Gânduri printre rânduri

Știai că în texte cuvintele sunt vii? Că ele îți oferă răspunsuri și-ți spun ce vrei s-auzi? Că unele aleg să iasă în față, să-ți facă semn cu codița sau cu punctul de pe i, în timp ce altele se ascund după semne de ortografie și punctuație? Le-ai ascultat vreodată făcând apel la curiozitatea și inocența primei întâlniri cu un text scris? Toate astea mi le-a susurat o creangă proaspăt înmugurită, în oglindirea ei într-un ochi de apă, iar eu le-am transformat într-o provocare de Ziua Internațională a Poeziei.

Cei care au acceptat provocarea au deschis la întâmplare o carte, o revistă sau instrucțiunile unui produs, o factură, o scrisoare, o postare lungă, o lucrare și au ales o bucată de text din care au selectat 1-2 cuvinte de pe fiecare rând. S-au jucat, s-au bucurat și au împărtășit miracolul hazardului și al intuiței.

Laura Andrieș
Georgiana Stoica
Georgiana Stoica
Georgiana Stoica
Georgiana Stoica
Georgiana Stoica

Poezii aleatorii – Mircea Cărtărescu

OCCIDENTUL

Mircea Cărtărescu este cel mai cunoscut scriitor român contemporan, câștigător a numeroase premii internaționale, nominalizat în repetate rânduri la Premiul Nobel pentru Literatură. Dacă Lucian Blaga spunea că „Eminescu este marele copac, din care toți ne tragem ”, Mircea Cărtărescu mărturisea: „Eminescu a fost obsesia vieții mele și este în continuare obsesia vieții mele și eu cred că nu există un scriitor român care să fie atât de fascinat și impregnat de Eminescu cum am fost eu întotdeauna”. Pe lângă Eminescu, în epopeea postmodernă Levantul, Cărtărescu ne face cunoștință cu toți marii corifei ai ultimelor două secole, după o lungă și măiestrită călătorie prin istoria literaturii române, ce dezvăluie faptul că orice mare scriitor e, înainte de toate, un mare cititor.

Occidentul m-a pus cu botul pe labe.

(c) Danya Ștef

am văzut New-Yorkul și Parisul, San Francisco și Frankfurt
am fost unde n-am visat să merg vreodată.
am venit înapoi cu un teanc de poze
și cu moartea în suflet.
crezusem că însemn ceva și că viața mea înseamnă ceva.
văzusem ochiul lui Dumnezeu privindu-mă prin microscop
privindu-mi zvârcolirile de pe lamelă.
acum nu mai cred nimic.
am fost bun pentru o stabilitate tâmpită
pentru o uitare adâncă
pentru un vagin singuratic.
hoinăream prin locuri care acum nu mai există.
oh, lumea mea nu mai există!
lumea mea nu mai există!
lumea mea împuțită în care însemnam ceva.

eu, mircea cărtărescu, sunt nimeni în lumea cea nouă
există 10³⁸ mircea cărtărescu aici
și ființe de 10³⁸ de ori mai bune
există cărți aici mai bune decât tot ce am făcut vreodată
și femei cărora li se rupe de ele.
oul pragmatic se crapă și Dumnezeu este aici
chiar în creația lui, un Dumnezeu mișto înțolit
în orașe frumoase și toamne splendide
și-ntr-un fel de nostalgie blândă a Virginiei de sud în mașina
lui Dorin (country music în boxe)…

(c) Dan Grigore

îmi văd acum lungul nasului
și văd lungul nasului literaturii
căci eu am văzut Sears Tower
și am văzut Chicago, în ceață verzuie, de sus, din Sears Tower
și pe terasa unui zgârie-nori alergau doi ogari
și i-am zis Gabrielei, cum ne beam Coca-Cola,
că viața mea s-a sfârșit.
e ca în Magii lui Eliot: am văzut Occidentul
am trecut cu avionul peste Manhattan
am privit cu ochi mari moartea mea fermecată
căci moartea mea este asta.
am privit vitrinele cu motociclete Suzuki
și m-am vazut în ele jegos, anonim
am umblat ore-n șir prin Königstrasse
printre puștii cu skateboards.
eram omul alb-negru dintr-o poză color
Kafka între arcadieni.
poeme, poheme, filosentiame
modernisme și discuții la cârciumă despre care-i mai mare
clasamente făcute-n tren (veneam din Onești) : care-s cele mai bune
romane românești de azi
cei mai buni zece poeți în viață
așa cum papuașii
scuipă și acum în ceaunul cu vin de palmier, să fermenteze…
dar poezia e un semn de subdezvoltare
și la fel să-ți privești Dumnezeul în ochi
deși nu l-ai văzut niciodată…

