Gânduri printre rânduri

Știai că în texte cuvintele sunt vii? Că ele îți oferă răspunsuri și-ți spun ce vrei s-auzi? Că unele aleg să iasă în față, să-ți facă semn cu codița sau cu punctul de pe i, în timp ce altele se ascund după semne de ortografie și punctuație? Le-ai ascultat vreodată făcând apel la curiozitatea și inocența primei întâlniri cu un text scris? Toate astea mi le-a susurat o creangă proaspăt înmugurită, în oglindirea ei într-un ochi de apă, iar eu le-am transformat într-o provocare de Ziua Internațională a Poeziei.

Cei care au acceptat provocarea au deschis la întâmplare o carte, o revistă sau instrucțiunile unui produs, o factură, o scrisoare, o postare lungă, o lucrare și au ales o bucată de text din care au selectat 1-2 cuvinte de pe fiecare rând. S-au jucat, s-au bucurat și au împărtășit miracolul hazardului și al intuiței.

Laura Andrieș
Georgiana Stoica
Georgiana Stoica
Georgiana Stoica
Georgiana Stoica
Georgiana Stoica

Poezii aleatorii – Mircea Cărtărescu

OCCIDENTUL

Mircea Cărtărescu este cel mai cunoscut scriitor român contemporan, câștigător a numeroase premii internaționale, nominalizat în repetate rânduri la Premiul Nobel pentru Literatură. Dacă Lucian Blaga spunea că „Eminescu este marele copac, din care toți ne tragem ”, Mircea Cărtărescu mărturisea: „Eminescu a fost obsesia vieții mele și este în continuare obsesia vieții mele și eu cred că nu există un scriitor român care să fie atât de fascinat și impregnat de Eminescu cum am fost eu întotdeauna”. Pe lângă Eminescu, în epopeea postmodernă Levantul, Cărtărescu ne face cunoștință cu toți marii corifei ai ultimelor două secole, după o lungă și măiestrită călătorie prin istoria literaturii române, ce dezvăluie faptul că orice mare scriitor e, înainte de toate, un mare cititor.

Occidentul m-a pus cu botul pe labe.

(c) Danya Ștef

am văzut New-Yorkul și Parisul, San Francisco și Frankfurt
am fost unde n-am visat să merg vreodată.
am venit înapoi cu un teanc de poze
și cu moartea în suflet.
crezusem că însemn ceva și că viața mea înseamnă ceva.
văzusem ochiul lui Dumnezeu privindu-mă prin microscop
privindu-mi zvârcolirile de pe lamelă.
acum nu mai cred nimic.
am fost bun pentru o stabilitate tâmpită
pentru o uitare adâncă
pentru un vagin singuratic.
hoinăream prin locuri care acum nu mai există.
oh, lumea mea nu mai există!
lumea mea nu mai există!
lumea mea împuțită în care însemnam ceva.

eu, mircea cărtărescu, sunt nimeni în lumea cea nouă
există 10³⁸ mircea cărtărescu aici
și ființe de 10³⁸ de ori mai bune
există cărți aici mai bune decât tot ce am făcut vreodată
și femei cărora li se rupe de ele.
oul pragmatic se crapă și Dumnezeu este aici
chiar în creația lui, un Dumnezeu mișto înțolit
în orașe frumoase și toamne splendide
și-ntr-un fel de nostalgie blândă a Virginiei de sud în mașina
lui Dorin (country music în boxe)…

(c) Dan Grigore

îmi văd acum lungul nasului
și văd lungul nasului literaturii
căci eu am văzut Sears Tower
și am văzut Chicago, în ceață verzuie, de sus, din Sears Tower
și pe terasa unui zgârie-nori alergau doi ogari
și i-am zis Gabrielei, cum ne beam Coca-Cola,
că viața mea s-a sfârșit.
e ca în Magii lui Eliot: am văzut Occidentul
am trecut cu avionul peste Manhattan
am privit cu ochi mari moartea mea fermecată
căci moartea mea este asta.
am privit vitrinele cu motociclete Suzuki
și m-am vazut în ele jegos, anonim
am umblat ore-n șir prin Königstrasse
printre puștii cu skateboards.
eram omul alb-negru dintr-o poză color
Kafka între arcadieni.
poeme, poheme, filosentiame
modernisme și discuții la cârciumă despre care-i mai mare
clasamente făcute-n tren (veneam din Onești) : care-s cele mai bune
romane românești de azi
cei mai buni zece poeți în viață
așa cum papuașii
scuipă și acum în ceaunul cu vin de palmier, să fermenteze…
dar poezia e un semn de subdezvoltare
și la fel să-ți privești Dumnezeul în ochi
deși nu l-ai văzut niciodată…

(c) Dan Grigore

am văzut jocuri pe computer și librării și mi s-au părut la fel amândouă
am înteles că filosofia e entertainment
și că mistica e show-biz
că sunt doar suprafețe aici
dar mai complexe decât orice profunzime.
ce pot fi eu acolo? un om încântat, fericit până la nebunie
dar cu viața lui terminată.
cu viața lui futută definitiv, ca a viermelui din cireașă
care s-a crezut și el cineva
până s-a trezit în lumină, cu gunoiul lui lângă el
(gunoiul meu, amărâtele mele poeme)
am văzut oameni pentru care legea avorturilor
e mai importantă decât sfărâmarea Sovietelor
am văzut ceruri înalte și albastre, pline de luminițele avioanelor
și am cunoscut urletul celor patru mii de universități.
m-am suit în turnul Eiffel pe scări
și-am suit în Centrul Pompidou prin tubul de plexiglas
și la Iowa City am fost la Fox Head…

am trăncănit despre postmodernism la Ludwigsburg
cu Hassan și Bradbury și Gass și Barth și Federman
așa cum mai bavardează condamnatul cu călăul lui
am înregistrat pe reportofon vuietul securii
care-mi desparte capul de trunchi.
îmi venea să plâng în luxul din Monrepos:
cum e posibil ? de ce ne-am născut de pomană?
de ce să luptăm cu Vadim și cu Funar?
de ce nu putem odată trăi?
de ce acum, când am putea, în fine, trăi
respirăm din nou mirosul acru-al pubelelor?
postmodernism și pa’șopt
deconstrucție și tribalism
pragmatism și ombilicuri
și viața, care este aiurea …

(c) Danya Ștef

am văzut San Francisco, golful albastru cu nave
și mai departe oceanul cu insule-mpădurite
Pacificul, dacă poți să-ți închipui!
mi-am muiat palmele-n oceanul Pacific „thanking the Lord
for my fingers”.
m-a prins un dor de ducă dement.
și la celebra librărie a lui Ferlinghetti ( există cu adevarat!)
ca și când
ai pătrunde conștient în propriul tău vis sau într-o carte…
m-au înnebunit șoselele din San Francisco
și Grant Street cu chinezării
și palmierii uriași și fetele extrem de haioase
din saloanele de coafură
( clientele
nu se priveau în oglinzi, ci-n monitoare color)
și nopțile americane, ții minte, Mircea T.?
lângă căsuța ta și-a Melissei, după ce
întreaga după-amiază privisem filme SF, mâncasem tacos
și băusem bere Old Style
când am ieșit afară ne-au copleșit stelele
și avioanele tăcute mișcându-se printre ele
și în mașina ta, vechiul Ford, aerul era înghețat
și m-ai dus, trecând prin orașul gol, până la dragul
meu Mayflower Residence Hall.
și paradele de Thanksgiving și de Halloween
cu bătrâni bancheri costumați în urși și clowni
și băiatul de origine cehă interesat de Faulkner
și micuța coreeană din Cambus-ul galben
și melancolia frunzelor galbene în Iowa City
și noi doi, Gabi și eu, facând cumpărături, ore-n șir
la Target și K Mart și Goodwilluri
dar și la fantasticul Mall din centru…

(c) Dan Grigore

…mestecam bomboane cu scorțișoară în prima mea dimineață în Washington
cu aparatul foto de gât, în frigul pieței Dupont…
…am dat 7 $ să văd Zoo-ul din New Orleans
și ploua, și toate animalele erau în vizuinile lor…
… în taxi, certându-mă cu șoferul negru,
nepricepând o vorbă din ce-mi spunea: “Hey, man…”
… mese minunate în restaurante chinezești, thailandeze,
dar cea mai minunată la Meandros, grecii din Soho…
…The Art Institute (impresioniști cât cuprinde)
…The Freak Museum (amaizing: trei Vermeer!)
…The National Gallery (retrospectiva Malevici)

un om înghețat pentru o sută de ani
deschide ochii și alege să moară.
ce a văzut era prea frumos și prea trist.
căci nu avea pe nimeni acolo și între degete avea panarițiu
și dinții îi erau așa stricați
și în minte
avea tot felul de lucruri fără utilitate
și tot ce facuse vreodată
avea jumătate din consistența vântului.
un om inventase, pe-o insulă îndepărtată
o mașină de cusut făcută din bambus
și se credea genial, căci nimeni dintre ai lui
nu mai scornise așa ceva. iar când au venit olandezii
l-au răsplătit pentru invențiune
dându-i în dar una electrică.
(mulțumesc, a zis, și a ales să moară)
nu-mi găsesc locul, nu mai sunt de aici
și nu pot fi de acolo

(c) Danya Ștef

iar poezia? mă simt ca ultimul mohican
ridicol asemeni dinozaurului Denver.
poezia cea mai bună e poezia suportabilă,
nimic altceva: doar suportabilă.
noi am făcut zece ani poezie bună
fără să știm ce poezie proastă am făcut.
am făcut literatură mare, și acum întelegem
că ea nu poate trece de prag, tocmai fiindcă e mare,
prea mare, sufocată de grăsimea ei.
nici poemu-ăsta nu-i poezie
căci doar ce nu e poezie
mai poate rezista ca poezie
doar ce nu poate fi poezie.

