Poezia semnată de Gabriela Rusu am descoperit-o acum ceva timp pe instagram, pe contul @fluturi_in_ceai. M-a impresionat însă cu adevărat recent prin versurile trimise pentru Tuș Zine. Când am citit și poemul pe care l-a trimis pentru Antologia de Cardiopoeme, am știut că trebuie să-i împărtășesc lucrările. Iar cele pe care le-a trimis pentru POEMOSapiens sunt cu adevărat vibrante.
Versurile Gabrielei cuprind conexiuni intime într-un dialog propriu, într-un declarativ perfect natural, transparent, sensibil. În structuri fragile emoțional și cu un monoton fluid care se rupe suprinzător atunci când te aștepți mai puțin, cadrele pe care le oferă poemele produc un duel al stărilor contrastante destinat să contureze emoții robuste, relatabile. Practic, o aură de optimism nihilist de care nu pot să mă satur. Și pe care o admir în mod deosebit.
În POEMOsapiens sunt în prim plan poemele pe teme date, nelipsind asocierile artistice. POEMOsapiens include inspirație pe mai multe planuri, precum și genul acela de motivație care te determină să te apuci și tu să scrii/să asculți piesa x/să citești cartea x după ce ai dat de articolul acesta.
> Primul poem scris care te-a făcut să ai încredere în abilitățile tale asupra poeziei
libertate pentru mama mea
cred că am visat la libertate. și nu e libertatea aia frumoasă ca o minciună când îți zice bunicu’ “nu, nu-ți face griji. o să fiu mereu lângă tine” și după îi porți poza în ierbar cuvintele mototolite prin cărțile pe care le citești doar tu și fluturi în stomac de atâta greață că ai înghițit minciuna și de data asta și de data asta
nu
nu vreau libertate de plastic.
când eram mică, mama îmi spunea că moș crăciun există. după, spăla un pod într-o farmacie din aia cu toate bune cu farmaciste rele și garofițe în pastile pe rafturi pe rafturi
și îmi cumpăra o păpușă barbie. îmi plăceau prefăcătoriile frumoase. și teatrul de păpuși. voiam să fiu frumoasă dintotdeauna.
mama continua să spele podelele tavanele chiar dacă avea licență pe arte frumoase pictură în ulei și drept
ea învăța legile crude ale florilor pastilate și ierbarele pe care fiică-sa i le punea între cărțile ei constituționale și le uita acolo
până când mucegaiul îi creștea până și sub unghii
de la podele sau
de la cât de urâte îmi erau florile
și păpușile barbie.
știu că moș crăciun nu mi-a adus niciodată o soră. când am întrebat-o de ce, a râs încet. râsul ăla eliberator (de la liber dar care nu înseamnă niciodată liber oh nu nu) de parcă ar fi înghițit și ea o minciună care era să îi scape pe buze
(sau un boboc de minciună, poate nu crescuse prea mult și murise înainte s-o știe)
că magazinul cu copii era închis. mi-a adus doar ultimul exemplar. un frate. nașpa. râse încet. cred că era de la farmacia aia. sigur că l-a găsit pe busuiocul ăsta dolofan printre rafturi de ceaiuri. că avea miros de pinacotecă și ceva zambile. mama era mereu frumoasă și făcea arte. dar nu știa arta de-a face copii și că moș crăciun nu doarme în farmacii, aparent. și mi-a adus exemplarul de așa-da, de copil 2.0 de eu mai mic dar băiat.
bine, o să cred în libertatea de a avea un copil
pe care nu-l vrei. și atât.
până acum.
dar cred că
totuși
singura libertate disponibilă
și pe care o vreau
e aceea
de a fi moș crăciun
și de a spăla podelele pentru mami
în farmacii. ca să crească dihania asta de busuioc
aromat.
vreau să fii liberă
tu.
nu eu.