(c) Dan Grigore

am văzut jocuri pe computer și librării și mi s-au părut la fel amândouă
am înteles că filosofia e entertainment
și că mistica e show-biz
că sunt doar suprafețe aici
dar mai complexe decât orice profunzime.
ce pot fi eu acolo? un om încântat, fericit până la nebunie
dar cu viața lui terminată.
cu viața lui futută definitiv, ca a viermelui din cireașă
care s-a crezut și el cineva
până s-a trezit în lumină, cu gunoiul lui lângă el
(gunoiul meu, amărâtele mele poeme)
am văzut oameni pentru care legea avorturilor
e mai importantă decât sfărâmarea Sovietelor
am văzut ceruri înalte și albastre, pline de luminițele avioanelor
și am cunoscut urletul celor patru mii de universități.
m-am suit în turnul Eiffel pe scări
și-am suit în Centrul Pompidou prin tubul de plexiglas
și la Iowa City am fost la Fox Head…

am trăncănit despre postmodernism la Ludwigsburg
cu Hassan și Bradbury și Gass și Barth și Federman
așa cum mai bavardează condamnatul cu călăul lui
am înregistrat pe reportofon vuietul securii
care-mi desparte capul de trunchi.
îmi venea să plâng în luxul din Monrepos:
cum e posibil ? de ce ne-am născut de pomană?
de ce să luptăm cu Vadim și cu Funar?
de ce nu putem odată trăi?
de ce acum, când am putea, în fine, trăi
respirăm din nou mirosul acru-al pubelelor?
postmodernism și pa’șopt
deconstrucție și tribalism
pragmatism și ombilicuri
și viața, care este aiurea …

(c) Danya Ștef

am văzut San Francisco, golful albastru cu nave
și mai departe oceanul cu insule-mpădurite
Pacificul, dacă poți să-ți închipui!
mi-am muiat palmele-n oceanul Pacific „thanking the Lord
for my fingers”.
m-a prins un dor de ducă dement.
și la celebra librărie a lui Ferlinghetti ( există cu adevarat!)
ca și când
ai pătrunde conștient în propriul tău vis sau într-o carte…
m-au înnebunit șoselele din San Francisco
și Grant Street cu chinezării
și palmierii uriași și fetele extrem de haioase
din saloanele de coafură
( clientele
nu se priveau în oglinzi, ci-n monitoare color)
și nopțile americane, ții minte, Mircea T.?
lângă căsuța ta și-a Melissei, după ce
întreaga după-amiază privisem filme SF, mâncasem tacos
și băusem bere Old Style
când am ieșit afară ne-au copleșit stelele
și avioanele tăcute mișcându-se printre ele
și în mașina ta, vechiul Ford, aerul era înghețat
și m-ai dus, trecând prin orașul gol, până la dragul
meu Mayflower Residence Hall.
și paradele de Thanksgiving și de Halloween
cu bătrâni bancheri costumați în urși și clowni
și băiatul de origine cehă interesat de Faulkner
și micuța coreeană din Cambus-ul galben
și melancolia frunzelor galbene în Iowa City
și noi doi, Gabi și eu, facând cumpărături, ore-n șir
la Target și K Mart și Goodwilluri
dar și la fantasticul Mall din centru…