(c) Dan Grigore

Occidentul mi-a deschis ochii și m-a dat cu capul de pragul de sus.
las altora ce a fost viața mea până azi.
să creadă alții în ce am crezut eu.
să iubească alții ce am iubit eu.
eu nu mai pot.
nu mai pot, nu mai pot.

Poemul a fost publicat în volumul Nimic (2010) și integrat ulterior în antologia Poezia apărută în 2015 la Editura Humanitas.

Proză aleatorie – Viseptol de George Vasilievici

George Vasilievici s-a născut pe 3 iunie 1978, la Constanța, și a murit pe 10 aprilie 2010. La scurt timp după publicarea primului roman (YoYo, Editura Tomis, 2008), George Vasilievici a început să lucreze la un nou roman, Viseptol, în care își punea mari speranțe. Odată finalizat, romanul este trimis la câteva edituri de la care autorul nu primește răspuns, așa că, descumpănit, îl publică în doar 13 exemplare la o editură fictivă, în martie 2010. În prefața romanului care apare la Editura CDPL după moartea autorului, Dan Mihuț scria că prin această publicare autorul „parcă voia să scape de povara romanului și să se apuce de altceva. Să trăiască. Sau să devină taximetrist în rai, cum a spus la un moment dat. Ceea ce s-a și întâmplat, în cele din urmă. Și sunt convins că pasagerii din raiul lui George sunt mult mai atenți decât am fost noi, cei care am călătorit o vreme în mașina lui de scris.”

Sunt  dependent de creier. Am  realizat această stare  când  a devenit  imposibil de găsit. Și nu sunt dependent de creier în general, ci de creier uman. Această dependență este criminală, sevrajul va ține cât voi trăi. Am ajuns într‑un așa hal de disperare, încât sunt  gata să investesc tot  în construirea unei fabrici de creiere. Să iasă creierele pe bandă rulantă. Creiere  goale,  fără  om, altfel nu sunt  bune de nimic. Vreau  creiere  chimice și, mai  ales, nefolosite. Creierul folosit este ca pâinea veche de o lună. Numai bun de dat la porci. Dar nici lor nu le folosește la nimic. El nu folosește nimănui. Neprodus în laborator pe căi artifciale, el, creierul, învață ce înseamnă să fie  creier de la alte creiere. Nu, merci. Mă pot tăvăli pe jos de disperare, dar nu m‑aș atinge de un creier educat nici în ruptul capului. O altă diferență între creierul educat și cel proaspăt, obținut în laboratoarele noastre, este însă cea mai importantă. Creierul educat educă următoarele creiere urmând tradiția istorică. Creierul proaspăt, fie el și chimic, nu are nicio tradiție de  continuat. El este fix punctul  zero înainte de care ne situăm noi cu valorile dictate de iminenta moarte și după care ne situăm numai noi, sută la sută noi, fără completări inutile cum ar fi mâinile sau picioarele, negândite, din moment ce se văd cu ochiul liber. Pentru o strașnică evoluție, trebuie să  ne hrănim cu astfel de creiere curate, creiere fără ochi, nas  și  urechi. Creiere fără  limbă. În ele, toate acestea sunt gânduri și sentimente. Organele sunt simple  gânduri și nu mai au funcții restrictive. A gândi cu inima va fi la fel de concret ca a trage pe stradă cu mitraliera.

Antologia George Vasilievici a apărut în anul 2020 la Editura Hyperliteratura.

Copyright poză DanyaȘtef

Proză aleatorie de sărbători: George Topîrceanu

Poza aparține lui Daniel Mîrlea

A venit Crăciunul!… Ştiaţi, desigur, această noutate şi poate că nu era nevoie să vă amărăsc şi eu. Dar ce să facem? A venit.
Şi a venit cu sacul plin de bucurii pentru cei mici şi… cu ziare pline de literatură festivă pentru cei mari. Nu-i chip să deschidă omul amărât o gazetă în vacanţa Crăciunului, fără să-l întristeze de la prima pagină obişnuita recuzită tipografică: o ilustraţie sacră în două culori aplicate greşit pe desen, un articol de fond cu înalte inepţii mistico-filozofice şi o puzderie de poeme şi nuvele radical tâmpite pentru circumstanţă.
Încă de pe vară, poetul ocaziilor periodice şi-a improvizat pe îndelete ― odată pentru totdeauna ― poezia cu pruncul divin şi o mică povestire, ceva cu copii săraci de văduvă, care jinduiesc în frig la splendoarea jucăriilor scumpe dintr-o vitrină, până ce le îngheaţă nasul de ger şi până ce crapă inima în cititor de milă. După ce a trecut Crăciunul şi zaharicaua duioasă a apărut în gazetă, autorul prevăzător îşi pune opera la păstrare în saltar, pentru că ― vorba lui Agamiţă Dandanache ― “mai trebuie ş-al’ dată”… Şi la Crăciunul viitor, pac! iar la gazetă cu pruncul divin.

Am urmărit de curiozitate fenomenul acesta literar şi mi s-a întâmplat să găsesc aceeaşi poezie, publicată fără schimbare, de şapte ori în şir, la şapte Crăciunuri consecutive. Dar nimene nu bagă de seamă… Şi cu vremea, s-a statornicit astfel un soi de folclor modern al sărbătorilor, de care nimene nu se mai atinge.
S-ar putea evada totuşi, util şi onorabil, din această banalitate periodică.
Tradiţiilor legate de Naşterea Mântuitorului, poporul nostru le-a dat o bogată interpretare poetică. Avem una din cele mai frumoase literaturi populare de Crăciun şi Anul nou. Poetul cult ar putea s-o cerceteze cu folos, dacă nu direct de la sursă, cel puţin din colecţii tipărite.
Încântătoare îndeosebi, prin arhaismul şi graţia lor naivă, sunt unele colinde, în care chipul Maicei Domnului este evocat întotdeauna cu o rară gingăşie de sentiment. În una dintre ele, Sf. Fecioară, rătăcind noaptea pe o câmpie de omăt, ajunge la un palat cu ferestre luminate şi cere, naiv, adăpost:

Lasă-mă-n palatul tău,
Ca să nasc un Dumnezeu…

Accentul acesta simplu ca-ntr-un verset din Biblie se potriveşte de minune cu primitivismul după care suspină unii dintre rafinaţii modernismului nostru de ieri, fără să-l poată confecţiona în atelier propriu.
Nu mai puţin impresionante sunt şi unele uraturi pe care, într-o anume regiune muntoasă a ţării, le cântă fetele singure în noaptea Anului nou. Între alte evocări îndrăzneţe şi pline de graţie, mi-a rămas în minte o viziune suavă, desprinsă parcă dintr-un tablou de Bocklin. O fată frumoasă, pe care un cerb alb o poartă prin singurătatea pădurii de brazi, într-un leagăn de mătase aninat între coarne…

*

În sfintele sărbători ale Crăciunului, tot omul vrea să petreacă după datină: să asculte, la un pahar de vin, un cântec de inimă albastră.
Ţăranii îşi fac singuri cântece care le convin. Ocupaţiile lor, exclusiv manuale şi pedestre, le lasă imaginaţia mai liberă, nu le acaparează toate rezervele mintale. Iar traiul în mijlocul naturii oferă misterioşilor poeţi rustici necontenit prilej de inspiraţie proaspătă.
Dar aţi băgat de seamă că orăşenii noştri nu mai au cântece? Grija împrospătării producţiilor literare destinate muzicii e lăsată la oraşe exclusiv pe seama ţiganilor lăutari. Şi, nu zic, s-or fi pricepând ţiganii la muzică, fiindcă au “ureche”. Dar la literatură… Când se lasă-n voia inspiraţiei lor proprii, lăutarii noştri produc nişte inepţii lirice atât de cumplite, că nici la hotentoţi nu le-ai putea găsi pereche:

Îmi plac bărbaţii
Pentru că îmi dau senzaţii,
Ah, ce mult îmi plac bărbaţii,
Că-s plini de graţii
Şi de amor…

De multe ori însă lăutarii urbani, din penurie de inspiraţie, tot spre sate sunt nevoiţi să tragă cu urechea lor cea muzicală şi lungă. Dar simt ei că, oricât de agreate ar fi la oraş, nevinovatele cântece rurale nu satisfac până la urmă gustul şi mentalitatea citadinului. Şi atunci, ca să le adapteze, îşi permit ici-colo câte o corectură, mai cu seamă mici înnobilări de vocabular, mai potrivite cu urechea delicată a mahalagiului din Delea Veche, care mai mult decât boierul din centru e mândru că el “nu-i de la ţară”… Cunoaşteţi, poate, un cântec popular nu tocmai vechi, care începe aşa:

Foaie verde şi-o lalea,
Aniţo din Prahova,
Cu cine-ai rămas tu grea?