> Un poem care reflectă o puternică emoție de moment
ticăloasă
merg pe degețele până la bucătărie și înapoi, să nu te trezesc, să nu îți crap sforăitul pe patul din sufragerie. să trec peste tine și să nu mă observi.
aș crede că zânele de zahar se topesc în ceai, dar poate și ele doar
încearcă să nu lase urme pe covorul nou pe care l-a cumpărat mama și și-au șters existența mai mult și mai mult și mai mult până când
s-au șters de tot. nu au mai fost. de asta, nu cred în zâne și povești cu final
fericit.
meteoriții sunt mereu atrași și respinși în același timp. atrași de distrugere. respinși de câmpul magnetic și gravitațional
al centrului de conversie
a lumii.
am auzit la meteo că o să plouă cu stele azi. meteoriții nu sunt ca mine, nu încearcă să se ferească de tine și merg tiptil tiptil tiptil să nu îți rupă somnul pe fundal de tv pornit. nu sunt ființe ticăloase și progenituri ale unor modificări genetice
de a te ascunde
de oameni.
nu sunt.
poate
azi
câmpul magnetic o să fie mai slab decât de obicei
și o să te pot îmbrățișa
micul meu asteroid.
> Un poem experimental sau în afara zonei de confort
31/01 2023/4
focurile de artificii îmi bat cu pumnii în geam. nepoțelul meu cântă la pian în bucătărie. are 4 ani și e mai talentat decât o eu la 21 cu o poezie știrbă și pe un scaun care scârțâie la fiecare mișcare. tortul își mișcă din straturi. la tv, artiști de care nu am auzit niciodată (sau de care nu am vrut să aud vreodată) fredonează ceva
ce nu înțeleg.
dumnezeu îmi sărută mâinile și timpul începe să se joace cu un ghem de ață pe jos își întinde labele și miaună ca un pisoi de 3 luni patul e mai acru că niciodată perna mea strănută într-un ritm ciudat
poate a prins vreo gripă sau covid
și vinul din mine începe să facă scântei. mă aprind atât de ușor că bomboanele din cap îmi ajung pe limbă. geamul care dă spre stradă e posedat de spirite colorate. bunicul meu a rămas în anul trecut. și mâine buni o să fie operată. nu știu ce mai suspină pomul de crăciun din sufragerie. vasele se joacă jenga în chiuvetă. lunile se despică și se divid pe cer. fereastra care dă spre ușă nu dă de fapt spre ușă.
e atât de dificil să treci prin tine când timpul tot face un pas înainte și după începe să alerge și după se oprește și după bat clopotele în biserica pentru pocăiți de la capătul străzii. și după vânzătoarea de la magazin se concediază și începe să creadă în pământ. și după vinul din mine începe să mă incendieze. și după sting flăcările
cu șampanie. mi se face transfuzie cu apă distilată. iepurii se fierb singuri în oala cu supă și ajung în salata de beouf ce vis minunat de iepure să ajungi pe masă de anul nou și să fii înfulecat de o pseudovegetariană. nu mai știu câte melodii se strecoară de la tv și încep să îmi gâdile burtica și tata spune că ar trebui să îl fac pe frate-miu unchi anul ăsta.
salteaua din cadă e preferata mea. o să dorm acolo. pornesc robinetul și las să cante franțuzește în ritmul picăturilor de apă colorată. buni se aude pe fundal. probabil tace. tăcerea ei țipă. ca revoluția bancară și ca un copil care înca mai cântă la pian și nu mai încetează încetează te rog încetează.
anii vin și anii trec și oamenii stau pe salteaua din sufragerie în continuare. motanul meu îmi stă pe burtă. oprește revoluțiile atomilor de alcool din stomacul meu. sau se joacă și el pianul fericit și apăsă pe clape.
lalalala.
nu mai pot.
a început încă un an
care o să se termine cu mine
dorindu-mi să mă fi terminat anul trecut.
> Trei poeme care te definesc și niște lucrări artistice cu care le-ai asocia
- antiartistic;
cumva, cascadele curg invers urșii știu să danseze step și elefanții care se tot legănau pe pânza de păianjen au murit de atâta
încălzire globală
oamenii sunt acum la eprubetă și eprubetele sunt mici și fragile și au un fel de spectru frumos
de trecere
a luminii
prin ele.
m-am născut în ecuația greșită.
