Proză aleatorie – Viseptol de George Vasilievici

George Vasilievici s-a născut pe 3 iunie 1978, la Constanța, și a murit pe 10 aprilie 2010. La scurt timp după publicarea primului roman (YoYo, Editura Tomis, 2008), George Vasilievici a început să lucreze la un nou roman, Viseptol, în care își punea mari speranțe. Odată finalizat, romanul este trimis la câteva edituri de la care autorul nu primește răspuns, așa că, descumpănit, îl publică în doar 13 exemplare la o editură fictivă, în martie 2010. În prefața romanului care apare la Editura CDPL după moartea autorului, Dan Mihuț scria că prin această publicare autorul „parcă voia să scape de povara romanului și să se apuce de altceva. Să trăiască. Sau să devină taximetrist în rai, cum a spus la un moment dat. Ceea ce s-a și întâmplat, în cele din urmă. Și sunt convins că pasagerii din raiul lui George sunt mult mai atenți decât am fost noi, cei care am călătorit o vreme în mașina lui de scris.”

Sunt  dependent de creier. Am  realizat această stare  când  a devenit  imposibil de găsit. Și nu sunt dependent de creier în general, ci de creier uman. Această dependență este criminală, sevrajul va ține cât voi trăi. Am ajuns într‑un așa hal de disperare, încât sunt  gata să investesc tot  în construirea unei fabrici de creiere. Să iasă creierele pe bandă rulantă. Creiere  goale,  fără  om, altfel nu sunt  bune de nimic. Vreau  creiere  chimice și, mai  ales, nefolosite. Creierul folosit este ca pâinea veche de o lună. Numai bun de dat la porci. Dar nici lor nu le folosește la nimic. El nu folosește nimănui. Neprodus în laborator pe căi artifciale, el, creierul, învață ce înseamnă să fie  creier de la alte creiere. Nu, merci. Mă pot tăvăli pe jos de disperare, dar nu m‑aș atinge de un creier educat nici în ruptul capului. O altă diferență între creierul educat și cel proaspăt, obținut în laboratoarele noastre, este însă cea mai importantă. Creierul educat educă următoarele creiere urmând tradiția istorică. Creierul proaspăt, fie el și chimic, nu are nicio tradiție de  continuat. El este fix punctul  zero înainte de care ne situăm noi cu valorile dictate de iminenta moarte și după care ne situăm numai noi, sută la sută noi, fără completări inutile cum ar fi mâinile sau picioarele, negândite, din moment ce se văd cu ochiul liber. Pentru o strașnică evoluție, trebuie să  ne hrănim cu astfel de creiere curate, creiere fără ochi, nas  și  urechi. Creiere fără  limbă. În ele, toate acestea sunt gânduri și sentimente. Organele sunt simple  gânduri și nu mai au funcții restrictive. A gândi cu inima va fi la fel de concret ca a trage pe stradă cu mitraliera.

Antologia George Vasilievici a apărut în anul 2020 la Editura Hyperliteratura.

Copyright poză DanyaȘtef

Proză aleatorie de sărbători: George Topîrceanu

Poza aparține lui Daniel Mîrlea

A venit Crăciunul!… Ştiaţi, desigur, această noutate şi poate că nu era nevoie să vă amărăsc şi eu. Dar ce să facem? A venit.
Şi a venit cu sacul plin de bucurii pentru cei mici şi… cu ziare pline de literatură festivă pentru cei mari. Nu-i chip să deschidă omul amărât o gazetă în vacanţa Crăciunului, fără să-l întristeze de la prima pagină obişnuita recuzită tipografică: o ilustraţie sacră în două culori aplicate greşit pe desen, un articol de fond cu înalte inepţii mistico-filozofice şi o puzderie de poeme şi nuvele radical tâmpite pentru circumstanţă.
Încă de pe vară, poetul ocaziilor periodice şi-a improvizat pe îndelete ― odată pentru totdeauna ― poezia cu pruncul divin şi o mică povestire, ceva cu copii săraci de văduvă, care jinduiesc în frig la splendoarea jucăriilor scumpe dintr-o vitrină, până ce le îngheaţă nasul de ger şi până ce crapă inima în cititor de milă. După ce a trecut Crăciunul şi zaharicaua duioasă a apărut în gazetă, autorul prevăzător îşi pune opera la păstrare în saltar, pentru că ― vorba lui Agamiţă Dandanache ― “mai trebuie ş-al’ dată”… Şi la Crăciunul viitor, pac! iar la gazetă cu pruncul divin.

Am urmărit de curiozitate fenomenul acesta literar şi mi s-a întâmplat să găsesc aceeaşi poezie, publicată fără schimbare, de şapte ori în şir, la şapte Crăciunuri consecutive. Dar nimene nu bagă de seamă… Şi cu vremea, s-a statornicit astfel un soi de folclor modern al sărbătorilor, de care nimene nu se mai atinge.
S-ar putea evada totuşi, util şi onorabil, din această banalitate periodică.
Tradiţiilor legate de Naşterea Mântuitorului, poporul nostru le-a dat o bogată interpretare poetică. Avem una din cele mai frumoase literaturi populare de Crăciun şi Anul nou. Poetul cult ar putea s-o cerceteze cu folos, dacă nu direct de la sursă, cel puţin din colecţii tipărite.
Încântătoare îndeosebi, prin arhaismul şi graţia lor naivă, sunt unele colinde, în care chipul Maicei Domnului este evocat întotdeauna cu o rară gingăşie de sentiment. În una dintre ele, Sf. Fecioară, rătăcind noaptea pe o câmpie de omăt, ajunge la un palat cu ferestre luminate şi cere, naiv, adăpost:

Lasă-mă-n palatul tău,
Ca să nasc un Dumnezeu…

Accentul acesta simplu ca-ntr-un verset din Biblie se potriveşte de minune cu primitivismul după care suspină unii dintre rafinaţii modernismului nostru de ieri, fără să-l poată confecţiona în atelier propriu.
Nu mai puţin impresionante sunt şi unele uraturi pe care, într-o anume regiune muntoasă a ţării, le cântă fetele singure în noaptea Anului nou. Între alte evocări îndrăzneţe şi pline de graţie, mi-a rămas în minte o viziune suavă, desprinsă parcă dintr-un tablou de Bocklin. O fată frumoasă, pe care un cerb alb o poartă prin singurătatea pădurii de brazi, într-un leagăn de mătase aninat între coarne…

*

În sfintele sărbători ale Crăciunului, tot omul vrea să petreacă după datină: să asculte, la un pahar de vin, un cântec de inimă albastră.
Ţăranii îşi fac singuri cântece care le convin. Ocupaţiile lor, exclusiv manuale şi pedestre, le lasă imaginaţia mai liberă, nu le acaparează toate rezervele mintale. Iar traiul în mijlocul naturii oferă misterioşilor poeţi rustici necontenit prilej de inspiraţie proaspătă.
Dar aţi băgat de seamă că orăşenii noştri nu mai au cântece? Grija împrospătării producţiilor literare destinate muzicii e lăsată la oraşe exclusiv pe seama ţiganilor lăutari. Şi, nu zic, s-or fi pricepând ţiganii la muzică, fiindcă au “ureche”. Dar la literatură… Când se lasă-n voia inspiraţiei lor proprii, lăutarii noştri produc nişte inepţii lirice atât de cumplite, că nici la hotentoţi nu le-ai putea găsi pereche:

Îmi plac bărbaţii
Pentru că îmi dau senzaţii,
Ah, ce mult îmi plac bărbaţii,
Că-s plini de graţii
Şi de amor…

De multe ori însă lăutarii urbani, din penurie de inspiraţie, tot spre sate sunt nevoiţi să tragă cu urechea lor cea muzicală şi lungă. Dar simt ei că, oricât de agreate ar fi la oraş, nevinovatele cântece rurale nu satisfac până la urmă gustul şi mentalitatea citadinului. Şi atunci, ca să le adapteze, îşi permit ici-colo câte o corectură, mai cu seamă mici înnobilări de vocabular, mai potrivite cu urechea delicată a mahalagiului din Delea Veche, care mai mult decât boierul din centru e mândru că el “nu-i de la ţară”… Cunoaşteţi, poate, un cântec popular nu tocmai vechi, care începe aşa:

Foaie verde şi-o lalea,
Aniţo din Prahova,
Cu cine-ai rămas tu grea?