Am auzit odată din gura unui lăutar bucureştean, fercheş şi foarte manierat, căruia începutul i s-a părut prea din topor pentru urechile consumatorilor de ciorbă de burtă, următoarea variantă înnobilată ad-hoc:

Aniţo din Prahova,
Spune-mi pe onoarea ta,
Spune-mi, dragă, nesilită:
Cu cine-ai rămas gravidă?…

Asemenea grozăvii nu fac cinste capitalei noastre ― căci nu s-a găsit nimeni să spargă capul delicatului cântăreţ pătruns, parcă, de fiorul esteticii literare a dlui Eugeniu Lovinescu.
Dar a cui e vina? Ruşii, ungurii, sârbii ― ca să ne mărginim numai la vecini ― au o comoară vie, necontenit împrospătată, de romanţe frumoase şi expresive cu textul datorit celor mai buni poeţi ai lor. La noi, în familiile burgheze se cântă canţonete franţuzeşti sau cuplete, mai pudice, de prin “revistele” teatrale. Fata de atelier şi funcţionara tânără, şcolăriţa codană şi studenta sentimentală (dacă mai există), toată tinereţea zburdalnică sau visătoare a oraşelor noastre suspină în zadar după un repertoriu mai nou şi mai bogat de cântece alese.
Şi noi facem mallarmism cuţo-vlah, pe care-l numim “modernism”, cu toate că datează de la vremea când se purta turnură la rochii…

Click pentru sursă

Poezii aleatorii și Interviu cu scriitoarea Bogdana Găgeanu

  1. Pentru început, am vrea să te cunoaștem mai bine. Poți redacta o scurtă prezentare despre tine?

Mă numesc Bogdana Găgeanu. Am studiat la Universitatea “Transilvania” din Brașov, secția Litere. Sunt pasionată de teatru, scris, fotografie, desen. Îmi place frumosul, voluntariatul, sunt sociabilă și vorbăreață.

2. Cum ți-ai descoperit pasiunea pentru scris și în ce context?

Denisa, să știi că în liceu scriam poezii, dar mai naive, specifice vârstei. M-am lăsat repede. Dar, în timpul facultății, ceva îmi dădea imbold să revin la scris. La acel moment, viața mi-a oferit niște croșee greu de suportat și am văzut scrisul ca pe o eliberare a stărilor prin care trec. Așa s-a născut piesa de teatru sub formă de monolog “Fă-o tu și pentru mine”. A fost jucată în 2011, de mine, la Casa de Cultură “Geo Bogza” din Câmpina. Am fost ajutată de un om minunat, care a pus-o în scenă.

3. Ce reprezintă pentru tine o sursă de inspirație când vine vorba de redactarea unei poezii?

Sursa de inspirație poate fi orice: un obiect, un animal, o persoană pe care o admiri. Mă inspiră orice, dar recunosc că, de multe ori, am avut ca sursă de inspirație propria mea viață.

4. Care sunt autorii sau lucrările care te-au impactat cel mai tare de-a lungul timpului?

Ca poeți, i-am îndrăgit pe Marin Sorescu, pe Nichita Stănescu, pe Adrian Păunescu, pe Ana Blandiana. Ca autori de proză, mi-au făcut cu ochiul Petronela Rotar Chris Simion -Mercurian, Eric-Emmmanuel Schmitt, Dan Lungu. De la Schmitt m-a impresionat “Oscar și Tanti Roz”, de la Petronela Rotar, am îndrăgit cartea “Privind înăuntru “, de la Dan Lungu mi-a plăcut cartea”Fetița care se juca de-a Dumnezeu”. Am citit toate cărțile lui Chris Simion-Mercurisn și toate îmi sunt dragi, dar dacă ar fi să aleg una, aș alege “Ce ne spunem când nu ne vorbim.”
Citesc și piese de teatru. Am câteva preferate: “Slugă la doi stăpâni ” de Carlo Goldoni, “Copilul îngropat” de Sam Shepard, ”Jake și femeile lui” de Neil Simon, “Delir în doi, în trei… în câți vrei” de Eugen Ionescu, “Doi pe un balansoar” de William Gibson. Pe unele le- am și văzut puse în scenă.

5. Să ne imaginăm că ai avea capacitatea de a te întoarce înapoi în timp… în ce perioadă a vieții tale te-ai întoarce și ce sfaturi ți-ai da?

Probabil, m-aș întoarce în adolescență. Atunci a fost perioada cea mai confuză a vieții mele. Nu mă încuraja nimeni.
Mi-aș spune să nu mai pun la suflet toate vorbele de ocară, chiar dacă vin uneori din partea celor care ar trebui să-ți fie familie. Mi-aș spune să mă ocup doar de visele mele.

6. De ce consideri că este importantă lectura în viața fiecăruia dintre noi?

Lectura, pentru mine, are o întreagă gamă de beneficii. Înseamnă evadare, atunci când nu mai suport să mă raportez zilnic la știrile cotidiene. Înseamnă imaginație. Poți vedea tot ce se desfășoară într-o carte cum vrei tu. Scriitorii n-ar fi scris fără imaginație. Gândiți-vă la romanele SF.

7. Ai experimentat blocaje creative? Dacă da,cum ai reusit să le depășești și să îți regăsești inspirația?

Da, chiar mari, pe perioade îndelungate. Cum am trecut peste? Mi-am dat timp. Nu m-am forțat să scriu. Inspirația nu vine la comandă.
Atunci când am revenit, am simțit că am ceva de spus, indiferent de genul literar abordat.

8. În ceea ce privește poezia ca sursă de conexiune interumană, cum consideri că te-a ajutat să te descoperi pe tine însăți? Ce feedback ai primit? Oamenii au cunoscut o nouă Bogdana?

Pe mine m-a ajutat poezia ca eliberare a unor trăiri sufletești, cum am mai spus. Feedback-ul este diferit, în funcție de oameni și de cum se regăsesc în poezia mea. Dar am avut reacții pozitive și oameni care m-au încurajat și mi-au spus să nu mă las de scris. Și ca o confirmare oficială, am luat locul trei la concursul de poezie “Andrei Mureșanu” organizat de Muzeul Casa Mureșenilor din Brașov și am apărut într-o antologie editată de cei de la Revista “Scriitorul” din Iași.

9.Unde îți putem urmări activitatea artistică în continuare?

Dacă vreți să vedeți un fragment din spectacolul “Fă-o tu și pentru mine”, căutați pe Google “Drama de pe scenă-Bogdana Găgeanu”. Este un articol marca Valea Prahovei și un link cu un fragment din spectacol.
Câteodată, mă puteți auzi pe postul de radio diaspora 360. Acolo, vineri, împreună cu Petru Abouriței, de la ora 20.00 (ora României), avem emisiunea “Știri în neștire”. Postul de radio îl puteți accesa și de pe google. Petru are și o emisiune, “Lumea Cuvintelor “, unde promovează poeți debutanți. Așa am început și eu.
Am pagina de facebook Bogdana Găgeanu și pagina Prietenii Culturii, unde îmi promovez creațiile, dar și paginile BOGDĂ ȘI FOTOGRAFIA, unde postez fotografii făcute de mine, pagina Desene cu farduri, Desenele lui Bogdă, unde sunt desene în creion și pagina Desene desenate cu degetul.
Vă mulțumesc pentru interviu și pentru faptul că promovați tineri talentați!

Lectură plăcută a poemelor Bogdanei, pozele sunt realizate de Alexandra Simiuc, @artaclism.

A cui?

A cui ai rămas tu, Țară?
De ce ai soarta amară?