(c) Dan Grigore

…mestecam bomboane cu scorțișoară în prima mea dimineață în Washington
cu aparatul foto de gât, în frigul pieței Dupont…
…am dat 7 $ să văd Zoo-ul din New Orleans
și ploua, și toate animalele erau în vizuinile lor…
… în taxi, certându-mă cu șoferul negru,
nepricepând o vorbă din ce-mi spunea: “Hey, man…”
… mese minunate în restaurante chinezești, thailandeze,
dar cea mai minunată la Meandros, grecii din Soho…
…The Art Institute (impresioniști cât cuprinde)
…The Freak Museum (amaizing: trei Vermeer!)
…The National Gallery (retrospectiva Malevici)

un om înghețat pentru o sută de ani
deschide ochii și alege să moară.
ce a văzut era prea frumos și prea trist.
căci nu avea pe nimeni acolo și între degete avea panarițiu
și dinții îi erau așa stricați
și în minte
avea tot felul de lucruri fără utilitate
și tot ce facuse vreodată
avea jumătate din consistența vântului.
un om inventase, pe-o insulă îndepărtată
o mașină de cusut făcută din bambus
și se credea genial, căci nimeni dintre ai lui
nu mai scornise așa ceva. iar când au venit olandezii
l-au răsplătit pentru invențiune
dându-i în dar una electrică.
(mulțumesc, a zis, și a ales să moară)
nu-mi găsesc locul, nu mai sunt de aici
și nu pot fi de acolo

(c) Danya Ștef

iar poezia? mă simt ca ultimul mohican
ridicol asemeni dinozaurului Denver.
poezia cea mai bună e poezia suportabilă,
nimic altceva: doar suportabilă.
noi am făcut zece ani poezie bună
fără să știm ce poezie proastă am făcut.
am făcut literatură mare, și acum întelegem
că ea nu poate trece de prag, tocmai fiindcă e mare,
prea mare, sufocată de grăsimea ei.
nici poemu-ăsta nu-i poezie
căci doar ce nu e poezie
mai poate rezista ca poezie
doar ce nu poate fi poezie.

(c) Dan Grigore

Occidentul mi-a deschis ochii și m-a dat cu capul de pragul de sus.
las altora ce a fost viața mea până azi.
să creadă alții în ce am crezut eu.
să iubească alții ce am iubit eu.
eu nu mai pot.
nu mai pot, nu mai pot.

Poemul a fost publicat în volumul Nimic (2010) și integrat ulterior în antologia Poezia apărută în 2015 la Editura Humanitas.

Poezii aleatorii și Interviu cu scriitoarea Bogdana Găgeanu

  1. Pentru început, am vrea să te cunoaștem mai bine. Poți redacta o scurtă prezentare despre tine?

Mă numesc Bogdana Găgeanu. Am studiat la Universitatea “Transilvania” din Brașov, secția Litere. Sunt pasionată de teatru, scris, fotografie, desen. Îmi place frumosul, voluntariatul, sunt sociabilă și vorbăreață.

2. Cum ți-ai descoperit pasiunea pentru scris și în ce context?

Denisa, să știi că în liceu scriam poezii, dar mai naive, specifice vârstei. M-am lăsat repede. Dar, în timpul facultății, ceva îmi dădea imbold să revin la scris. La acel moment, viața mi-a oferit niște croșee greu de suportat și am văzut scrisul ca pe o eliberare a stărilor prin care trec. Așa s-a născut piesa de teatru sub formă de monolog “Fă-o tu și pentru mine”. A fost jucată în 2011, de mine, la Casa de Cultură “Geo Bogza” din Câmpina. Am fost ajutată de un om minunat, care a pus-o în scenă.

3. Ce reprezintă pentru tine o sursă de inspirație când vine vorba de redactarea unei poezii?

Sursa de inspirație poate fi orice: un obiect, un animal, o persoană pe care o admiri. Mă inspiră orice, dar recunosc că, de multe ori, am avut ca sursă de inspirație propria mea viață.