Am auzit odată din gura unui lăutar bucureştean, fercheş şi foarte manierat, căruia începutul i s-a părut prea din topor pentru urechile consumatorilor de ciorbă de burtă, următoarea variantă înnobilată ad-hoc:

Aniţo din Prahova,
Spune-mi pe onoarea ta,
Spune-mi, dragă, nesilită:
Cu cine-ai rămas gravidă?…

Asemenea grozăvii nu fac cinste capitalei noastre ― căci nu s-a găsit nimeni să spargă capul delicatului cântăreţ pătruns, parcă, de fiorul esteticii literare a dlui Eugeniu Lovinescu.
Dar a cui e vina? Ruşii, ungurii, sârbii ― ca să ne mărginim numai la vecini ― au o comoară vie, necontenit împrospătată, de romanţe frumoase şi expresive cu textul datorit celor mai buni poeţi ai lor. La noi, în familiile burgheze se cântă canţonete franţuzeşti sau cuplete, mai pudice, de prin “revistele” teatrale. Fata de atelier şi funcţionara tânără, şcolăriţa codană şi studenta sentimentală (dacă mai există), toată tinereţea zburdalnică sau visătoare a oraşelor noastre suspină în zadar după un repertoriu mai nou şi mai bogat de cântece alese.
Şi noi facem mallarmism cuţo-vlah, pe care-l numim “modernism”, cu toate că datează de la vremea când se purta turnură la rochii…

Click pentru sursă

Proză aleatorie – Sunt făcuți din carne de Terry Bisson

Copyright poză Denisa Giuglea

SUNT FĂCUŢI DIN CARNE

de Terry Bisson

Traducerea: Teniţă Cătălin

– Ei sunt făcuţi din carne.

– Carne?

– Carne. Sunt făcuţi din carne.

– Carne?

– Nu este nici un dubiu asupra acestui fapt. Am selectat câţiva din diferite părţi ale planetei, i-am luat la bordul navei noastre şi am probat acest fapt. Sunt complet din carne.

– E imposibil. Cum rămâne cu semnalele radio? Mesajele către stele?

– Folosesc undele radio ca să comunice, dar semnalele nu vin de la ei. Sunt produse de maşini.

– Şi cine a făcut maşinile? Aceia sunt cei pe care trebuie să-i contactăm.

– Ei au făcut maşinile. Asta încerc să-ţi spun. Carnea a fabricat maşini.

– E ridicol. Cum poate carnea să facă o maşină? Îmi cer să cred în existenţa cărnii inteligente.

– Nu îţi cer, îţi spun sigur. Aceste creaturi sunt singura rasă inteligentă din acest sector şi sunt făcuţi din carne.

– Poate sunt asemenea orfoleilor. Îi ştii, o formă de viaţă inteligentă bazată pe carbon care trece printr-un stagiu când sunt din carne.

– Nu! Ei se nasc carne şi mor carne. I-am studiat pe câţiva dintre ei de-a lungul câtorva cicluri de viaţă, ceea ce n-a durat prea mult.

– Scuteşte-mă. Bine, poate sunt făcuţi parţial din carne. Ştii tu, ca şi weddileii. Un cap de carne cu un creier de plasmă electronică.

– Nu! Ne-am gândit la asta de vreme ce nu capete de carne ca şi weddileii. Dar ţi-am spus, am verificat. Sunt numai din carne.

– Nu au creier?

– Ba da, au şi creier. Doar că acel creier este făcut din carne. Asta încerc să-ţi spun.

– Şi… cu ce gândesc?

– Nu vrei să înţelegi, nu-i aşa? Refuzi să pricepi ce-ţi spun. Gândesc cu creierul. Cu creierul din carne.

– Carne gânditoare! Îmi cer să cred în existenţa unei cărni gânditoare.

– Da, carne gânditoare! Carne conştientă! Carne care iubeşte. Carne care visează. Carne care face totul! Vrei să accepţi situaţia sau trebuie s-o iau de la capăt?

– Dumnezeule! Deci vorbeşti serios. Sunt făcuţi din carne.

– Mulţumesc, în sfârşit! Chiar aşa, sunt făcuţi din carne. Şi tot încearcă să ne contacteze de vreo sută de ani de-ai lor.

– Dumnezeule! Şi ce vrea carnea de la noi?

– Pentru început vrea să vorbească cu noi. Îmi imaginez că apoi vor dori să exploateze universul, să intre în contact cu alte rase, să schimbe idei şi informaţii. Lucrurile obişnuite!

– Şi noi va trebui să fim cei care vor vorbi cu carnea.

– Corect. Uite ce mesaje trimit prin radio „Salut! E cineva acolo? E cineva acolo?” şi tot felul de lucruri de astea.

– Deci înseamnă că vorbesc. Schimbă cuvintele, idei, concepte?

– Bineînţeles. Dar o fac prin intermediul cărnii.

– Parcă ziceai că folosesc undele radio.

– Aşa este, dar ce crezi că transmit prin radio? Sunete ale cărnii. Ştii şi tu cum plescăie sau pocneşte carnea producând un zgomot. Ei vorbesc plescăindu-şi cărnurile. Ba chiar pot să şi cânte cu ajutorul aerului care trece prin cărnurile lor.

– Dumnezeule! Carne care cântă. Asta chiar că-i prea mult. Şi ce sfat mi-ai da?

– Oficial sau neoficial?

– Ambele!

– Oficial, mi se cere să contactăm şi să înregistrăm toate rasele inteligente din acest cvadrat al universului fără prejudecăţi, teamă sau părtinire. Neoficial, propun să ștergem toate înregistrările şi să uităm povestea!

– Speram că-mi vei spune asta.

– Pare o decizie dură, dar există în toate o limită. Chiar ai vrea să intrăm în contact cu carnea?

– Sunt întru totul de acord cu tine. Ce-am putea să le zicem? „Salut, carne! Cum vă merge?” Pe câte plante sunt răspândiţi?

– Doar pe una. Ei pot călători spre alte planete în containere speciale de carne, dar nu pot trăi acolo. Şi fiind din carne, ei pot să călătorească doar prin C-spaţiu, ceea ce îi limitează la viteza luminii: şi face ca posibilitatea să realizeze un contact cu o altă rasă să fie foarte mică. De fapt, infinitezimală.

– Deci vom pretinde că ei nu există în acest univers.

– Corect.

– Crud dar, cum ai spus-o şi tu, cine vrea să se întâlnească cu carnea? Dar cum rămâne şi cu ceilalţi la bordul navelor, cei pe care s-au făcut experimente? Eşti sigur că nu-şi vor aduce aminte?

– Dacă îşi vor aminti, vor considera că au fost nişte fantasme. Le-au umblat prin capete şi ei vor crede că noi n-am fost mai mult de un vis!

– Un vis al cărnii! Cât de potrivit ca noi să fim un vis al cărnii.

– Şi am marcat întregul sector ca fiind neocupat.

– Bine. Sunt de acord atât oficial cât şi neoficial. Cazul este închis. Mai e ceva interesant prin această parte a galaxiei?

– Da, o aglomerare timidă dar drăguță de hidrogen într-o stea de clasa a IX-a în zona G 445. A intrat în contact cu noi acum 2 rotaţii galactice şi vrea să ne împrietenim din nou.

– Mereu revin înapoi.

– Şi de ce nu? Închipuieţi cât de insuportabil, cât de rece ar fi universul dacă am fi singuri…

Proză de Ionuț-Tiberiu Balan

Să ne spunem cuvinte și să-l cunoaștem pe Ionuț, călătorul și aproape absolventul de Jurnalism, dar și tînărul care a inițiat Cîrciuma Poeziei, locul – momentan virtual – în care se servește mai multă poezie decît vin. „Sînt Ionuț-Tiberiu Balan, parvenit din Țara Dornelor în Tîrgul Ieșilor. Pe drumuri din naștere pînă-n prezent, obosesc repede și cînt frecvent. Liber ca un cîine prins în lanțul lui imaginar ”.

Scrisoare din capătul timpului, între lumină și întuneric

Totul ar fi putut porni de la simpla idee că, după lumină, e un vid. Nu există spațiu, timp, nu există viață ori moarte, doar întuneric. Iar acel întuneric nu trece niciodată în partea noastră de univers, nu se revoltă, nu există.
Dar acum, fiind aici, la granița dintre lumină și întuneric, pot spune că timpul există și dincolo de zid. Din vîrful lui, îl văd prelungindu-se pînă în Berlinul anului 1961. „Acum” nu există, ci, mai degrabă, are forma lui „oricînd”. Sînt deasupra Calului Troian, alergăm împreună în Cîmpia Panonică, vin avarii, vin bulgarii, vin maghiarii, oricînd pot asista la nașterea primului cuvînt în limba română, oricînd pot fi eu acela ce rupe lanțurile sclavilor.
Am fost cuprins de ură, trei ani avea Hitler cînd i-am împrăștiat creierii în brațele mamei, am detonat trenul lui Lenin într-o gară de la marginea Elveției, brațul stîng mi l-am pus în roata lui Horea, brațul drept în roata lui Cloșca, l-am luat în spate pe Petofi Sandor să-l aduc în buncărul poeziei. I-am luat gîtul lui Constantin cel Mare cu aceeași seceră cu care i-am tăiat degetele lui Marx.
Am ajuns la capătul timpului, între lumină și întuneric. Dincolo de zid, timpul merge înapoi, în genunchi, vindecîndu-se singur. Aș vrea să vă spun că i-am curmat suferința vindecării, chinul retrăirii, ucigîndu-l, sfărmîndu-i capul de o bordură inexistentă, oprind astfel totul.
Dar l-am lăsat să se întoarcă la începuturi. Să se spintece singur.