Ai tăi eroi stau în țărână
Iar lumea asta e păgână.

De ce de ziua ta-s coroane
Și-n restul anului, sudalme?

De ce ai fost așa frumoasă
Și-acum ești o Cenușăreasă?

Încerc să te păstrez în minte
Când mi-este dor și n-am cuvinte

Și doar aici pot să spun “dor”
Înfășurat în tricolor.

Și doar aici pot să spun “mamă”
Și-ntreg cuvântul e o rană.

Căci altă limbă nu mă doare
Căci altă limbă nu-i sudoare.

Sunt galbenă ca pălăria
Și nu-mi uit niciodată glia!

Sunt roșiatică ca macul
Și-n suflet îmi vorbește Dacul

De luptă și de sacrificiu
Căci dragostea de țară-i viciu.

Și sunt albastră precum zarea
Și-am inima largă ca marea

Să-mi cuprind țara și mândria
Că m-am născut în România.

Revoltă

Am ajuns animale înhămate la jug
Cu botnițe obligatorii pe față
Viața noastră e ca un rug
Ce avem acum, nu se numește viață.

Peste noi vine o ploaie de bice
Tot mai grea și mai grea
Numai Dumnezeu Preasfântul
Ne aude lacrima.

Ne-au pus botniță să nu mușcăm
Ne-au pus lesă ca să stăm pe loc
De parcă nu era de ajuns
Vor să ne arunce demnitatea-n foc.

Vor să ne ia copiii
Vor să ne ia și bunul trudit cu atâta greutate
Fără să avem șansa
De a ne putea face dreptate.

Unde ești,Doamne?
Te caut cu greu,printre zăbrele,
Căci,chiar de nu sunt gratii
Le văd în colțul minții mele.

Am obosit,te rog,du-mă pe brațe
Învață-mă ,te rog,să am curaj
Să pot să lupt pentru dreptate
Să nu ajung,ca alții ,un laș.

Să fiu martir ca Brâncoveanu
Să am credința și coloana mereu drepte
Să nu-mi fac de râs strămoșii,
Să-mi pun pe conștiință pete.

Mai știm sau nu?

Mai știm sau nu cine am fost?
Mai știm dacă avem un rost?
Ce înseamnă solidaritate?
Să nu înjunghii pe la spate.

Mai știm să fim noi, oare, frați?
Sau ne orbește coroana de împărați?
Mai avem noi demnitate
Dacă pentru bani îl vindem pe un frate?

Mai avem noi,oare,zâmbet
Mai degrabă avem un rânjet
De lup flămând ce -așteaptă la pândă
Să mușcăm din altul ca din carne crudă.

Mai avem oare,credință?
Noi uităm cu bună știință
Că unul e Judecătorul,
Iară Iuda, trădătorul.

Proză aleatorie – Sunt făcuți din carne de Terry Bisson

Copyright poză Denisa Giuglea

SUNT FĂCUŢI DIN CARNE

de Terry Bisson

Traducerea: Teniţă Cătălin

– Ei sunt făcuţi din carne.

– Carne?

– Carne. Sunt făcuţi din carne.

– Carne?

– Nu este nici un dubiu asupra acestui fapt. Am selectat câţiva din diferite părţi ale planetei, i-am luat la bordul navei noastre şi am probat acest fapt. Sunt complet din carne.

– E imposibil. Cum rămâne cu semnalele radio? Mesajele către stele?

– Folosesc undele radio ca să comunice, dar semnalele nu vin de la ei. Sunt produse de maşini.

– Şi cine a făcut maşinile? Aceia sunt cei pe care trebuie să-i contactăm.

– Ei au făcut maşinile. Asta încerc să-ţi spun. Carnea a fabricat maşini.

– E ridicol. Cum poate carnea să facă o maşină? Îmi cer să cred în existenţa cărnii inteligente.

– Nu îţi cer, îţi spun sigur. Aceste creaturi sunt singura rasă inteligentă din acest sector şi sunt făcuţi din carne.

– Poate sunt asemenea orfoleilor. Îi ştii, o formă de viaţă inteligentă bazată pe carbon care trece printr-un stagiu când sunt din carne.

– Nu! Ei se nasc carne şi mor carne. I-am studiat pe câţiva dintre ei de-a lungul câtorva cicluri de viaţă, ceea ce n-a durat prea mult.

– Scuteşte-mă. Bine, poate sunt făcuţi parţial din carne. Ştii tu, ca şi weddileii. Un cap de carne cu un creier de plasmă electronică.

– Nu! Ne-am gândit la asta de vreme ce nu capete de carne ca şi weddileii. Dar ţi-am spus, am verificat. Sunt numai din carne.

– Nu au creier?

– Ba da, au şi creier. Doar că acel creier este făcut din carne. Asta încerc să-ţi spun.

– Şi… cu ce gândesc?

– Nu vrei să înţelegi, nu-i aşa? Refuzi să pricepi ce-ţi spun. Gândesc cu creierul. Cu creierul din carne.

– Carne gânditoare! Îmi cer să cred în existenţa unei cărni gânditoare.

– Da, carne gânditoare! Carne conştientă! Carne care iubeşte. Carne care visează. Carne care face totul! Vrei să accepţi situaţia sau trebuie s-o iau de la capăt?

– Dumnezeule! Deci vorbeşti serios. Sunt făcuţi din carne.

– Mulţumesc, în sfârşit! Chiar aşa, sunt făcuţi din carne. Şi tot încearcă să ne contacteze de vreo sută de ani de-ai lor.

– Dumnezeule! Şi ce vrea carnea de la noi?

– Pentru început vrea să vorbească cu noi. Îmi imaginez că apoi vor dori să exploateze universul, să intre în contact cu alte rase, să schimbe idei şi informaţii. Lucrurile obişnuite!

– Şi noi va trebui să fim cei care vor vorbi cu carnea.

– Corect. Uite ce mesaje trimit prin radio „Salut! E cineva acolo? E cineva acolo?” şi tot felul de lucruri de astea.

– Deci înseamnă că vorbesc. Schimbă cuvintele, idei, concepte?

– Bineînţeles. Dar o fac prin intermediul cărnii.

– Parcă ziceai că folosesc undele radio.

– Aşa este, dar ce crezi că transmit prin radio? Sunete ale cărnii. Ştii şi tu cum plescăie sau pocneşte carnea producând un zgomot. Ei vorbesc plescăindu-şi cărnurile. Ba chiar pot să şi cânte cu ajutorul aerului care trece prin cărnurile lor.

– Dumnezeule! Carne care cântă. Asta chiar că-i prea mult. Şi ce sfat mi-ai da?

– Oficial sau neoficial?

– Ambele!

– Oficial, mi se cere să contactăm şi să înregistrăm toate rasele inteligente din acest cvadrat al universului fără prejudecăţi, teamă sau părtinire. Neoficial, propun să ștergem toate înregistrările şi să uităm povestea!

– Speram că-mi vei spune asta.

– Pare o decizie dură, dar există în toate o limită. Chiar ai vrea să intrăm în contact cu carnea?

– Sunt întru totul de acord cu tine. Ce-am putea să le zicem? „Salut, carne! Cum vă merge?” Pe câte plante sunt răspândiţi?

– Doar pe una. Ei pot călători spre alte planete în containere speciale de carne, dar nu pot trăi acolo. Şi fiind din carne, ei pot să călătorească doar prin C-spaţiu, ceea ce îi limitează la viteza luminii: şi face ca posibilitatea să realizeze un contact cu o altă rasă să fie foarte mică. De fapt, infinitezimală.

– Deci vom pretinde că ei nu există în acest univers.

– Corect.

– Crud dar, cum ai spus-o şi tu, cine vrea să se întâlnească cu carnea? Dar cum rămâne şi cu ceilalţi la bordul navelor, cei pe care s-au făcut experimente? Eşti sigur că nu-şi vor aduce aminte?

– Dacă îşi vor aminti, vor considera că au fost nişte fantasme. Le-au umblat prin capete şi ei vor crede că noi n-am fost mai mult de un vis!

– Un vis al cărnii! Cât de potrivit ca noi să fim un vis al cărnii.

– Şi am marcat întregul sector ca fiind neocupat.

– Bine. Sunt de acord atât oficial cât şi neoficial. Cazul este închis. Mai e ceva interesant prin această parte a galaxiei?

– Da, o aglomerare timidă dar drăguță de hidrogen într-o stea de clasa a IX-a în zona G 445. A intrat în contact cu noi acum 2 rotaţii galactice şi vrea să ne împrietenim din nou.

– Mereu revin înapoi.