4. Care sunt autorii sau lucrările care te-au impactat cel mai tare de-a lungul timpului?

Ca poeți, i-am îndrăgit pe Marin Sorescu, pe Nichita Stănescu, pe Adrian Păunescu, pe Ana Blandiana. Ca autori de proză, mi-au făcut cu ochiul Petronela Rotar Chris Simion -Mercurian, Eric-Emmmanuel Schmitt, Dan Lungu. De la Schmitt m-a impresionat “Oscar și Tanti Roz”, de la Petronela Rotar, am îndrăgit cartea “Privind înăuntru “, de la Dan Lungu mi-a plăcut cartea”Fetița care se juca de-a Dumnezeu”. Am citit toate cărțile lui Chris Simion-Mercurisn și toate îmi sunt dragi, dar dacă ar fi să aleg una, aș alege “Ce ne spunem când nu ne vorbim.”
Citesc și piese de teatru. Am câteva preferate: “Slugă la doi stăpâni ” de Carlo Goldoni, “Copilul îngropat” de Sam Shepard, ”Jake și femeile lui” de Neil Simon, “Delir în doi, în trei… în câți vrei” de Eugen Ionescu, “Doi pe un balansoar” de William Gibson. Pe unele le- am și văzut puse în scenă.

5. Să ne imaginăm că ai avea capacitatea de a te întoarce înapoi în timp… în ce perioadă a vieții tale te-ai întoarce și ce sfaturi ți-ai da?

Probabil, m-aș întoarce în adolescență. Atunci a fost perioada cea mai confuză a vieții mele. Nu mă încuraja nimeni.
Mi-aș spune să nu mai pun la suflet toate vorbele de ocară, chiar dacă vin uneori din partea celor care ar trebui să-ți fie familie. Mi-aș spune să mă ocup doar de visele mele.

6. De ce consideri că este importantă lectura în viața fiecăruia dintre noi?

Lectura, pentru mine, are o întreagă gamă de beneficii. Înseamnă evadare, atunci când nu mai suport să mă raportez zilnic la știrile cotidiene. Înseamnă imaginație. Poți vedea tot ce se desfășoară într-o carte cum vrei tu. Scriitorii n-ar fi scris fără imaginație. Gândiți-vă la romanele SF.

7. Ai experimentat blocaje creative? Dacă da,cum ai reusit să le depășești și să îți regăsești inspirația?

Da, chiar mari, pe perioade îndelungate. Cum am trecut peste? Mi-am dat timp. Nu m-am forțat să scriu. Inspirația nu vine la comandă.
Atunci când am revenit, am simțit că am ceva de spus, indiferent de genul literar abordat.

8. În ceea ce privește poezia ca sursă de conexiune interumană, cum consideri că te-a ajutat să te descoperi pe tine însăți? Ce feedback ai primit? Oamenii au cunoscut o nouă Bogdana?

Pe mine m-a ajutat poezia ca eliberare a unor trăiri sufletești, cum am mai spus. Feedback-ul este diferit, în funcție de oameni și de cum se regăsesc în poezia mea. Dar am avut reacții pozitive și oameni care m-au încurajat și mi-au spus să nu mă las de scris. Și ca o confirmare oficială, am luat locul trei la concursul de poezie “Andrei Mureșanu” organizat de Muzeul Casa Mureșenilor din Brașov și am apărut într-o antologie editată de cei de la Revista “Scriitorul” din Iași.

9.Unde îți putem urmări activitatea artistică în continuare?

Dacă vreți să vedeți un fragment din spectacolul “Fă-o tu și pentru mine”, căutați pe Google “Drama de pe scenă-Bogdana Găgeanu”. Este un articol marca Valea Prahovei și un link cu un fragment din spectacol.
Câteodată, mă puteți auzi pe postul de radio diaspora 360. Acolo, vineri, împreună cu Petru Abouriței, de la ora 20.00 (ora României), avem emisiunea “Știri în neștire”. Postul de radio îl puteți accesa și de pe google. Petru are și o emisiune, “Lumea Cuvintelor “, unde promovează poeți debutanți. Așa am început și eu.
Am pagina de facebook Bogdana Găgeanu și pagina Prietenii Culturii, unde îmi promovez creațiile, dar și paginile BOGDĂ ȘI FOTOGRAFIA, unde postez fotografii făcute de mine, pagina Desene cu farduri, Desenele lui Bogdă, unde sunt desene în creion și pagina Desene desenate cu degetul.
Vă mulțumesc pentru interviu și pentru faptul că promovați tineri talentați!