***
Nu mi-am imaginat vreodată că mă voi trezi într-o casă pe care n-am mai simțit-o de ani întregi, dar pe care nu o mai credeam a mea. A fost atunci cînd șobolanii îmi alergau prin minte, rozîndu-mi degetele de la picioare pînă la sînge. Mă trezeam speriat, pereții se învîrteau în jurul meu ca într-o disperare nenumită, un vis cretin în care n-aș mai crede de n-aș fi rămas copil.

– Mami, dă-mi o țigară, te rog, nu mai am.

O rugăciune goală. Mă rog la un sfînt care nu mai e de ceva vreme. Mă trîntesc în dreapta patului, mă lovesc cu tîmpla de colț, mă arunc spre cealaltă direcție peste o podea de fluturi, mici suflețele, e drept, dar și fluturii ăștia au ceva conștiință și simt că mă zbat. Calc tremurînd spre bucătărie, caut o sticlă încă nedesfăcută, poate e apă, dacă n-o fi cumva alcoolul ăla ieftin, luat la cinci kilograme deodată, pentru economie. Ceai de trandafir. Sînt pregătit să torn în mine ceai de trandafir pînă or răsări din mine livezi întregi.

Atît de rece e podeaua asta, Doamne, mi-e rău. Amețesc repede și cum alunecam deasupra fluturilor cu tălpile goale, am simțit că sîngerez, am căzut ca o moarte înspre viață și am închis ochii. Să nu văd căderea.
Mă învîrt spre dreapta, nu mi-e rău pe dreapta și aștept să vină dimineața. Că așa se aruncă soarele ăsta peste vreun deal că nici nu-l observ prin crăpătura ce trebuie să fie geamul bucătăriei.

– Te rog, șoptesc imaginar către cel ce trebuia să mă ajute.

O umbră îmi cuprinde simțirile și o cred. După cîteva țigări fumate întins pe jos, am scrumat în ceva ce trebuie să fi fost coșul de gunoi ori vreo gaură neagră. Că au dispărut definitiv și chiștoacele și scrumul și aproape m-a înghițit.
Apuc chitara de o coardă, o arunc prin aer și cînt la ea ca și cum nu e. Cîntec vechi, marinăresc aproape, asculți valurile în timp ce bat ritmul din umeri pînă mi se ciobesc. Umerii – stînci tinere, poate au cîțiva zeci de ani, nu știu.

– Demone, un pahar cu apă, jos să fie, rece, dacă nu te deranjează, îmi spune umbra.

Pe undeva pe lîngă mine, se lipise cumva de spate, am uitat becul aprins, la naiba să mă ia. Și încă nu e dimineață, deși o aștept. Nu că m-ar deranja noaptea, ba dimpotrivă, dar nu pot să ajung la întrerupător, e departe, trebuie să ajung la gară, după bilet, să mă sui în primul tren care are vreo cîteva stații, vreo nouă-zece, apoi să cobor, să aștept legătura alte două ore, că nu există legătură directă pînă la întrerupătorul de după perete, iar asta mi-ar lua aproape o zi întreagă, dacă nu mai mult. Și nu am atîta timp. Prefer să aștept dimineața, că vor veni cei ce sting becul pe la răsărit și-l vor stinge.
Am vomitat niște petale de trandafir, s-a făcut puțină ceață în cameră de la atîta fum și încep să uit cum am ajuns pe podea. Sau de unde am pornit. Îmi mai povestește umbra cîte ceva, amintiri de-ale ei, de-ale noastre, că, din memoria ei, am fost și copil și am spart un geam cu o coadă de lopată. Nu i-am mai spus nimic, decît dacă-și amintește culoarea cozii. Că atît îmi mai puteam eu aminti, culoarea ei, nu cioburile care îmi intraseră în talpă.
Ora patru? E ora patru dimineața deja. Am obosit complet, aproape aș fi adormit la un moment, dar au trecut cîteva trenuri dintr-o tîmplă spre cealaltă, iar, de fiecare dată cînd trec prin stație, strigă din vîrful locomotivei. Deși există un program al mersurilor, au întîrziere.

Soneria mă zguduie, mă ridic speriat și alerg spre ușă, mă împiedic de un gînd și, pentru cîteva secunde, mă uit în palma stîngă unde țin, de obicei, mărunțișul pentru țigările la bucată. Vocile mi se amestecă în cap, un comentariu mai vechi de la ceva meci de fotbal pe care îl auzisem scîrțîit la radio, niște fete ce mă înnebuniseră cîteva nopți la rînd cu manele în fața ușii, de alea – de calitate, instalația veche de la cadă și sunetul caloriferului în timp ce dădeam cu capul de el.

– Idiotul dracului, deschide naibii ușa!

Caut cheile în buzunarul stîng de la piept, acolo nu am decît niște bătăi vagi de inimă, caut cheile în buzunarele de la pantaloni și m-ar fi ajutat faptul să nu fi fost doar în chiloți. Mi-e puțin greață, poate ar fi trebuit să pornesc căldura azi-noapte, încă tremur.

– Tu nu auzi soneria? Ori nu-ți mai merge?

– Ba am auzit-o, dar, nu știu, dormeam adînc și mi-a luat ceva să mă…

– Să te ia naiba! De asta miroase a vomă, de parcă ți-ai scos tot ficatul deodată. Cred și eu că ai dormit adînc după ce ai borît ca ultimul prost!

– Vine toamna…

Cumva vine toamna, mereu vine toamna, că nu o fi văzut-o el ori că discuțiile despre toamnă mă provoacă și obosesc în același timp, nu știu, dar n-am vrut să-l fac să înțeleagă de ce brațele mele cresc frunze deja uscate și-n pieptul meu e septembrie tîrziu.

– Hai să mergem, îmi spune în timp ce-mi aruncă cîteva palme bărbătești peste umăr, deja marcat de modelul din bucătărie, aproape drept, dar complet din lemn, pe care mi-l pusesem singur acum cîțiva ani, cred că vreo trei. Model puțin strîmb și cu puternice urme ale cuielor ieșite, bătute în toate direcțiile.
Țin în palmă două chiștoace, nu fumate complet, cu încă ceva tutun prin ele, niște aripi mai frînte de la atîta frămîntare, aripi de tutun, dacă le-aș putea numi astfel.

– Azi nu merg nicăieri, îi răspund sec, fără prea multă implicare.

– Bine, aici putrezești.

Vreau să-i arăt brațul putrezit, al treilea braț, al patrulea, cele pe care le țin în pod, învelite bine cu niște fîșii din ziarele citite în vremuri mai bune. Însă am preferat să împing ușa încet spre el, să leg înapoi sîrma care ține loc de zăvor și să o închid de două ori, pentru siguranță. Niciodată n-ai de unde ști cum intră vreun fluture sălbatic, altă umbră sau vreun străin care, beat fiind, își greșește garsoniera.

Bezna minții nu mă sperie niciodată. Ba mă bucură, stelele din bezna minții îmi permit să-mi conturez barba pe întuneric, să-mi pun ruleta în jurul capului cît să mă tund cît mai drept și să-mi număr firele de păr de pe vîrful degetelor. Minima lor lumină mă încălzește, ființa mea tresare, se scutură de praf, de rouă, de mizeria de sub unghii, rîde.

Îmi place să cred că fiecare ploaie vine din ceva mai mare. Poate o moarte rămasă în colțul ochiului cerului, poate o teamă ce-a înfrînt vreun vis pînă a devenit coșmar, o plecare sau, pur și simplu, o revenire într-o gară în care nu e nimeni să aștepte. Să-i dăm spirit și emoție ploii nu e un act nefiresc, ci înălțător. Readucem ploaia în ochii noștri, o cuprindem și o iubim.

E deja după-amiază, mi-a mai trecut parțial tremuratul în timp ce-mi aruncam pe gît ultimele guri de ceai de trandafir rece și resturile stelelor prinse în ochi în seara ce trecuse. Mă simt mai bine. Dar în singurătatea asta n-am întîlnit șobolani care să trăiască mai mult de cîteva săptămîni. Iar eu o fac de ani. Scriu pentru puii de broască nenăscuți și pentru vecinii care îmi bat la ușă să afle de unde le curge apa sau dacă am mai curățat puțin dormitorul de ploșnițe. Pentru ei scriu.

Îmi amintesc că pusesem mașina de scris sub scaunul ce ține loc de noptieră. Cred că acolo o pusesem. Mă prind cu brațul de chiuvetă, se clatină, curge puțină apă din furtun, nu-mi fac griji, urmează să mă mai viziteze vreun vecin, deci mă bucur. Îmi calculez pașii cu atenție, cred că mereu este același număr de pași, deși nu mi se par mereu ca fiind tot ei.

Scriu ca un descreierat cuprins complet.