– Şi de ce nu? Închipuieţi cât de insuportabil, cât de rece ar fi universul dacă am fi singuri…

Poezii aleatorii – Gabriel Mitan

Gabriel este un poet care dorește să se facă inginer, dar pentru moment inginericește cuvinte în cadrul ardorilor tinereții și exclamă ipoteze. Îmi place că pot învăța ceva din toate aceste poeme, asta însemnând că sunt chiar substanțiale. Niște poeme bogate în substanțe hrănitoare. Cică nu poți să treci la altă etapă a dezvoltării dacă nu experimentezi răul, sau iadul iubirii, cum găsim ferăstruica de imagini în a treia poezie, și anume culminarea iubirii, după o serie de exemplificări ale fericirii absolute dobândite prin infatuare absolută. N-am vrea cu toții să învățăm din cronologizarea poemică a unei iubiri a cuiva la un moment dat? Ne-ar salva de câteva cunoștințe în minus despre iubire, adică unul din singurele lucruri importante din lumea asta.

(c) Lidia Mense

***

Simt ploaia –
O simți cu mine?
Atingeri tandre,
Erotice și line

Curg în jurul nostru.
În noi o pasiune –
Tu. Eu.
Ploaia. Și-o minune.

Minune de tot ce este,
De tot ce simțim,
De ploaie, de noapte.
Ah, ce sublim!

Tu, eu. Ploaia.
Într-un cort.
Primăvară târzie,
Noi, aici, o poezie.

Simt ploaia
Alături de tine
Și curge pe tot,
Și din tot vine.

Aici, noi, într-un cort,
Ploaia deasupra noastră.
Din tot un bine se simte,
O poezie fără cuvinte.

Și plouă o ploaie albastră.
Aici, noi, într-un cort.
Stele deasupra noastră
Ne luminează mort.

Tu. Eu.
Ploaia.
Un cort.

(c) Denisa Giuglea

***

dacă nu iubești pe nimeni,
vei ajunge să te iubești prea mult pe tine.
prea multă dragoste se preface-n ură.
Magda, câtă iubire a fost să te uit?
îți fumai țigările de parcă
țineai visele cu foștii între degete.
vorbeai că trebuie mai întâi de toate să te iubești pe tine.
Magda, tu te urai.
Căutai superlativul în tine,
cel mai ușor îl găseai exclamând
Sunt nașpa!
dar erai încrezută.
ciudați sunt oamenii,
ei corcesc dragostea.
Magda, tu mă iubeai?
Nu m-ai urât niciodată.

Simt ploaia –
O simți cu mine?
Atingeri tandre,
Erotice și line

Curg în jurul nostru.
În noi o pasiune –
Tu. Eu.
Ploaia. Și-o minune.

Minune de tot ce este,
De tot ce simțim,
De ploaie, de noapte.
Ah, ce sublim!

Tu, eu. Ploaia.
Într-un cort.
Primăvară târzie,
Noi, aici, o poezie.

Simt ploaia
Alături de tine
Și curge pe tot,
Și din tot vine.

Aici, noi, într-un cort,
Ploaia deasupra noastră.
Din tot un bine se simte,
O poezie fără cuvinte.

Și plouă o ploaie albastră.
Aici, noi, într-un cort.
Stele deasupra noastră
Ne luminează mort.

Tu. Eu.
Ploaia.
Un cort.

***

Eden prăfuit
Mai ai multe de scris aici

Tu știi că trăim în iad?
Nu știu de ce ne numim oameni,
oameni ca fiind îngeri fără aripi.
Când nu știm iubirea,
Ofilim frumusețea acestei lumi,
Suntem bucăți de carne la măcelărie.
Dar sufletul?
Ce poate fi în tine,
Din ce naiba ești format?
Dacă vezi femeia doar ca pe ceva în jurul pizdii?
Mă întreb
Și gol și îngândurat.
Cum dacă frumosul
Poartă o rochie scurtă
Și se face mai frumoasă
Tu vezi în ea dorința ta animalică,
Unicul gând care îți mai mișcă rotițele ruginite
Tu vezi că ea vrea s-o facă
Așa că te duci să-i bagi piciorul în gură.
Dar tu știi că ești orb?
Tu știi că nu asta a vrut să însemne?
Fiecare se îmbracă după gust,
Dacă ai blugi rupți nu înseamnă că ești sărac.
Tu n-ai ochi să vezi
Decât bobul din firul de praf din capul tău.
Cred că diavolul și-a întrecut geniul inventând prostia,
Îndeosebi oamenii stupizi care știu doar carne,
Și cred că au cea mai mare dreptate,
Iar sufletul e un pamflet.
Și totuși
Sunt oameni și oameni.
Să fiu sincer numai o bucată
Din lumea aceasta e iadul,
Restul e poate chiar paradisul.
Da, există deșertul unde florile ofilesc,
Acolo unde femeile se tem de bărbați.
Și da, mai există și-un fel de Eden,
Acolo unde femeile se simt așa cum sunt,
Frumoase și iubite.
Problema e că praful din deșert
E purtat de vânt în acest Eden.

(Până și poeții înjură în lumea aceasta,
Sau iadul acesta)

(c) Samuel Mitan

***

oricâte cuvinte sunt în mine
în fața ta tăcere.
am nopți în care mă apucă să scriu ceva
dar îmi zic că trebuie să dorm și să mă dau naibii cu toate
dimineața când mă trezesc uit ce trebuia să scriu
și doare
dar și când mă trezesc obosit
doare
e imposibil uneori ca făcând binele cuiva
să nu-i provoci durere
mulți nu înțeleg
un exemplu:
cățelușă mea, Lisa,
nu știu cum a făcut dar avea nasul astupat cu noroi și rahat întărit, abia putea respira
dă-i cu apă, dă-i cu una, dă-i cu alta
sunt sigur că nu i-a plăcut să-i între apă pe nas și chiar cred că a durut-o
mă întreb dacă atunci când a început să respire mai bine
a realizat că i-am făcut binele cu o durere inevitabilă.
ea e o cățea. dar noi oamenii?
la fel sper că ți-am făcut și ție bine
cu toată despărțirea noastră.
cred că ne-am corcit prea mult dragoste,
atât de mult încât
oricât am cunoaște-o și simți-o
tot va muri.
am atâtea să-ți spun
dar când mă apropii de tine
totul moare.
scriu
înnebunesc dacă nu scriu, dar observ că din scris tot îmi pierd mințile.
parcă dintotdeauna a fost așa și totuși nu a fost nimic.

***

mi s-a spus că fetele nu vor poeți
vor să se fută
eu nu vreau să cuceresc fete cum cuceriți voi
prefer să fiu singur, să fac laba și să urlu
decât să trăiesc viața voastră de Casanova.
Eu nu mă pot opri din scris!
sunteți atât de ciudați
mă lăsați singur
dar m-am trezit cu îmbrățișări de la voi că mi-a murit mama
și după am fost iar singur, dar și năucit
la naiba îmi zic
acum când cineva mă înjură de mamă mă înjură și de morți
râd de toate și râd vieții în nas când mă fute până la sânge
vă râd vouă că nu puteți fii
nu puteți
dar tot eu mereu sunt cel mai pămpălău în fața fetelor
și voi Casanova
dacă așa se cucerește o femeie, atunci nu există femei
cum să fie cucerite de futangii ca voi?
ele vor ceva serios, dar au relații scurte
mi s-au zis multe
m-ați luat în brațe ca să mă lăsați singur și năucit
eu vă dau încolo
și plâng
și urlu
și-i pustiu
ce lume nebună cu arse pupile
fute-o, și n-o iubi, copile!
eu nu știu ce sunt, dar scriu
singur răsună-n mintea mea
și tot eu fac ecoul
și-i răspund
de n-aș fi nebun și n-aș râde de toate
m-aș sinucide.
chiar tu,
că te-am iubit îmi ești ștreang

***

Curgea picătura aceea de apă
pe trupul tău
Ca o șoaptă într-un ecou…
Și îți șopteam la ureche:
Nu te teme
Căci simțeam o teamă, și o poftă;
o durere și o plăcere
Când te cuprindeam cu forță
De striveam picătura de apă
Ce curgea pe trupul tău
Te atingeam cu degetul ud, ca să văd
Cum curg acele picături de apă
pe trupul tău, de la găt, pe piep) sâni, coapse spre glezne).
Și le priveam cum curg și-ți admiram trupul ud
Mi-am fixat privirea în ochii tăi, și privindu-i mă simțeam puternic, liber, și totuși al tău
Fiecare atingere, privire, șoaptă la ureche
Cuprindeau într-o faptă adevăruri concrete –
Că ne iubim – și asta schimbă totul
Mă face pe mine să mă simt bărbat și de surâsul tău cu capul plecat în sus să simt ce simți – că suntem compleți. Și acum pielea mea pe pielea ta se așează ca lumina pe dimineață, ca întunericul pe noapte
Și mai intru, mai ies între zi și noapte cu tine.