Lectură plăcută a poemelor Bogdanei, pozele sunt realizate de Alexandra Simiuc, @artaclism.

A cui?

A cui ai rămas tu, Țară?
De ce ai soarta amară?

Ai tăi eroi stau în țărână
Iar lumea asta e păgână.

De ce de ziua ta-s coroane
Și-n restul anului, sudalme?

De ce ai fost așa frumoasă
Și-acum ești o Cenușăreasă?

Încerc să te păstrez în minte
Când mi-este dor și n-am cuvinte

Și doar aici pot să spun “dor”
Înfășurat în tricolor.

Și doar aici pot să spun “mamă”
Și-ntreg cuvântul e o rană.

Căci altă limbă nu mă doare
Căci altă limbă nu-i sudoare.

Sunt galbenă ca pălăria
Și nu-mi uit niciodată glia!

Sunt roșiatică ca macul
Și-n suflet îmi vorbește Dacul

De luptă și de sacrificiu
Căci dragostea de țară-i viciu.

Și sunt albastră precum zarea
Și-am inima largă ca marea

Să-mi cuprind țara și mândria
Că m-am născut în România.

Revoltă

Am ajuns animale înhămate la jug
Cu botnițe obligatorii pe față
Viața noastră e ca un rug
Ce avem acum, nu se numește viață.

Peste noi vine o ploaie de bice
Tot mai grea și mai grea
Numai Dumnezeu Preasfântul
Ne aude lacrima.

Ne-au pus botniță să nu mușcăm
Ne-au pus lesă ca să stăm pe loc
De parcă nu era de ajuns
Vor să ne arunce demnitatea-n foc.

Vor să ne ia copiii
Vor să ne ia și bunul trudit cu atâta greutate
Fără să avem șansa
De a ne putea face dreptate.

Unde ești,Doamne?
Te caut cu greu,printre zăbrele,
Căci,chiar de nu sunt gratii
Le văd în colțul minții mele.

Am obosit,te rog,du-mă pe brațe
Învață-mă ,te rog,să am curaj
Să pot să lupt pentru dreptate
Să nu ajung,ca alții ,un laș.

Să fiu martir ca Brâncoveanu
Să am credința și coloana mereu drepte
Să nu-mi fac de râs strămoșii,
Să-mi pun pe conștiință pete.

Mai știm sau nu?

Mai știm sau nu cine am fost?
Mai știm dacă avem un rost?
Ce înseamnă solidaritate?
Să nu înjunghii pe la spate.

Mai știm să fim noi, oare, frați?
Sau ne orbește coroana de împărați?
Mai avem noi demnitate
Dacă pentru bani îl vindem pe un frate?

Mai avem noi,oare,zâmbet
Mai degrabă avem un rânjet
De lup flămând ce -așteaptă la pândă
Să mușcăm din altul ca din carne crudă.

Mai avem oare,credință?
Noi uităm cu bună știință
Că unul e Judecătorul,
Iară Iuda, trădătorul.

Poezii aleatorii – Gabriel Mitan

Gabriel este un poet care dorește să se facă inginer, dar pentru moment inginericește cuvinte în cadrul ardorilor tinereții și exclamă ipoteze. Îmi place că pot învăța ceva din toate aceste poeme, asta însemnând că sunt chiar substanțiale. Niște poeme bogate în substanțe hrănitoare. Cică nu poți să treci la altă etapă a dezvoltării dacă nu experimentezi răul, sau iadul iubirii, cum găsim ferăstruica de imagini în a treia poezie, și anume culminarea iubirii, după o serie de exemplificări ale fericirii absolute dobândite prin infatuare absolută. N-am vrea cu toții să învățăm din cronologizarea poemică a unei iubiri a cuiva la un moment dat? Ne-ar salva de câteva cunoștințe în minus despre iubire, adică unul din singurele lucruri importante din lumea asta.

(c) Lidia Mense

***

Simt ploaia –
O simți cu mine?
Atingeri tandre,
Erotice și line

Curg în jurul nostru.
În noi o pasiune –
Tu. Eu.
Ploaia. Și-o minune.