Proză aleatorie – Georgiana Nițu

Cine sunt eu? Sunt om, natură și dragoste. Sunt puțin din fiecare persoană pe care o întâlnesc. Am început să scriu la vârsta de 10 ani. Am mototolit caiete întregi cu basme despre o lume mai bună.

Dacă trebuia să răspund atunci la întrebarea: „Ce te inspiră?„ probabil nu știam să răspund. Acum știu că răspunsul lua formă prin inocență și copilărie.

În prezent, mă inspiră oameni, obiecte și emoții. Îmi place să mă așez pe o bancă și să privesc. Iar apoi se naște povestea.

Continuă lectura „Proză aleatorie – Georgiana Nițu”

PROZĂ ALEATORIE: Cubul negru de George Bacovia

Enervat de această lungă agonie a unui veac suspect; umilit, mai mult ca totdeauna, de ironica reflexiune a unui poet din veacul viitor al frumuseții, veneam spre casă într-o noapte, târziu, înnebunit de mizeria și minciuna în care am apărut. Eram pierdut, inutil, mai ridicol ca niciodată.

Orașul mic dormea în noaptea lui…

Acasă, un plic alb, la aprinsul lămpii, apăru pe podele lângă ușă, în tăcuta odaie, unde stau de mult, fără să fi avut nici o corespondență de nicăieri.

Am deschis plicul, iar pe cartonul negru-mat era scris cu alb:

“Vino pe podul de fier, mâine la ora 3 d.m.”

M-am gândit să nu mă duc. Cum însă în noaptea aceea eram cu totul nimicit de viața reală, invitația aceasta mă lăsă indiferent, părându-mi chiar un lux, bun de emoții bizare pentru alții.

A doua zi însă eram pe pod. Un domn și o doamnă în negru; ei mă conduseră repede la o trăsură care aștepta.

Trăsura porni cu noi, iar ea, zâmbind, puse pe fața mea o mască, prin care nu vedeam nimic.

Cand ea îmi ridică masca, eram într-un salon larg, vechi, dar bine luminat; afară era noapte.

Peste puțin timp am luat toți câte o baie parfumată și, înfășurați numai în cearceafurile albe, am revenit în salon.

Nici un alt om nu apăru; tot palatul dormea… trebuia să fie mai mult de miezul noptii…

Figurile noastre erau palide și tăcute, iar peste noi plutea dezgustul unui veac.

Cu un gest nervos, ei stinseră atunci lumina, și prin întunericul adânc ridicară un oblon secret, tăiat în podele, într-un colț al salonului.

Un pătrat de lumină, venită din subsol, apăru deodată în acel colț al podelelor.

Prin vorbe abia șoptite, cearceafurile alunecară de pe noi. Nuduri din ziua de azi…

Ea, cu părul desfăcut, dispăru cea dintâi, în lumina pătratului deschis; coborând și noi, capacul fu tras.

*

Un cub negru, subsol, capitonat cu catifea neagră, ne înconjura între podele, plafon și pereți; nici o fereastră.

În plafon ardea un lampion care lăsa o lumină violetă în acest cub al uitării, iar într-un colț al cubului, o sobă ascunsă în zid alinta nudurile noastre cu o căldură moleșitoare…

Noi stam culcați pe catifeaua neagră, sorbind arome negre, din trei pahare negre.

Ochii se priveau simpatic, aprinși…

– Cântă, zise el…

Și ea luă ghitara neagră și începu, cu o voce stinsă, poema corbului din Edgar Poe.

Refrenul “Nevermore, nevermore” se pierdea abia șoptit, si ghitara tăcu.

Noi beam arome din trei pahare negre…

– Dansează, zise el…

Ea se ridică în lumina pală, violetă… O frumusețe de linii arătă o cumințenie naturală… Dansa fantastic, leneș, decadent…

Printr-o spirală, ea căzu lângă noi, ca o stea în cubul negru…

Noi beam în cubul negru, în fumul țigărilor, ce ne învăluia, iar lampionul arăta sfârșitul unui veac.

Eram și mai tăcuți…

Deodată, lumina fu stinsă, și umbra lui Karl Marx apăru în noaptea cubului negru, cu ajutorul unei lanterne.

Un țipat isteric ieși din pieptul lor. Cu brațe nervoase, mă încleștară, și o ploaie de sărutări bizare ne adormi profund în acel cub negru al uitării…

*

Cu aceeași mască fui condus a doua zi; la același pod ne-am despărțit.

Spuneau că mâine vor pleca pentru totdeauna, și că veacul nostru s-a sfârșit.

Proză aleatorie: Mircea Eliade – Domnișoara Christina

CUVÎNT ÎNAINTE (1)

