Viciu
Lumina mă orbește. E de înțeles.
Oamenii ca mine nu merită să vadă
Ce frumos e afară.
Decât să-mi agăț speranța
Într-un cui bătut strâmb,
În peretele pe care e pictat
Un viitor plin de incertitudini,
Stau și mă gândesc:
,,Cu ce am greșit?
Ce suflet s-a prins
De al meu trup stins?
Ce păcate a făcut
Și de ce plătesc
Atât de mult acum?”
În semn de predare,
Ridic steagul alb
Cu mâna tremurândă.
Coșmaruri mi se învârt prin gând,
Și mă lepăd de cele peste 70 de substanțe
Din fumul de tutun
Ajunse, fără voie,
La persoanele dragi mie.
*
Liceu
Prietenia noastră a fost Sfântă
Sau stelele, îmbătate, jucau
Și formau constelații
Care ne-au condus pe același drum?
Când s-au trezit din entuziasm,
Tu ai și plecat.
Eu am rămas suspendată de piciorușul
Uneia mai zburlii, care s-a pierdut
De celelalte și am rămas în prima bancă,
Unde cei patru ani de liceu au zburat —
Dar s-a săturat și ea de prezența mea apăsătoare
Și-a alunecat ușor spre ale ei surate.
Și acum? Ce mă fac?
Întunericul m-a acaparat,
Iar eu tot aștept să te revăd
Într-o zi de septembrie,
De parcă am relua
De unde am pus pauză.
Desigur, nu se va întâmpla.
Rămân cea care încă nu poate crede
Ce s-a întâmplat.
*
Râu sau rău
Sunt prinsă, bătută în stânca
Trecutului care încă se ține
De muntele nepăsării tale.
Știu, sunt atâția alții,
Dar parcă toți peștii înoată contra curentului,
Contra mea,
Contra a tot ce-am construit și ruinat
Pentru a fi pe amarul tău plac.
Amăgire spiralată,
Amețesc și cad
În ceea ce, poate,
Se numește ultimatum neant.