Minune de tot ce este,
De tot ce simțim,
De ploaie, de noapte.
Ah, ce sublim!

Tu, eu. Ploaia.
Într-un cort.
Primăvară târzie,
Noi, aici, o poezie.

Simt ploaia
Alături de tine
Și curge pe tot,
Și din tot vine.

Aici, noi, într-un cort,
Ploaia deasupra noastră.
Din tot un bine se simte,
O poezie fără cuvinte.

Și plouă o ploaie albastră.
Aici, noi, într-un cort.
Stele deasupra noastră
Ne luminează mort.

Tu. Eu.
Ploaia.
Un cort.

(c) Denisa Giuglea

***

dacă nu iubești pe nimeni,
vei ajunge să te iubești prea mult pe tine.
prea multă dragoste se preface-n ură.
Magda, câtă iubire a fost să te uit?
îți fumai țigările de parcă
țineai visele cu foștii între degete.
vorbeai că trebuie mai întâi de toate să te iubești pe tine.
Magda, tu te urai.
Căutai superlativul în tine,
cel mai ușor îl găseai exclamând
Sunt nașpa!
dar erai încrezută.
ciudați sunt oamenii,
ei corcesc dragostea.
Magda, tu mă iubeai?
Nu m-ai urât niciodată.

Simt ploaia –
O simți cu mine?
Atingeri tandre,
Erotice și line

Curg în jurul nostru.
În noi o pasiune –
Tu. Eu.
Ploaia. Și-o minune.

Minune de tot ce este,
De tot ce simțim,
De ploaie, de noapte.
Ah, ce sublim!

Tu, eu. Ploaia.
Într-un cort.
Primăvară târzie,
Noi, aici, o poezie.

Simt ploaia
Alături de tine
Și curge pe tot,
Și din tot vine.

Aici, noi, într-un cort,
Ploaia deasupra noastră.
Din tot un bine se simte,
O poezie fără cuvinte.

Și plouă o ploaie albastră.
Aici, noi, într-un cort.
Stele deasupra noastră
Ne luminează mort.

Tu. Eu.
Ploaia.
Un cort.

***

Eden prăfuit
Mai ai multe de scris aici

Tu știi că trăim în iad?
Nu știu de ce ne numim oameni,
oameni ca fiind îngeri fără aripi.
Când nu știm iubirea,
Ofilim frumusețea acestei lumi,
Suntem bucăți de carne la măcelărie.
Dar sufletul?
Ce poate fi în tine,
Din ce naiba ești format?
Dacă vezi femeia doar ca pe ceva în jurul pizdii?
Mă întreb
Și gol și îngândurat.
Cum dacă frumosul
Poartă o rochie scurtă
Și se face mai frumoasă
Tu vezi în ea dorința ta animalică,
Unicul gând care îți mai mișcă rotițele ruginite
Tu vezi că ea vrea s-o facă
Așa că te duci să-i bagi piciorul în gură.
Dar tu știi că ești orb?
Tu știi că nu asta a vrut să însemne?
Fiecare se îmbracă după gust,
Dacă ai blugi rupți nu înseamnă că ești sărac.
Tu n-ai ochi să vezi
Decât bobul din firul de praf din capul tău.
Cred că diavolul și-a întrecut geniul inventând prostia,
Îndeosebi oamenii stupizi care știu doar carne,
Și cred că au cea mai mare dreptate,
Iar sufletul e un pamflet.
Și totuși
Sunt oameni și oameni.
Să fiu sincer numai o bucată
Din lumea aceasta e iadul,
Restul e poate chiar paradisul.
Da, există deșertul unde florile ofilesc,
Acolo unde femeile se tem de bărbați.
Și da, mai există și-un fel de Eden,
Acolo unde femeile se simt așa cum sunt,
Frumoase și iubite.
Problema e că praful din deșert
E purtat de vânt în acest Eden.