Încă din adolescenţă mi-a plăcut să scriu nuvele, povestiri şi chiar „romane” fantastice. Prima proză literară publicată se intitula Cum am descoperit Piatra Filozofală. Am evocat în altă parte această întîmplare (2). în toamna anului 1921, Ziarul Ştiinţelor Populare anunţase un concurs printre elevii de liceu : o „compoziţie literară” cu subiect ştiinţific. M-am apucat să scriu într-o duminică ; aveam toată ziua şi noaptea libere în faţa mea. îmi amintesc încă începutul şi sfîrşitul povestirii : mă aflam în laborator (în acel an eram pasionat de chimie şi îmi alcătuisem un mic laborator, în pod) şi nu ştiu datorită cărei împrejurări am adormit — dar, evident cititorul nu ştia asta ; nu i-o spusesem. Apare un personaj ciudat, care-mi vorbeşte despre Piatra Filozofală, mă asigură că nu e o legendă, că Piatra se poate dobîndi dacă cunoşti o anumită formulă. Îmi povesteşte o seamă de operaţii, cu alchimişti celebri, şi-mi propune să refacem împreună experienţa. Nu mă convinsese, dar am acceptat. Străinul amestecă diverse substanţe într-un creuzet, îl pune la foc, apoi presară un praf şi exclamă : Priveşte bine acum! Priveşte .’… într-adevăr, substanţele din creuzet se transformau sub ochii mei în aur. Emoţionat, fac un gest brusc şi răstorn creuzetul, care cade cu zgomot pe podea. în acea clipă mă trezesc. Eram singur în laborator. Dar o clipă am crezut că visul fusese aievea. Pe podea, alături de creuzet, zăcea un bulgăre de aur. De abia cînd l-am luat în mină mi-am dat seama că era o bucată de pirită, minereu care, aparent, seamănă cu aurul. Povestirea a cîştigat premiul întîi — 100 de lei — şi a fost publicată în ultimul număr, din 27 decembrie 1921, al Ziarului Ştiinţelor Populare. Nu era, de altfel, prima încercare literară. încă din primăvara acelui an începusem să scriu o seamă de povestiri fantastice. îmi aduc vag aminte de subiectele lor. Una din ele începea cam aşa : Azi m-am întîlnit cu Dumnezeu pe drum. Voia să-şi facă o nuia. A rupt o ramură şi m-a întrebat : „Nu cumva ai un briceag ?…” Dar nu mai ştiu ce s-a întîmplat după aceea. Personajul unei alte povestiri era un modest funcţionar într-un 1 mic oraş de provincie. Incult, aproape agramat, într-o zi simte nevoia de a scrie, şi scrie, una după alta, cîteva cărţi. Apoi duce manuscrisele profesorului de literatură de la liceul din localitate. Profesorul le răsfoieşte, citeşte, ici-colo, cîte un paragraf, apoi îl întreabă : Dar ce ţi-a venit să transcrii cu mina tot opere celebre : Viaţa la ţară a lui Duiliu Zamfirescu, Madame Bovary, Sonata Kreutzer ? Tînărul se jură că habar n-avea de aceste cărţi, că lui nu-i place să citească literatură, că a scris toate aceste caiete fără să înţeleagă ce se întîmplă cu el. Profesorul pare sceptic. îl sfătuieşte să mai încerce şi altceva : bunăoară o piesă de teatru. După cîteva săptămîni, omul se întoarce cu două manuscrise. Erau Bărbierul din Sevilla şi Apus de soare… Tot în acei ani, 1921—1923, am scris, în cîteva caiete, Călătoria celor cinci cărăbuşi în ţara furnicilor roşii, un fel de roman de aventuri în care amestecam entomologia (altă pasiune a adolescenţei mele), umorul şi fantasticul. Ceea ce mă pasiona mai mult scriindu-l era descrierea diverselor lucruri aşa cum le vedeau cărăbuşii, străbătîndu-le pe îndelete sau zburînd pe deasupra lor. Era, de fapt, o microgeografie imaginară pe care o organizam pe măsură ce o inventam ; descopeream o lume onirică şi paradoxală, căci era totodată mai mare şi mai mică decît lumea noastră de toate zilele. Nu mi-aduc aminte dacă am apucat să termin povestirea Călătorie în ţara furnicilor roşii. Curînd după aceea am început un roman fantastic, plănuit pe dimensiuni ciclopice : Memoriile unui soldat de plumb. Am tot scris la cartea aceasta vreo doi ani, în clasa a V-a şi a Vi-a, şi, cînd am întrerupt-o definitiv, transcrisesem în mai multe caiete acele părţi care mi se păruseră mai reuşite şi le dădusem cîtorva prieteni să le citească. Era un roman de nesăbuite proporţii, înglobînd nu numai istoria universală, ci întreaga istorie a Cosmosului, de la începuturile galaxiei noastre la alcătuirea Pămîntului, la originea vieţii şi la apariţia omului. După cîte îmi aduc aminte, începea cam aşa : Un cercetaş (adică, eu) se afla în trenul care suferise groaznica ciocnire de la Valea Largă. In clipa ciocnirii, eercetaşul îşi înfundă speriat capul în sacul lui şi, datorită acestui gest instinctiv, n-a fost decît uşor rănit. In sac avea şi un soldat de plumb, unul din numeroşii soldaţi de plumb cu care se jucase copil şi pe care-l purta acum, adolescent, ca un fel de porte-bonheur. In clipa aceea nesfîrşită a ciocnirii, cercetaşul ascultă, chiar din gura soldatului de plumb, inepuizabila lui poveste. Căci fragmente din plumbul din care fusese alcătuit fuseseră martore la cele mai importante evenimente din istoria omenirii : cucerirea Indiei de către arieni, distrugerea Ninivei, moartea Cleopatrei, răstignirea lui Isus, devastarea Romei de către Alaric, fuga lui Mahomed la Medina, primele două cruciade şi aşa mai departe, pînă în zilele noastre, cînd introduceam şi evenimente recente ; bunăoară, bătălia de la Mără-şeşti. 2 Dar înainte de istorie, plumbul se aflase — sub formă de gaz — în felurite conflagraţii cosmice care au dus la alcătuirea sistemului solar şi a Pămîntului şi îşi amintea de milioanele de ani fără viaţă, îşi amintea de apariţia primelor vieţuitoare, de luptele între monştrii epocii terţiare şi aşa, pînă la apariţia omului şi zămislirea primelor civilizaţii… Era un fel de frescă ameţitoare, lucrată ca un mozaic, în care voiam să includ tot ce mi se părea că ştiu, tot ce învăţasem, fără a le fi digerat întotdeauna, din lecturile mele dezordonate. Trebuie însă să adaug că în acelaşi timp scriam multe alte lucruri. In primul rînd, o serie de „Convorbiri entomologice” şi articole de popularizare pentru Ziarul Ştiinţelor Populare, precum şi impresiile din lungile călătorii pe care le făceam în toată ţara cu prietenii mei cercetaşi.’ Pe de altă parte, începusem să redactez un foarte amănunţit Jurnal, în care notam nu numai lecturile şi întîmplările de fiecare zi, ci şi discuţii cu colegii mei, silindu-mă să reproduc cît mai exact vocabularul fiecăruia. Aceste „documente”, cum le numeam, mi-au fost da mare folos cînd, în ultimii ani de liceu, am început Romanul adolescentului miop. Era o întreprindere ambiţioasă, căci îmi propusesem să prezint şi alte aspecte ale adolescenţei decît cele atît de duios evocate de Ionel Teodoreanu. Voiam să scriu o carte „ştiinţific exactă” asupra acestei misterioase perioade de trecere de la copilărie la tinereţe. Eram convins că adolescenţa constituie o experienţă excepţională, ale cărei posibilităţi creatoare sînt rareori înţelese şi încurajate. Şi mi se părea că singurul mijloc de a ilustra aceste posibilităţi era să descriu, cît puteam mai sincer şi mai exact, ce ni se întîmpla nouă, în primul rînd mie, dar şi prietenilor şi colegilor mei. Astfel câ, la sfîrşitui liceului, înţelesesem că sînt solicitat concomitent de două sau chiar trei „vocaţii” : pe deoparte de cercetările obiective (de la ştiinţele naturale trecusem la orientalism, la istoria religiilor şi la filozofie), iar pe de altă parte de imaginaţia literară : fie proza fantastică, fie literatura epică sau de analiză psihologică, aşa cum o practicasem în cîteva nuvele şi, mai ales, în Romanul adolescentului miop. Această, i-aş spune, „vocaţie tripartită” a incitat întreaga mea producţie, de la primele cărţi din tinereţe pînă în prezent. în cei trei ani petrecuţi în India (1928—1931) am publicat multe studii în legătură cu filozofiile şi ştiinţele indiene şi am pregătit teza de doctorat despre yoga (apărută în 1936), dar am scris şi un roman pe jumătate autobiografic (Isabel şi apele diavolului, 1930) şi altul mai mult sau mai puţin fantastic, Lumina ce se stinge (publicat în 1934). După întoarcerea mea în ţară şi pînă la plecarea la Londra, în primăvara anului 1940, au apărut, alături de lucrările ştiinţifice (Alchimia asiatică, Yoga, Cosmologie şi alchimie babiloniană, revista Zalmoxis) şi mai multe culegeri de articole (India, Oceanografie, Fragmentarium etc), cîteva romane „realiste” 3 (Maitreyi, întoarcerea din rai, Huliganii, Nuntă în cer), dar şi trei cărţi de literatură fantastică (Domnişoara Christina, Şarpele, Secretul doctorului Honigberger). Evident, cursurile pe care, începînd din 1945, le-am ţinut la Ecole des Hautes Etudes (Sorbona) şi, după 1958, la Universitatea din Chicago m-au silit să reduc simţitor activitatea mea literară ; mai ales pentru că hotSrîsem sâ scriu literatură (ca şi Jurnakil şi, mai Urziu, Autobiografia) în limba română. De data aceasta, după încheierea romanului-frescă Noaptea de Sînziene (apărut întîi în traducere franceză : Fôret interdite, Gallimard, 1B55), n-am mai scris decît mici romane şi nuvele fantastice (majoritatea reproduse în volumul de faţă). Ar fi multe de spus în legătură cu această concentrare, aproape exclusivă, asupra prozei fantastice. în Jurnal, ca şi în cîteva texte (3), am comentat ceea ce aş îndrăzni să numesc concepţia mea despre literatura fantastică. Şi care se deosebeşte, bunăoară, de cea a romancierilor germani, a lui Edgar Allan Poe sau a lui J. L. Borges. Ar fi inutil să încerc a o rezuma aici. Destul gă amintesc că e solidară de concepţia mea despre gîn-direa mistică şi universurile imaginare pe care le fundează, universuri paralele lumii de toate zilele şi care se disting în primul rînd printr-o altă experienţă a timpului şi a spaţiului. Ceea ce nu înseamnă, evident, că prozele fantastice pe care le scriu sînt inspirate de cercetările mele de istorie comparată a religiilor, nici că n-ar putea fi înţelese decît de cititorii familiari cu asemenea studii. Nu-mi aduc aminte să fi folosit vreodată documentele mitologice sau semnificaţia lor simbolică scriind literatură. De fapt, descopeream subiectul romanului sau al nuvelei pe măsură ce scriam. Universurile paralele pe care le dezvăluia povestirea erau rodul imaginaţiei creatoare, nu al erudiţiei, nici al hermeneuticii pe care o stăpînea istoricul religiilor comparate.

MIRCEA ELIADE

DOMNIŞOARA CHRISTINA

Înainte de a ajunge în sufragerie, Sanda îl opri, apucîndu-i braţul. Era cel dintîi gest familiar pe care îl făcea în aceste trei zile de cînd se aflau împreună la Z.

— Ştii că a mai venit un musafir, un profesor ?

Egor îi privi ochii prin semiîntunericul odăii. Sclipeau. „Poate mă încurajează”, îşi spuse, şi se apropie, încercînd să-i prindă mijlocul. Dar fata se smuci şi, din cîţiva paşi, deschise uşa sufrageriei. Egor îşi corectă ţinuta şi rămase în prag. Ardea aceeaşi lampă cu sita albă, orbitoare ; o lumină prea tare, artificială, stridentă. Zîmbetul d-nei Moscu părea acum mai obosit. (Zîmbetul pe care Egor se obişnuise să-l ghicească înainte chiar de ai vedea faţa…

— …Acesta este d-l Egor Paşchievici, îl prezentă solemn d-na Moscu, întinzînd moale braţul spre uşă. Are un nume ciudat, adăugă ea, dar e român pe de-a-ntregul… E pictor şi ne face cinstea de a locui cu noi…

Egor se înclină, încercînd să spună cîteva cuvinte măgulitoare. D-na Moscu îşi retrase braţul şi-1 îndreptă, cu mai multă emoţie, spre noul-venit. Avea atît de rar prilejul să facă prezentări bogate, solemne…

— Domnul profesor universitar (Nazarie o glorie a ştiinţei româneşti, continuă ea. Egor se îndreptă cu pas hotărît către profesor şi îi apucă mâna.