(c) Denisa Giuglea

***

De 14 februarie abia aștept să petrec timp de-o înaltă intimitate cu Magda…
Abia aștept să bem vin împreună,
Și, ușor, ușor, s-o mângâi
Cu ploaia mângâierilor mele s-o deschid
Să-mi iau stiloul și să-l pun pe ea
În ea
Lângă ea
Și să scriu versuri pe trupul ei.
Abia aștept s-o văd deschisă în fața mea
În timp ce beau vin
S-o mângâi, s-o deschid tot mai mult…
Să mă deschid cu deschiderea ei.
Abia aștept să-i ating tandru și blând
Întregul său trup dezgolit
În timp ce aștern cerneala stiloului meu
În trupul său…
Abia aștept să scriu poezii
În Magda
Lângă Magda
Pe Magda
Cu Magda
Pe 14 februarie în timp ce beau vin…
Abia aștept
Să transpir de toată dragostea…
În timp ce mă dezgolesc în Magda…
Pe Magda
Cu Magda
Lângă Magda…
Aș vrea tot ceea ce simt să-mi pun în ea…
S-o simt și să mă simtă…
Să-mi dau drumul
Poeziei mele în Magda.
Magda e agenda mea,
Iar stiloul este un stilou.

***

Magda
te dezbraci în fața mea crezând că se mai aprinde ceva
apeși cu sânii pe mine sperând că se mai aprinde ceva
cauți să mă săruți,
doar apeși cu buzele pe buzele mele sperând că se mai aprinde ceva.
Magda
ai ajuns să-mi spui să mă uit la filme porno
sperând că se mai aprinde ceva.
înnebunești sperând că se mai aprinde ceva.
eu sunt mort,
tu ai ajuns să-mi provoci greață.
așa frumos vorbeai de dragoste,
dar înnebunești că nu te fut.
Magda
ador că ești vulgară,
dar sunt mort.
Simt că undeva acolo mă așteaptă o ea,
și m-am săturat s-o-nșel cu tine.
parcă și simt cum poartă o coasă.
mai știi când ți-am spus că trebuie să mă vindec de viață?

***

dacă nu iubești pe nimeni,
vei ajunge să te iubești prea mult pe tine.
prea multă dragoste se preface-n ură.
Magda, câtă iubire a fost să te uit?
îți fumai țigările de parcă
țineai visele cu foștii între degete.
vorbeai că trebuie mai întâi de toate să te iubești pe tine.
Magda, tu te urai.
Căutai superlativul în tine,
cel mai ușor îl găseai exclamând
Sunt nașpa!
dar erai încrezută.
ciudați sunt oamenii,
ei corcesc dragostea.
Magda, tu mă iubeai?
Nu m-ai urât niciodată.

dacă nu iubești pe nimeni,
vei ajunge să te iubești prea mult pe tine.
prea multă dragoste se preface-n ură.
Magda, câtă iubire a fost să te uit?
îți fumai țigările de parcă
țineai visele cu foștii între degete.
vorbeai că trebuie mai întâi de toate să te iubești pe tine.
Magda, tu te urai.
Căutai superlativul în tine,
cel mai ușor îl găseai exclamând
Sunt nașpa!
dar erai încrezută.
ciudați sunt oamenii,
ei corcesc dragostea.
Magda, tu mă iubeai?
Nu m-ai urât niciodată.

Proză de Ionuț-Tiberiu Balan

Să ne spunem cuvinte și să-l cunoaștem pe Ionuț, călătorul și aproape absolventul de Jurnalism, dar și tînărul care a inițiat Cîrciuma Poeziei, locul – momentan virtual – în care se servește mai multă poezie decît vin. „Sînt Ionuț-Tiberiu Balan, parvenit din Țara Dornelor în Tîrgul Ieșilor. Pe drumuri din naștere pînă-n prezent, obosesc repede și cînt frecvent. Liber ca un cîine prins în lanțul lui imaginar ”.

Scrisoare din capătul timpului, între lumină și întuneric

Totul ar fi putut porni de la simpla idee că, după lumină, e un vid. Nu există spațiu, timp, nu există viață ori moarte, doar întuneric. Iar acel întuneric nu trece niciodată în partea noastră de univers, nu se revoltă, nu există.
Dar acum, fiind aici, la granița dintre lumină și întuneric, pot spune că timpul există și dincolo de zid. Din vîrful lui, îl văd prelungindu-se pînă în Berlinul anului 1961. „Acum” nu există, ci, mai degrabă, are forma lui „oricînd”. Sînt deasupra Calului Troian, alergăm împreună în Cîmpia Panonică, vin avarii, vin bulgarii, vin maghiarii, oricînd pot asista la nașterea primului cuvînt în limba română, oricînd pot fi eu acela ce rupe lanțurile sclavilor.
Am fost cuprins de ură, trei ani avea Hitler cînd i-am împrăștiat creierii în brațele mamei, am detonat trenul lui Lenin într-o gară de la marginea Elveției, brațul stîng mi l-am pus în roata lui Horea, brațul drept în roata lui Cloșca, l-am luat în spate pe Petofi Sandor să-l aduc în buncărul poeziei. I-am luat gîtul lui Constantin cel Mare cu aceeași seceră cu care i-am tăiat degetele lui Marx.
Am ajuns la capătul timpului, între lumină și întuneric. Dincolo de zid, timpul merge înapoi, în genunchi, vindecîndu-se singur. Aș vrea să vă spun că i-am curmat suferința vindecării, chinul retrăirii, ucigîndu-l, sfărmîndu-i capul de o bordură inexistentă, oprind astfel totul.
Dar l-am lăsat să se întoarcă la începuturi. Să se spintece singur.

***
Nu mi-am imaginat vreodată că mă voi trezi într-o casă pe care n-am mai simțit-o de ani întregi, dar pe care nu o mai credeam a mea. A fost atunci cînd șobolanii îmi alergau prin minte, rozîndu-mi degetele de la picioare pînă la sînge. Mă trezeam speriat, pereții se învîrteau în jurul meu ca într-o disperare nenumită, un vis cretin în care n-aș mai crede de n-aș fi rămas copil.

– Mami, dă-mi o țigară, te rog, nu mai am.

O rugăciune goală. Mă rog la un sfînt care nu mai e de ceva vreme. Mă trîntesc în dreapta patului, mă lovesc cu tîmpla de colț, mă arunc spre cealaltă direcție peste o podea de fluturi, mici suflețele, e drept, dar și fluturii ăștia au ceva conștiință și simt că mă zbat. Calc tremurînd spre bucătărie, caut o sticlă încă nedesfăcută, poate e apă, dacă n-o fi cumva alcoolul ăla ieftin, luat la cinci kilograme deodată, pentru economie. Ceai de trandafir. Sînt pregătit să torn în mine ceai de trandafir pînă or răsări din mine livezi întregi.

Atît de rece e podeaua asta, Doamne, mi-e rău. Amețesc repede și cum alunecam deasupra fluturilor cu tălpile goale, am simțit că sîngerez, am căzut ca o moarte înspre viață și am închis ochii. Să nu văd căderea.
Mă învîrt spre dreapta, nu mi-e rău pe dreapta și aștept să vină dimineața. Că așa se aruncă soarele ăsta peste vreun deal că nici nu-l observ prin crăpătura ce trebuie să fie geamul bucătăriei.

– Te rog, șoptesc imaginar către cel ce trebuia să mă ajute.

O umbră îmi cuprinde simțirile și o cred. După cîteva țigări fumate întins pe jos, am scrumat în ceva ce trebuie să fi fost coșul de gunoi ori vreo gaură neagră. Că au dispărut definitiv și chiștoacele și scrumul și aproape m-a înghițit.
Apuc chitara de o coardă, o arunc prin aer și cînt la ea ca și cum nu e. Cîntec vechi, marinăresc aproape, asculți valurile în timp ce bat ritmul din umeri pînă mi se ciobesc. Umerii – stînci tinere, poate au cîțiva zeci de ani, nu știu.

– Demone, un pahar cu apă, jos să fie, rece, dacă nu te deranjează, îmi spune umbra.