(Până și poeții înjură în lumea aceasta,
Sau iadul acesta)

(c) Samuel Mitan

***

oricâte cuvinte sunt în mine
în fața ta tăcere.
am nopți în care mă apucă să scriu ceva
dar îmi zic că trebuie să dorm și să mă dau naibii cu toate
dimineața când mă trezesc uit ce trebuia să scriu
și doare
dar și când mă trezesc obosit
doare
e imposibil uneori ca făcând binele cuiva
să nu-i provoci durere
mulți nu înțeleg
un exemplu:
cățelușă mea, Lisa,
nu știu cum a făcut dar avea nasul astupat cu noroi și rahat întărit, abia putea respira
dă-i cu apă, dă-i cu una, dă-i cu alta
sunt sigur că nu i-a plăcut să-i între apă pe nas și chiar cred că a durut-o
mă întreb dacă atunci când a început să respire mai bine
a realizat că i-am făcut binele cu o durere inevitabilă.
ea e o cățea. dar noi oamenii?
la fel sper că ți-am făcut și ție bine
cu toată despărțirea noastră.
cred că ne-am corcit prea mult dragoste,
atât de mult încât
oricât am cunoaște-o și simți-o
tot va muri.
am atâtea să-ți spun
dar când mă apropii de tine
totul moare.
scriu
înnebunesc dacă nu scriu, dar observ că din scris tot îmi pierd mințile.
parcă dintotdeauna a fost așa și totuși nu a fost nimic.

***

mi s-a spus că fetele nu vor poeți
vor să se fută
eu nu vreau să cuceresc fete cum cuceriți voi
prefer să fiu singur, să fac laba și să urlu
decât să trăiesc viața voastră de Casanova.
Eu nu mă pot opri din scris!
sunteți atât de ciudați
mă lăsați singur
dar m-am trezit cu îmbrățișări de la voi că mi-a murit mama
și după am fost iar singur, dar și năucit
la naiba îmi zic
acum când cineva mă înjură de mamă mă înjură și de morți
râd de toate și râd vieții în nas când mă fute până la sânge
vă râd vouă că nu puteți fii
nu puteți
dar tot eu mereu sunt cel mai pămpălău în fața fetelor
și voi Casanova
dacă așa se cucerește o femeie, atunci nu există femei
cum să fie cucerite de futangii ca voi?
ele vor ceva serios, dar au relații scurte
mi s-au zis multe
m-ați luat în brațe ca să mă lăsați singur și năucit
eu vă dau încolo
și plâng
și urlu
și-i pustiu
ce lume nebună cu arse pupile
fute-o, și n-o iubi, copile!
eu nu știu ce sunt, dar scriu
singur răsună-n mintea mea
și tot eu fac ecoul
și-i răspund
de n-aș fi nebun și n-aș râde de toate
m-aș sinucide.
chiar tu,
că te-am iubit îmi ești ștreang

***

Curgea picătura aceea de apă
pe trupul tău
Ca o șoaptă într-un ecou…
Și îți șopteam la ureche:
Nu te teme
Căci simțeam o teamă, și o poftă;
o durere și o plăcere
Când te cuprindeam cu forță
De striveam picătura de apă
Ce curgea pe trupul tău
Te atingeam cu degetul ud, ca să văd
Cum curg acele picături de apă
pe trupul tău, de la găt, pe piep) sâni, coapse spre glezne).
Și le priveam cum curg și-ți admiram trupul ud
Mi-am fixat privirea în ochii tăi, și privindu-i mă simțeam puternic, liber, și totuși al tău
Fiecare atingere, privire, șoaptă la ureche
Cuprindeau într-o faptă adevăruri concrete –
Că ne iubim – și asta schimbă totul
Mă face pe mine să mă simt bărbat și de surâsul tău cu capul plecat în sus să simt ce simți – că suntem compleți. Și acum pielea mea pe pielea ta se așează ca lumina pe dimineață, ca întunericul pe noapte
Și mai intru, mai ies între zi și noapte cu tine.