— Sînt numai un neînsemnat asistent, stimată doamnă, şopti d-l Nazarie, încercînd să-i mai reţină o clipă privirile. Atît de neînsemnat… Dar d-na Moscu se aşezase extenuată pe scaun. Profesorul rămase uluit lîngă ea, cu fraza 5 nesfîrşită. îi era teamă să se întoarcă spre ceilalţi ; teamă, nu cumva să pară ridicol sau ofensat. Cîteva clipe nu ştiu ce să facă. Dar se hotărî şi se aşeză pe scaunul din stînga d-nei Moscu.

— Scaunul acesta e ocupat, îi şopti Simina. Eu mănînc întotdeauna lîngă mama. D-l Nazarie se ridică brusc şi se lipi de perete., Egor şi Sanda se apropiară de el, zîmbind încurcaţi. Nu trebuie să ţină seama de glumele Siminei. E o fetiţă capricioasă. Şi, de altfel, asta e cea mai mare bucurie a ei: să stea lîngă maică-sa, chiar cînd sînt musafiri.

— Are numai nouă ani, adăugă Sanda. D-na Moscu îi privise tot timpul zîmbind, parcă s-ar fi rugat să fie iertată că nu ia parte la discuţie. Bănuieşte cît de interesantă poate fi o asemenea discuţie — interesantă, savantă, instructivă —, dar e prea obosită ca s-o urmărească.

Doamna Moscu, fireşte, nu auzise nici un cuvînt; sunetele trecuseră alături de urechile ei, fără rezistenţe, fără urme. Egor conduse pe d-l Nazarie spre capătul mesei, indicându-i un scaun alături de Sanda. „Ce stranie şi neînţeleasă oboseală”, gîndi pictorul privind încă o dată faţa doamnei Moscu.

— Nu ştiu cum să vă mulţumesc, îngînă profesorul aşezîndu-se. îmi dau seama că am jignit un copil. Şi este un copil ca un înger… Întoarse capul şi aruncă Siminei cele mai calde priviri. D-l Nazarie era un bărbat încă destul de tînăr, nu împlinise nici patruzeci de ani, şi privirile îndreptate spre Simina încercau să poarte o dragoste totodată protectoare şi linguşitoare. Obrazul lui curat şi neutru, de bărbat învăţat, se luminase din cale afară. Zîmbea Siminei cu toată gura deschisă. Simina îi susţinu privirea cu o siguranţă ironică, muşcătoare. Cîteva clipe îl privi în adîncul ochilor, apoi duse şervetul la gură, îşi şterse un foarte uşor zîmbet şi întoarse încet capul către maicăsa.

— Sînteţi desigur venit pentru săpături ? întrebă brusc Egor. Profesorul era încă intimidat şi fu cu atît mai recunoscător lui Egor că îi dădea prilejul să vorbească despre meseria şi pasiunea lui.,

— Da, domnul meu, răspunse vioi, înghiţind aer. Cum îi spuneam şi doamnei, am reluat în vara aceasta sapăturile de la Bălănoaia. E un nume care poate nu vă aminteşte prea multe lucruri, dar staţiunea protoistorică de la Bălănoaia are oarecare însemnătate pentru noi, românii. S-a găsit acolo un lébes celebru, un mare bazin ionian, în care, după cum ştiţi, se aducea carnea la ospeţe… Amintirea acestui lébes, pe care îl cercetase cu de-amănuntul, a fost o imagine stenică pentru d-l Nazarie. Cu vervă şi cu oarecare melancolie, evocă ospeţele de atunci. Nu erau ospeţe barbare, groteşti.

— …Căci, cum îi spuneam şi doamnei, toată cîmpîa aceasta a Dunării de Jos, în special aici, în nordul Giurgiului, a cunoscut odinioară, prin veacul al V-lea înainte de Christos, o înfloritoare 6 civilizaţie greco-traco-scitică… Vorba îi dăduse curaj. Privi din nou, insistent, spre doamna Moscu, dar nu întîlni decît acelaşi zîmbet stins, aceeaşi faţă neatentă.

— Bălănoaia, maman, îi atrase atenţia Sanda, aproape strigînd, pe deasupra mesei. D-l profesor face săpături arheologice la Bălănoaia… M. Nazarie se Intimida din nou auzindu-şi numele, trezindu-se brusc obiectul atenţiei generale. încercă să se apere cu mîna, să scuze mai ales tăria glasului cu care Sanda strigase pe maică-sa. D-na Moscu părea că se deşteaptă dintr-o amorţire împletită cu somn. Dar deşteptarea fusese reală ; pentru cîteva clipe, îşi recăpăta frăgezimea obrazului; mîndria frunţii ei pure şi netede.

— Bălănoaia, vorbi ea, acolo a avut moşie un străbun de-al nostru.

— Şi tanti Christina, spuse repede Simina.

— Şi ea, întări cu vioiciune d-na Moscu. Sanda privi încruntîndu-se către sora cea mică. Dar Simina plecă ochii în farfurie, smerită şi cuminte. în bătaia puternică a lămpii, buclele ei negre îşi pierdeau tăria şi luciul, asemenea argintului vechi. „Dar ce frunte calmă, ce obraji de păpuşă !” se miră Egor. Nu-ţi puteai desprinde ochii de pe chipul ei. Trăsăturile aveau o perfecţiune precoce, o frumuseţe înmărmuritoare. Egor simţi că, alături de el, d-l Nazarie o priveşte cu o egală încîntare.

— Nu sîntem prea vorbăreţi astăzi, cînd am râmas singuri, spuse Sanda adresîndu-se mai mult lui Egor. Pictorul înţelese glasul acesta care voia să-l ispitească, necăjindu-l. Se smulse din torpoarea cu care privise pe Simina şi voi să înceapă o anecdotă galantă, pe care o spunea întotdeauna cu succes în familii. „Sîntem tăcuţi, pentru că sîntem inteligenţi : ca amicul meu Jean”… ar fi povestit Egor. Dar d-l Nazarie începu înaintea lui :

— Aveţi probabil mulţi invitaţi, toată vara, aici la moşie… Vorbi cîteva minute în şir, pe nerăsuflate, parcă i-ar fi fost teamă să se oprească, să nu-l înghită cumva tăcerea. Vorbi despre săpături, despre sărăcia de la Muzeul de Antichităţi, despre frumuseţea acestor cîmpii dunărene. Eger privea cîteodată, pe furiş, spre d-na Moscu. Asculta ca vrăjită, dar pictorul îşi dădea prea bine seama că nu aude un cuvînt. Sanda prolită de o pauză a dlui Nazarie şi spuse tare :

— Maman, se răceşte friptura…

— Ce lucruri interesante ne spune domnul profesor ! şopti d-na Moscu. 7 Începu apoi să mănînce cu obişnuita ei poftă, cu fruntea puţin plecată deasupra farfuriei, fără să privească pe nimeni. De altfel, era singura care mînca. Ceilalţi abia se atinseseră de friptură. D-l Nazarie, înfometat de drum, nu izbutise să mănînce mai mult de jumătate. Friptura avea un miros greţos de vită. Sanda cheamă cu un gest scurt, de stăpînă, jupîneasa care aştepta cuminte lîngă uşă.

— Ţi-am spus să nu mai cumperi carne de berbec, vorbi ea cu o ascunsă mînie.

— N-am mai găsit nici o pasere, domnişoară, se apără femeia. Care au fost le-am tăiat ieri şi alaltăieri. Care n-au murit… Mai era o gîscă, dar am găsit-o şi pe ea moartă, azi-dimineaţă.

— De ce n-ai cumpărat din sat ? întrebă Sanda mai mînioasă.

— N-a vrut nimeni să-mi vîndă, răspunse prompt jupîneasa. N-a vrut sau n-a avut, adăugă ea cu înţeles. Sanda roşi, făcu semn femeii să ridice farfuriile. D-na Moscu îşi terminase friptura.

— Ce frumoase lucruri ne-a spus domnul profesor despre Bălânoaia ! începu cu un glas puţin cîntat. Atîţia idoli în pâmînt, atîtea scule de aur… Profesorul se codi. — Cele de aur se găsesc mai rar, o întrerupse el. Nici n-au prea fost prin acele timpuri. Erau pe aici civilizaţii ţărăneşti, sate înfloritoare, dar sate. Aurul se afla mai mult în porturile greceşti…

— Se găsea şi aur, scule de aur vechi, pe vremuri, continuă d-na Moscu.

— Şi tanti Christina avea, şopti Simina.

— Tu de unde ştii ? o întrebă, certînd-o, Sanda. De ce nu te-astîmperi ? !

— Mama mi-a spus, vorbi Simina dezgheţat. Şi doica.

— Doica ar trebui să nu-ţi mai umple capul cu poveşti, adăugă Sanda aspră. Creşti mare acum, nu mai poţi crede în basme şi năzbîtii… Sanda îşi privi sora cu un foarte uşor zîmbet, dispreţuitor şi indiferent în acelaşi timp. îşi întoarse apoi ochii spre Egor şi-l cîntări cu gravitate ; parcă s-ar fi întrebat daca crede şi el acelaşi lucru, dacă poate fi şi el tot atît de naiv… Conversaţia tînjea din nou. D-l Nazarie se plecă spre Egor.