cred că am început să merg la 7 luni. și să desenez pe pereți la 6 să vorbesc de când am râs prima dată și să văd cum totul contorsează prinde smasme apoi înflorește apoi moare pe la un an
eram mică. dar desenam cu carioca pe ochi luni și mai micuțe poezii pe talpă îi prindeam elastice și hârtiuțe și gume de mestecat în părul băiatului de care nu mi-a plăcut niciodată
și râdeam și mai mult. înfloream pe zi ce trece. oamenii îmi spuneau cârlionț auraș ochișor sau nor când puneam scaun peste scaun și ajungeam la tavan
să mâzgălesc
copilărește
într-o limbă inventată
o poezie
și după o citeam
oamenilor care se adunau
lângă mine
ca niște furnici la o picătură de miere
și toți râdeau
o să crească poetă
și apoi începeau să cânte
un elefant se legăna
ca să nu cad de pe scaune;
am căzut mi-am rupt limba
gaura în degetul de la mijloc
am fost prinsă cumva
de câtă frumusețe poți vedea de jos
de jos
de jos
sub un unghi de copil căzător
stea căzătoare
a fost frumos
și am început să înțeleg frumos
în toate.
elefanți morți. poezii de copii. pânze de păianjen superputernice
și eu
ochișor norișor cârlionț auraș
am crescut metaforică
am crescut poezie
până când nu am început să scriu pe mine și să prind un aer mai
antiartistic
am prins explozii, aparent
și reacțiile cu mediul înconjurător
nu sunt bune
pentru copiii născuți frumoși
(ca mine)
asta e
florile de liliac miros mult oamenii morți duhnesc a dorințe nestinse și varul cu care vopsești casele nu e decât otrăvitoro-prielnic pentru oamenii care încearcă să scrie
am învățat să urc scările să dansez pe cuie ruginite și să îmi bandajez picioarele după
să scriu fără să urc scăunelul să nu cad și să găsesc poezie
în toate.
frumoment.
și am ajuns
antiartistică
de la supradoză
cu mine.
(o să mă țin la eprubetă, să știu sigur).
Lucrare asociată cu autoportretul lui Van Gogh din 1889
2.
ar fi fost mai ușor dacă eram eu
mai ușoară. mi se spune kilometrică pentru că
atunci când mă întind se întinde și timpul cu mine. las totul pe ultima sută de metri (nu că m-ar deranja, și eva a făcut la fel, l-a lăsat pe adam prost până pe ultima sută de metri)
și încep după să scrijelesc la plângeri în mine până nu mai plâng nici tabletele și nici tapetul ăsta cu trandafiri mov și nici masa care tot zvâcnește și lampa care mănâncă becuri fără ochi
nu îmi pare rău că exist și nu îmi pare rău că pierd timpul și timpul mai pierde, până la urmă
doar la un nivel infinitezimal mai intens decât
cum îmi fac eu tema la interfețe și cum demonstrez că forțele
acționează pe de-o parte și de alta
ca doi pereți
aparent, totul în jurul nostru este un film chiar dacă nu îl percepem și chiar dacă nu ne percepem și chiar dacă timpul nu se înghite pe sine
se întâmplă
suntem ca niște ambalaje de bomboane într-un borcan care tot încearcă să iasă la suprafață
când au capacul pe ele
țeapă
nimeni nu crede în mine și eu nu cred în nimeni și ei tot spun că sunt kilometrică
da, am poezii kilometrice pentru că nu sunt
dumnezeu care crește oamenii în curtea lui din spate,
să fim serioși.
Lucrare asociată cu romanul Amurg de Osamu Dazai
3.
să îți dai foc
e ca și cum ai sta acasă ai bea un ceai prea fierbinte și ai decide să faci vreo cascadorie de la tv din aia cu “toate trucurile sunt realizate de profesioniști” dar mai rău
ca un plagiarism macabru sau ca o încercare să încerci. când te plictisești, cred că să îți dai foc ar fi cea mai cost-effective chestie prin care poți trece să te dezbraci de oase de carne să te lași dusă de val
cum a zis cineva oamenii se nasc din oameni nimicul din nimic și așa
dacă dai totul jos de pe tine și rămâi doar piele
o să revii la forma ta inițială: un fel de cadavru
dezmembrat dezumflat sau chiar pregătit să țină de cald
pe iarnă
să îți dai foc e ceva mai bine decât să te îngropi singură
sau să te îneci
pentru că scrumul poate zbura peste tot să ajungă în toată lumea
și o să vezi ce nu ai văzut până atunci fara sa simți nimic.
ce duminică perfectă
să nu mai fii.