Pe undeva pe lîngă mine, se lipise cumva de spate, am uitat becul aprins, la naiba să mă ia. Și încă nu e dimineață, deși o aștept. Nu că m-ar deranja noaptea, ba dimpotrivă, dar nu pot să ajung la întrerupător, e departe, trebuie să ajung la gară, după bilet, să mă sui în primul tren care are vreo cîteva stații, vreo nouă-zece, apoi să cobor, să aștept legătura alte două ore, că nu există legătură directă pînă la întrerupătorul de după perete, iar asta mi-ar lua aproape o zi întreagă, dacă nu mai mult. Și nu am atîta timp. Prefer să aștept dimineața, că vor veni cei ce sting becul pe la răsărit și-l vor stinge.
Am vomitat niște petale de trandafir, s-a făcut puțină ceață în cameră de la atîta fum și încep să uit cum am ajuns pe podea. Sau de unde am pornit. Îmi mai povestește umbra cîte ceva, amintiri de-ale ei, de-ale noastre, că, din memoria ei, am fost și copil și am spart un geam cu o coadă de lopată. Nu i-am mai spus nimic, decît dacă-și amintește culoarea cozii. Că atît îmi mai puteam eu aminti, culoarea ei, nu cioburile care îmi intraseră în talpă.
Ora patru? E ora patru dimineața deja. Am obosit complet, aproape aș fi adormit la un moment, dar au trecut cîteva trenuri dintr-o tîmplă spre cealaltă, iar, de fiecare dată cînd trec prin stație, strigă din vîrful locomotivei. Deși există un program al mersurilor, au întîrziere.

Soneria mă zguduie, mă ridic speriat și alerg spre ușă, mă împiedic de un gînd și, pentru cîteva secunde, mă uit în palma stîngă unde țin, de obicei, mărunțișul pentru țigările la bucată. Vocile mi se amestecă în cap, un comentariu mai vechi de la ceva meci de fotbal pe care îl auzisem scîrțîit la radio, niște fete ce mă înnebuniseră cîteva nopți la rînd cu manele în fața ușii, de alea – de calitate, instalația veche de la cadă și sunetul caloriferului în timp ce dădeam cu capul de el.

– Idiotul dracului, deschide naibii ușa!

Caut cheile în buzunarul stîng de la piept, acolo nu am decît niște bătăi vagi de inimă, caut cheile în buzunarele de la pantaloni și m-ar fi ajutat faptul să nu fi fost doar în chiloți. Mi-e puțin greață, poate ar fi trebuit să pornesc căldura azi-noapte, încă tremur.

– Tu nu auzi soneria? Ori nu-ți mai merge?

– Ba am auzit-o, dar, nu știu, dormeam adînc și mi-a luat ceva să mă…

– Să te ia naiba! De asta miroase a vomă, de parcă ți-ai scos tot ficatul deodată. Cred și eu că ai dormit adînc după ce ai borît ca ultimul prost!

– Vine toamna…

Cumva vine toamna, mereu vine toamna, că nu o fi văzut-o el ori că discuțiile despre toamnă mă provoacă și obosesc în același timp, nu știu, dar n-am vrut să-l fac să înțeleagă de ce brațele mele cresc frunze deja uscate și-n pieptul meu e septembrie tîrziu.

– Hai să mergem, îmi spune în timp ce-mi aruncă cîteva palme bărbătești peste umăr, deja marcat de modelul din bucătărie, aproape drept, dar complet din lemn, pe care mi-l pusesem singur acum cîțiva ani, cred că vreo trei. Model puțin strîmb și cu puternice urme ale cuielor ieșite, bătute în toate direcțiile.
Țin în palmă două chiștoace, nu fumate complet, cu încă ceva tutun prin ele, niște aripi mai frînte de la atîta frămîntare, aripi de tutun, dacă le-aș putea numi astfel.

– Azi nu merg nicăieri, îi răspund sec, fără prea multă implicare.

– Bine, aici putrezești.

Vreau să-i arăt brațul putrezit, al treilea braț, al patrulea, cele pe care le țin în pod, învelite bine cu niște fîșii din ziarele citite în vremuri mai bune. Însă am preferat să împing ușa încet spre el, să leg înapoi sîrma care ține loc de zăvor și să o închid de două ori, pentru siguranță. Niciodată n-ai de unde ști cum intră vreun fluture sălbatic, altă umbră sau vreun străin care, beat fiind, își greșește garsoniera.

Bezna minții nu mă sperie niciodată. Ba mă bucură, stelele din bezna minții îmi permit să-mi conturez barba pe întuneric, să-mi pun ruleta în jurul capului cît să mă tund cît mai drept și să-mi număr firele de păr de pe vîrful degetelor. Minima lor lumină mă încălzește, ființa mea tresare, se scutură de praf, de rouă, de mizeria de sub unghii, rîde.

Îmi place să cred că fiecare ploaie vine din ceva mai mare. Poate o moarte rămasă în colțul ochiului cerului, poate o teamă ce-a înfrînt vreun vis pînă a devenit coșmar, o plecare sau, pur și simplu, o revenire într-o gară în care nu e nimeni să aștepte. Să-i dăm spirit și emoție ploii nu e un act nefiresc, ci înălțător. Readucem ploaia în ochii noștri, o cuprindem și o iubim.

E deja după-amiază, mi-a mai trecut parțial tremuratul în timp ce-mi aruncam pe gît ultimele guri de ceai de trandafir rece și resturile stelelor prinse în ochi în seara ce trecuse. Mă simt mai bine. Dar în singurătatea asta n-am întîlnit șobolani care să trăiască mai mult de cîteva săptămîni. Iar eu o fac de ani. Scriu pentru puii de broască nenăscuți și pentru vecinii care îmi bat la ușă să afle de unde le curge apa sau dacă am mai curățat puțin dormitorul de ploșnițe. Pentru ei scriu.

Îmi amintesc că pusesem mașina de scris sub scaunul ce ține loc de noptieră. Cred că acolo o pusesem. Mă prind cu brațul de chiuvetă, se clatină, curge puțină apă din furtun, nu-mi fac griji, urmează să mă mai viziteze vreun vecin, deci mă bucur. Îmi calculez pașii cu atenție, cred că mereu este același număr de pași, deși nu mi se par mereu ca fiind tot ei.

Scriu ca un descreierat cuprins complet.

Proză aleatorie – Georgiana Nițu

Cine sunt eu? Sunt om, natură și dragoste. Sunt puțin din fiecare persoană pe care o întâlnesc. Am început să scriu la vârsta de 10 ani. Am mototolit caiete întregi cu basme despre o lume mai bună.

Dacă trebuia să răspund atunci la întrebarea: „Ce te inspiră?„ probabil nu știam să răspund. Acum știu că răspunsul lua formă prin inocență și copilărie.

În prezent, mă inspiră oameni, obiecte și emoții. Îmi place să mă așez pe o bancă și să privesc. Iar apoi se naște povestea.

Continuă lectura „Proză aleatorie – Georgiana Nițu”

Interviu cu profesorul universitar Romulus Bucur

Considerați că se va întâmpla să se înlocuiască curând literatura ce se predă acum?


Ce înțelegem prin literatura ce se predă acum? Sintagma aceasta desemnează canonul curricular, care întotdeauna reflectă valorile unei societăți la un moment dat. Cînd e vorba de literatură, între acestea intră și valoarea estetică, dar ea e îndeobște subordonată altor valori: civice, etice, uneori religioase. Implicit, aceasta înseamnă că, odată cu schimbarea valorilor unei societăți, se va schimba și literatura predată în școală.
Citiți cărți contemporane, sau tot lucrări clasice, autori consacrați? (exemple ale preferințelor)
Citesc cărți de tot felul, nu doar beletristice. Profesia îmi cere, în primul rînd, să (re)citesc anumite cărți. Cu un paradox în nume, clasici ai modernității. Faptul că nici nu mai știu de cîți ani țin rubrici de cronică literară (ca și curiozitatea) mă obligă să citesc contemporani. Între, și în limita timpului rămas, citesc și pentru plăcerea proprie.


Se tot vorbește de o reformă în educație. Cum ați vedea dumneavoastră o versiune elocventă a educației de azi?


Sincer, aș prefera să nu mă pronunț. Orice societate îi educă pe membrii săi conform setului de valori principale ale ei. Educația formală dominantă în vremea noastră e cea a epocii industriale, în care era nevoie de cetățeni suficient de instruiți pentru a depune o activitate productivă. Am depășit, se zice, societatea industrială. Nu știu ce model uman ar fi preferabil în noua societate. Nu pot însă să nu observ că se tinde spre modelul consumatorului fidel (și necritic) de produse și servicii. Și aici educația formală vine clar în conflict cu ceea ce publicitatea (hai să nu folosesc cuvîntul advertising) pompează 24 / 7 în capul nostru pe toate canalele, cu forța incredibilă a internetului în spate. Ajung să cred că, oricît de exagerat mi s-a părut cînd l-am citit prima dată (în 1982), romanul lui Huxley, Brave New World (publicat în 1932) e totuși o imagine palidă a ceea ce ni se întîmplă. Și atunci mantra învățămîntului actual, cu pregătirea pentru necesitățile pieței muncii, e doar o frumoasă poveste, menită să acopere faptul că nu mai e nevoie de oameni cu spirit critic, care să se adapteze unei lumi în permanentă și rapidă schimbare, ci de niște roboței capabili să execute cîteva operații, și care pot fi rapid înlocuiți cu următoarea generație de absolvenți, sau, cînd tehnica o permite, de mașini.