— Ce minunată idee aţi avut să vă întoarceţi la aceste cîmpii dunărene, vorbi el. Cred că nimeni na încercat încă să picteze asemenea locuri; ţi se par la început deznădăjduite, pustii, bătute prea mult de soare şi apoi îţi dai seama de fecunditatea lor înspăimîntătoare, de farmecul lor… Vorbise cu sinceritate, avîntat. Egor îl privi uluit. I se păruse, în primele minute, un biet savant 8 morocănos şi timid. Dar mîinile domnului Nazarie se mişcau cu o graţie desăvîrşită ; şi cuvintele pe care le spunea aveau o sevă proprie, o prospeţime ciudată. Pare că le pronunţa altfel, mai adînci, mai pline.

— D-l Paşchievici este un mare artist, dar este în acelaşi timp un mare leneş, interveni Sanda. Stă de trei zile cu noi şi nici nu şi-a deschis paleta…

— Aş putea înţelege în mai multe feluri amicala d-stră observaţie, spuse galant Egor. Aş putea crede, bunăoară, că sînteţi nerăbdătoare să mă vedeţi lucrînd, ca să puteţi nădăjdui într-o mai repede plecare a mea… Sanda îi întoarse zîmbetul, încurajîndu-l. Egor înţelese precis toate acele nuanţe de glumă, de graţie şi capriciu, care trădează nerăbdarea, ispita, chemările. „Sanda este în orice caz superbă”, îşi spu;e el, deşi -nu îi înţelegsa deloc purtarea în aceste trei zile. Cît de mult se deosibea de domnişoara frivolă de la Bucureşti, care îl ademenea cu atîta curaj şi îi strînsese cu atîta bucurie mîna cînd primise să vină la Z, pentru o lună întreagă. Poate se tema de ceva, se teme de invitaţi, se consolase Egor în prima seară.

— …Adevărul este că nu mă simt bun de nimic deocamdată, continuă el întorcînd capul către d-l Nazarie. în nici un caz de pictură. Poate începutul acesta de toamnă, care seamănă mai mult cu un miez de vâră, mă oboseşte…

— Eu l-aş scuza mai bine dacă m-ar ruga, spuse Sanda, începînd să rîdă. Am avut trei zile prea zgomotoase, cu prea mulţi prietini, asta a fost. De mîine va putea lucra ; am rămas singuri… Egor începu să se joace cu cuţitul. Trebuia să strîngă ceva rece şi tare în mînă, să-şi strivească nerăbdarea.

— …Şi eu voi trăi nesimţit, adăugă d-l Nazarie. Mă veţi vedea numai aici, între d-stră… Cu mîna făcu un ocol pripit al mesei. D-na Moscu îi mulţumi, absentă.

— E o mare cinste să vă avem printre noi, începu ea, recăpătîndu-şi subit un glas mult mai sigur şi mai puternic. Sînteţi o mîndrie a ştiinţei româneşti… Se vedea că îi plac mult cuvintele acestea, pentru că le repetă cu fervoare. Egor privea în jos, strîngînd, mai moale, cuţitul. Pe sub gene, Sanda îi urmărea gesturile. „Cine ştie ce crede despre mama”, îşi spuse, înfuriindu-se deodată.

— Doamnă, întrerupse uluit d-l Nazarie, laudele domniei voastre se adresează fără îndoială învăţătorului meu, marele Vasile Pârvan. El a fost într-adevăr o culme, a mîndrie a noastră, un geniu românesc… Aştepta de mult un asemenea prilej : să vorbească, să spună lucruri depărtate de această masă 9 ciudată, de aceste gazde neînţelese. Vorbi cu însufleţire şi evlavie despre Pârvan. De la el a învăţat meşteşugul săpăturilor. El, premergătorul, a dovedit că cea mai mare mîndrie a pămîn-tului românesc e preistoria şi protoistoria. Şi farmecul săpăturilor, viaţa de cort, tresărirea în faţa fiecărui obiect găsit.

— …Un pieptene de fier, un cui, un fragment de oală, continua d-l Nazarie, toate lucrurile acestea sărăcăcioase şi neutre, pe cară un drumeţ nici nu le-ar ridica din ţărînă, au pentru noi mai mult farmec decît cea ttiai frumoasă carte şi, poate, chiar cea mai frumoasă femeie… Sanda căută ochii lui Egor zîmbind, aşteptînd un zîmbet ironic. Dar pictorul asculta cu respect, cu simpatie.

— Un pieptene de fier îţi descopere cîteodată o civilizaţie, adăugă d-l Nazarie, adresîndu-se din nou către d-na Moscu. Se opri însă brusc în mijlocul frazei, parcă şi-ar fi pierdut răsuflarea. Privea ţeapăn către d-na Moscu. îi era teamă să-şi închidă ochii. Ar fi întîlnit, poate, o nălucire mai înspăimîntătoare înapoia pleoapelor.

— Cine bea cafea ?! întrebă în acea clipă Sanda, ridicîndu-se de la masă cu zgomot. D-l Nazarie începu să-şi simtă năduşeala rece pe umeri, pe piept, de-a lungul braţelor. Ca şi cum ar fi pătruns lent într-o zonă umedă şi îngheţată. „Sînt foarte obosit”, îşi spuse el, apucîndu-şi strîns mâinile una de alta. Se întoarse spre Egor. I se păru destul de neînţeles gestul lui : zîmbea, cu două degete ridicate în sus, parcă ar fi fost într-o clasă…

— Beţi şi d-stră, domnule profesor ? îl întrebă Sanda.

— Bucuros, bucuros… răspunse d-l Nazarie. De-abia cînd văzu ceştile cu cafea pe masă, înţelese ce l-a întrebat Sanda şi se linişti pe deplin. Tot atunci mai privi o dată, fără teamă, spre d-na Moscu. Gazda plecase fruntea şi şi-o rezema în palma dreaptă. Nu mai vorbea nimeni la masă. întîlni însă faţa Siminei, întoarcă spre el. îl privea cu multă mirare, cu neîncredere chiar. Parcă se trudea să descifreze o taină. Era o preocupare adîncă, nemulţumită, dincolo de copilărie.

Sfârșitul primului capitol (pentru documentul complet, vă trimitem la solicitarea în mesaj privat pe FB)

Proză pentru copii: Ce se întâmplă în curtea din spate? de Roxana Gheorghe

Roxana-Mădălina Gheorghe, după lansarea cărții pentru copii ”Tiro, Miro și Diro” (pe care o puteți citi aici), lansează astăzi, de Ziua Copilului, o nouă poveste. ”Ce se întâmplă în curtea din spate?” este povestea unui băiețel captivat de lumea grădinii din spatele casei, o lume în care descoperă de la pisici și buburuze nervoase până la harnicele furnici. Va trece printr-o grămadă de peripeții în această aventură, unde îl așteaptă… dar mai bine descoperiți voi restul. În ochii acestuia, grădina pare o lume utopică, în care animalele nu sunt cele mai prietenoase ființe, asta fiindcă el avea pe atunci șapte anișori, dar acum are zece și nu îi mai e frică de nimic.

Mai jos, pe un fundal sonor special, în note de acordeon, puteți descoperi aventurile din curtea din spate.

Cosmin și George s-au jucat cu muzica, Roxana și eu cu partea vizuală.

Bucurați-vă și voi de joaca noastră!

PROZĂ ALEATORIE – ANA BLANDIANA

MAREA PREJUDECATĂ

Anticul îndemn “Cunoaşte-te pe tine însuţi” rămâne tot ceea ce vreodată omul şi-a cerut sie însuşi mai greu. Nu suntem în stare să privim decât în jur, numai statuilor li-s daţi ochi albi, cu pupilele întoarse, probabil, înăuntru. Nici măcar fizic nu putem să ne cunoaştem. Oglinzile nu ne arată, pentru că în clipa în care ne privim în ele nu mai suntem decât spectatorii noştri, şi cel mult imaginea acestor spectatori urâţiţi de mândrie şi curiozitate o putem vedea. Când îmi ascult glasul înregistrat pe bandă mă cuprinde o teamă superstiţioasă, pentru că toţi spun că acesta este glasul meu, dar mie vocea îmi e străină, o cu totul alta aud eu când vorbesc. Cei filmaţi fără să ştie se privesc pe ecrane uimiţi de necunoscuta umbră în care cei din jur îi recunosc. Purtăm în noi, fiecare, o falsă imagine proprie.

Pentru artist, arta este, desigur, un act de autocunoaştere, dar orice operă finită îi este străină autorului, şi sentimentul de nemulţumire, generator de alte opere, provine tocmai din această repetată nerecunoaştere în oglinda creată. Van Gogh nu se recunoştea întreg în autoportretele sale, dar, mai ales, Van Gogh din autoportrete nu seamănă cu cel din tablourile lui Gauguin sau Lautrec.