(c) Denisa Giuglea

***

De 14 februarie abia aștept să petrec timp de-o înaltă intimitate cu Magda…
Abia aștept să bem vin împreună,
Și, ușor, ușor, s-o mângâi
Cu ploaia mângâierilor mele s-o deschid
Să-mi iau stiloul și să-l pun pe ea
În ea
Lângă ea
Și să scriu versuri pe trupul ei.
Abia aștept s-o văd deschisă în fața mea
În timp ce beau vin
S-o mângâi, s-o deschid tot mai mult…
Să mă deschid cu deschiderea ei.
Abia aștept să-i ating tandru și blând
Întregul său trup dezgolit
În timp ce aștern cerneala stiloului meu
În trupul său…
Abia aștept să scriu poezii
În Magda
Lângă Magda
Pe Magda
Cu Magda
Pe 14 februarie în timp ce beau vin…
Abia aștept
Să transpir de toată dragostea…
În timp ce mă dezgolesc în Magda…
Pe Magda
Cu Magda
Lângă Magda…
Aș vrea tot ceea ce simt să-mi pun în ea…
S-o simt și să mă simtă…
Să-mi dau drumul
Poeziei mele în Magda.
Magda e agenda mea,
Iar stiloul este un stilou.

***

Magda
te dezbraci în fața mea crezând că se mai aprinde ceva
apeși cu sânii pe mine sperând că se mai aprinde ceva
cauți să mă săruți,
doar apeși cu buzele pe buzele mele sperând că se mai aprinde ceva.
Magda
ai ajuns să-mi spui să mă uit la filme porno
sperând că se mai aprinde ceva.
înnebunești sperând că se mai aprinde ceva.
eu sunt mort,
tu ai ajuns să-mi provoci greață.
așa frumos vorbeai de dragoste,
dar înnebunești că nu te fut.
Magda
ador că ești vulgară,
dar sunt mort.
Simt că undeva acolo mă așteaptă o ea,
și m-am săturat s-o-nșel cu tine.
parcă și simt cum poartă o coasă.
mai știi când ți-am spus că trebuie să mă vindec de viață?

***

dacă nu iubești pe nimeni,
vei ajunge să te iubești prea mult pe tine.
prea multă dragoste se preface-n ură.
Magda, câtă iubire a fost să te uit?
îți fumai țigările de parcă
țineai visele cu foștii între degete.
vorbeai că trebuie mai întâi de toate să te iubești pe tine.
Magda, tu te urai.
Căutai superlativul în tine,
cel mai ușor îl găseai exclamând
Sunt nașpa!
dar erai încrezută.
ciudați sunt oamenii,
ei corcesc dragostea.
Magda, tu mă iubeai?
Nu m-ai urât niciodată.

dacă nu iubești pe nimeni,
vei ajunge să te iubești prea mult pe tine.
prea multă dragoste se preface-n ură.
Magda, câtă iubire a fost să te uit?
îți fumai țigările de parcă
țineai visele cu foștii între degete.
vorbeai că trebuie mai întâi de toate să te iubești pe tine.
Magda, tu te urai.
Căutai superlativul în tine,
cel mai ușor îl găseai exclamând
Sunt nașpa!
dar erai încrezută.
ciudați sunt oamenii,
ei corcesc dragostea.
Magda, tu mă iubeai?
Nu m-ai urât niciodată.

Pungi cu pungi cu poezii: Ion Barbu și adaptare muzicală Gabriel Benga

Am pus la cale această formă de reminiscență lirică, cu gânduri de a afișa și poezie contemporană în pungi cu pungile viitoare. Ar fi însemnat artă lirică combinată cu ilustrații, dar mi-a venit idee să adaptăm și în muzică, poeziile fiind un soi de piese necântate.

Am adresat această doleanță lui Gabriel, care a și făcut un mix (genial) între două poezii, dar oricum vocea lui este peste proporțiile normale de sublim și Alexandru Boieș e întotdeauna magic pe chitară.

A urmat apoi faza de producție a acestui video. Fix înainte de prima zi de izolare aveam plan să tragem cadre în pădure, dar a trebuit să ne limităm la cadre din balcon pentru o bună perioadă. Se remarcă în video triumfarea și libertatea, pe parcursul acestuia.

Piesa a fost o adaptare între

Munții

Și Copacul:

Ne-au mai plăcut:

și

Ilustrația este creația lui Emilian Mocanu.

Abia așteptăm să săpăm după următoarele nestemate.

💎