Considerați că există prea multă abundență în școli și ar trebui raționalizată pentru a se concentra elevul / studentul pe pasiunile sale?


Ce-i aia abundență? Da, e o ofertă extrem de bogată și diversificată, cunoașterea crește exponențial, dar nu cred că ar trebui să renunțăm la cunoștințele de bază, pe fundamentul cărora putem construi după aceea orice. Cu alte cuvinte, sînt de părere că un copil întîi trebuie să învețe să meargă, apoi să se dea pe role, skateboard, trotinetă etc. Sau că un calculator are nevoie de un sistem de operare, peste care sînt instalate aplicațiile de care are nevoie utilizatorul. Mai mult, mi se pare că instituțiile de învățămînt superior în lume se împart în două categorii: cele de tipul École Normale Supérieure, Oxford, Cambridge etc., de unde ies cadrele superioare din economie, politică, administrație și celelalte, de unde, eventual, sînt recuperate vîrfurile. Cu alte cuvinte, locuri unde sînt pregătiți viitorii generali, și locuri de unde provin viitorii soldați. În prima categorie, nu te întreabă nimeni ce vrei: faci ce ți se cere. Da, e un model autoritar, n-aș îndrăzni să spun că democratic sau atractiv, dar eficient. Dar chiar situația prin care trecem în clipa de față ne poate arăta că locul cel mai potrivit al cunoștințelor, al unora la care am gîndit cu mintea proprie, pe care le-am pus la încercare, e la noi în cap, nu în niște rafturi de bibliotecă (la care s-ar putea să nu avem acces), nu pe net, unde trebuie un pic de competență și un pic de spirit critic pentru a deosebi ceea ce e adevărat de ceea ce e fals, esențialul de accesoriu.


Considerați că studenții de astăzi au parte de o maturizare precoce?


Da și nu. Pe de o parte, cam de treizeci de ani încoace, la noi cel puțin, are loc un proces de sexualizare precoce, începînd din copilărie, pe de altă parte, asistăm la un proces de infantilizare masivă: modelul preferat e al copilului răsfățat, indiferent de vîrstă (deja poate fi cu părul cărunt), care țipă, se dă cu fundul de pămînt, bate din picior de îndată ce nu i se îndeplinește cel mai mic capriciu. Și capriciile acestea înseamnă orice, de la ultimul model al oricărui gadget la dorințe nerealiste de genul tinerețe fără bătrînețe și viață fără moarte. Altfel, maturitatea nu are nici un fel de legătură privilegiată cu vîrsta: am întîlnit tineri maturi și adulți imaturi.
Vedeți vreo diferență în comportamente, având în vedere că ați educat multe generații?
Oarecum. Pe vremuri, lumea umbla cu pagini, capitole, cărți xeroxate (știu, cuvîntul propriu ar fi fotocopiate). Apoi, cu printuri după materiale trimise pe mail. Cu ebook readere. Acum, cu smartphone (cu care am o problemă: dimensiunile, fatalmente limitate, pun vederea la o încercare din care e imposibil să scape nevătămată). Altfel, nu s-a schimbat mare lucru. Sau nu percep eu vreo schimbare esențială.


Vă amuză ceva în cadrul unui examen, ca de exemplu tentativele de copiat?


Nimic. Pentru studenți (majoritatea lor) e o stare de stres, de tensiune, și încerc să nu fac lucrurile și mai rele decît sînt. Încerc să fiu amabil, să le dau încredere, să nu mă enervez în situații care nu sînt cum ar trebui să fie. Și cam atît.


Ce aduce nou universitatea față de cum obișnuia să fie?


Anul acesta, cursurile online. Care există, cel puțin la noi în universitate, de ani buni, la învățămîntul la distanță. Dar nu am avut de-a face cu o utilizare generalizată a lor și cu implicațiile acesteia, în primul rînd, lipsa contactului direct. Apoi, mai mult de lucru în pregătirea și evaluarea activității studenților. Și nu știu dacă de fapt nu vorbim deja de învățămîntul viitorului.


Era mai bine înainte?


Da. Nu. Depinde de perspectivă, orientată spre trecut sau spre viitor. Trecutul a fost și nu-l putem schimba, viitorul o să fie, și vedem atunci cum va fi. Ceea ce contează e prezentul și strădania de a fi prezent, implicat, pe cît se poate total, în clipa de față.


Există reguli în literatură sau poți scrie exact cum simți?


Da și da. Doar că simțim, oricît ni s-ar părea că nu e așa, lucruri deja simțite de o mulțime de alte persoane. Și, atunci cînd scriem că ne-am îndrăgostit sau că am pierdut ceva / pe cineva, de fapt, fără să știm (uneori știind acest lucru) o facem după niște reguli care s-au construit în timp și pe care e bine să le cunoaștem. Acum, în ce măsură e bine să le cunoaștem și să le aplicăm lucid, conștient sau în ce măsură e bine să le interiorizăm și să le aplicăm spontan, e o chestiune de opțiune personală. Totuși, cred că atunci cînd alergăm, mergem pe bicicletă, înotăm, ne jucăm cu mingea etc. aplicăm niște reguli, ale fizicii cel puțin. Deja bine interiorizate din momentul în care am învățat cum să facem activitatea respectivă. La fel e și cu scrisul.


Ce sfaturi aveți pentru scriitorii neinițiați care vor să conceapă o carte?


Să se inițieze. Să citească o carte. Și încă una. Și încă una. Lumea nu s-a născut odată cu noi și, sper, nu se va sfîrși odată cu noi. Cam tot ce se poate trăi, experimenta în viață, deja a fost trăit de altcineva. A fost deja consemnat de altcineva. Și atunci, datoria mea e să încerc să aflu cum s-a putut face asta. Să aflu dacă pot spune același lucru, sau unul asemănător, într-un mod măcar un pic diferit. Aducînd un punct de vedere diferit. Sau o modalitate diferită de a face acest lucru.
Ce metode didactice recomandați pentru reușită?
Perseverența. Refuzul descurajării. Nu cred că garantează succesul, dar nerespectarea lor garantează lipsa lui.

Că tot am vorbit de cărți, ce considerați că e esențial a fi citit?


Nu zic nimic despre poezie, deși o consider extrem de importantă. Dau doar trei exemple, din multe altele posibile: poeziile de război ale lui Camil Petrescu, scrise pe front, în linia întîi, între două atacuri; ultima poezie a lui Radnóti Miklós, găsită pe o hîrtiuță în buzunarul acestuia, după ce a fost scos din groapa comună, și în care e vorba exact despre soarta lui: executarea unui deținut dintr-un convoi care evacua un lagăr de concentrare; Todesfuge a lui Paul Celan, în care e vorba de Endlosung, soluția finală, soartă de care a avut parte și familia sa.
Tot așa, la proză, deși lista e practic infinit mai lungă, dau trei exemple, alese pentru caracterul de reprezentativitate a unei lumi:
1001 de nopți. O imagine extrem de completă (și complexă) a unei lumi. O lume în care povestirea (și poezia, de altfel) îți poate salva, la propriu, viața. O lume a tuturor răsturnărilor posibile, în care azi ești mare bogătaș și mîine cerșetor pe stradă, sau invers. O lume în care femeile, deși au un statut social inferior, cu ajutorul inteligenței, perseverenței, tăriei de caracter, reușesc să își atingă obiectivele pe care și le propun, cîștigînd, nu de puține ori, respectul pentru cultura lor, talentul lor artistic, capacitatea de a lua rapid decizii corecte.
Decameronul. O imagine, din nou, completă și complexă a lumii sfîrșitului de ev mediu, confruntată cu un pericol mortal, ciuma care a decimat populația Europei. O carte despre izolare / carantină, cum i-am spune acum, în care un grup de prieteni, de ambele sexe, supraviețuiesc refugiindu-se la reședința de la țară a unuia dintre ei și, timp de zece zile, ocupîndu-se cu arta: spun povești, cîntă cîntece, ale căror versuri sînt de o bună calitate poetică. Un exemplu despre caracterul nu evazionist, ci și, în primul rînd, kathartic, al povestirii.
Don Quijote. O carte despre foarte fragila și delicata linie dintre ficțiune și realitate. Despre cum e cînd te miști în mijlocul unei realități uneori sordide, uneori violente, întotdeauna dezamăgitoare, în timp ce, în mintea ta, ești în interiorul frumoaselor și eroicelor romane cavalerești pe care le-ai citit o viață întreagă. O carte despre adaptarea la realitate și despre încercarea de a modela această realitate după chipul și asemănarea ficțiunii.
Și, bineînțeles, lista rămîne deschisă…