Noi ne putem cerceta, numai alţii ne văd. Ochii noştri pot privi la dreapta, la stânga, în sus, în jos. Primesc lentile de telescop şi pot vedea în depărtare; primesc lentile de microscop şi pot privi în adânc; numai pe ei înşişi ochii noştri nu se pot privi. Vedem paiul din ochiul aproapelui şi nu vedem bârna din ochiul nostru, dar e firesc să fie aşa. Nu-i ipocrizie, ci malformaţie. Am văzut oameni uimiţi şi revoltaţi aflând ceea ce se spunea despre ei, deşi faptele relatate erau perfect reale. Pur şi simplu nu luaseră act de ele pentru că nu erau în concordanţă cu imaginea pe care şi-o făcuseră despre ei înşişi. Unul se consideră nonconformist, altul generos, altul martir – frumoase haine ale atâtor împăraţi goi pe o plajă de nudişti unde fiecare e mândru de croiala imaginarelor sale veşminte, revoltându-se, pudic, de goliciunea celorlalţi. Nu există prejudecată mai mare decât părerea pe care o avem despre noi.

Cunoaşte-te pe tine însuţi? Ţine de natura spiritului ca el să-şi cunoască propriul concept, dar e vorba de o cunoaştere în sine, nu de sine, nu particulară, nu accidentală, spune Hegel. Şi tot el consideră că acest sens general trebuie atribuit anticului îndemn al lui Apollo Delficul. Şi totuşi, vâslind prin circumstanţă şi neesenţă, mă cutremur gândindu-mă că m-aş putea întâlni cu mine pe stradă şi nu m-aş recunoaşte.

ADOLESCENȚĂ

Ce e mai simplu decât să te conformezi regulilor? Natura însăşi nu ne cere altceva. Pământul ne învaţă că trebuie să fim cu picioarele pe pământ, apele ne arată că nu se poate curge în sus, vântul ne sileşte să ne supunem. De mici suntem învăţaţi să fim cuminţi, profesorii strigă băncilor “linişte”, mai târziu ni se explică în ce fel şi când se traversează o stradă, când şi cum poate fi contrazis un superior. Totul este ştiut dinainte, totul e simplu, orânduit solid, şi ideea unei tulburări a mişcării pare lipsită de sens şi revoltătoare. De fapt conformismul este un zelos paznic al bunurilor câştigate, un depozitar conştiincios al învăţămintelor dobândite, iar înverşunarea cu care se manifestă nu este decât o formă de avariţie a neamului omenesc. Orice gest inedit e riscant şi omenirea nu este dispusă să aibă emoţii. Ce s-ar întâmpla dacă fiecare ar călca regulile? – se spune. Dar ce s-ar întâmpla dacă nimeni nu le-ar călca? Ce s-ar fi întâmplat dacă nimeni nu ar fi inventat genialul nu?

Dincolo de culme există însă întotdeauna cealaltă pantă a muntelui. De o parte şi de alta a abscisei curbele sunt de sens contrar, dar identice. Da, fiecare cucerire umană a fost iniţial un act de nesupunere, dar în asemenea măsură s-a impus acest adevăr, încât în cele din urmă orice act de nesupunere a fost socotit o cucerire umană. S-a descoperit că mai simplu decât a te conforma regulilor este numai a nu te conforma regulilor. Din schimbarea de semn nu se pierdea nimic şi se câştiga o aureolă. Când se va descoperi o metodă de verificare a autenticităţii aureolelor? De ce nu pot fi încercate în dinţi, precum galbenii, pentru a se vedea dacă nu sunt false? Adevărata revoltă este nu împotriva a ceva, ci pentru altceva. O regulă nu poate fi desfiinţată decât de o altă regulă. Nu a epata pe burghez, ci a nu fi burghez are importanţă. Nu a fi răzvrătit, ci a fi liber e greu.

Dar libertatea înseamnă maturitate de sine stătătoare, nelegată de nimeni, nici prin supunere, nici prin răzvrătire, iar noi suntem atât de adolescenţi!… De teama de a nu fi conformişti ne conformăm nonconformismului.

MAREA PREJUDECATĂ

Nu plângi în public, nu râzi singur. Iată o lege rareori infirmată. Să plângi în public este indecent, să râzi fără martori, e nebunie, înseamnă că durerea ni-e dată fiecăruia în parte, bucuria tuturor la un loc. Primul gest al unei bucurii este explozia, al doilea dorinţa de a fi împărtăşită de cineva. O bucurie singură apune, se melancolizează, o bucurie are nevoie de mişcare şi zgomot, cum focul are nevoie de spaţiu şi vânt. Numai tristeţea este discretă, numai durerea are oroare de public. Este un instinct primar în nevoia animalului rănit de a se ascunde, de a se retrage. Fericiţii sunt comunicativi şi naivi, taciturni sunt cei fără noroc.

Şi totuşi, şi totuşi ce complicaţi şi ce paradoxali suntem. Mulţumirea nu este în stare să recepţioneze nimic, ea poate doar emite propria-i plenitudine. Dorinţa de comunicare nu se alătură capacităţii de înţelegere. Fericiţii sunt egoişti, incapabili de atenţie, blindaţi pentru tot ce vine dinafară.

“Sătulul nu crede celui flămând” se spune, exprimându-se rudimentar, simplificator, acest adevăr de esenţă şi obiectiv, pentru că opacitatea fericitului este o condiţie a fericirii sale. Dimpotrivă, solitarul nedornic să-şi emită durerea poate oricând să recepţioneze apelurile altora. Solidaritatea umană se întemeiază paradoxal pe durere, nu pe bucurie. Populaţia unei ţări este un număr mai mare sau mai mic de oameni, trăind fiecare în familia sa, fiecare cu iubirile şi indiferenţele sale. Aceşti oameni sunt un popor doar prin luptele duse împotriva duşmanilor, prin efortul comun împotriva sărăciei, prin victoriile şi înfrângerile comune, prin clipele de solidaritate pe care le-au trăit ei sau străbunii lor. Istoria este suma acestor momente de solidaritate, în care oamenii s-au simţit egali şi uniţi prin suferinţă, obligaţi prin durere să se ridice deasupra obişnuitei lor condiţii umane. Anii bătăliilor, anii răscoalelor, ani sfinţi. Înălţătoare sunt popoarele cu trecut zbuciumat, dar fericite neamurile fără istorie! O mulţime de oameni plângând, iată metafora dureroasă a solidarităţii şi a sublimului.

MALFORMAȚIE

Doamne, dacă ne-am putea bucura! Dacă o bucurie ar putea fi primită ca un fruct răcoritor din care muşcând să nu ne gândim ce greu a crescut copacul şi nici că undeva, în miez, se mişcă poate viermele! O, dacă am şti să ne bucurăm cum ştim să suferim!

Imaginaţi-vă că un locuitor al altei planete, venit printre noi şi dornic să ne cunoască, ne-ar întreba ce înseamnă o mare durere. Nimic mai simplu, am spune noi, şi am explica, ilustrând cu sugestive exemple totul. I-am povesti întâmplări şi i-am rula filme, i-am citi pagini din cărţile de istorie. Şi mirat, înţelegând, şi obosit, şi înspăimântat el ar evada spre antonim şi ne-ar cere precipitat să-i vorbim despre bucurie. Ce i-am spune? Ce ştim despre ea? Cărţile de şcoală nu ne învaţă aproape nimic, istoria nici nu-i pomeneşte numele, părinţii noştri nu şi-o amintesc…

Bucuria de a avea un copil, bucuria de a umbla prin ninsoare, bucuria de a spune adevărul… Dar eu nu numai prilejurile de bucurie le discut, ci însăşi capacitatea sufletului nostru de a le trăi.

Chiar şi atunci, rar, când ni se dă o bucurie, nu ştim ce să facem cu ea, cum actorii lipsiţi de talent nu ştiu ce să facă, pe scenă, cu propriile lor mâini.

Există bucurie pură? Râsul lui Charlot este trist, zâmbetul lui Moli è re amar; bucuria de a avea un copil se diluează în neliniştea de a-l fi adus pe lume, bucuria de a spune adevărul este mai sfâşietoare decât tortura, în bucurie, amintirea durerii din care am ieşit nu ne părăseşte, în suferinţă, bucuriile se încarcă de ridicol şi dispar. Suntem greşit creaţi, ne lipseşte o dimensiune pe care încercăm de mii de ani să ne-o adăugăm. Ar trebui o lungă experienţă de fericire, un lung exerciţiu al zâmbetului interior pentru a echivala tradiţia îndurerării. Ar începe atunci o artă nouă pe care nu sunt în stare să mi-o imaginez, dar în care scânteia nu ar fi produsă prin ciocnire. Scopul tuturor revoluţiilor a fost de a atinge în bine intensitatea chinului îndurat. Dar ce libertate ar putea şterge urmele absenţei ei, ce bucurie din istoria omenirii se poate măsura în intensitate cu faptul că Inchiziţia a existat?