Totul a început în excursie în Norvegia. M-a oprit o femeie oarbă pe stradă în Harstad și mi-a zis: „Pe cât de frumoasă e Laura, pe atât de singură rămâne mereu. Îi trebuie un prieten doar al ei.” M-am lăsat oprită pentru că îmi place să interacționez cu oamenii, să îmi fac prieteni noi. Sunt de părere că am mulți, dar unul dintre ei mi-a spus odată că eu am, de fapt, cunoștințe. La momentul respectiv nu am pus la suflet, dar vorbele bătrânei mi-au readus atenția asupra subiectului.
Iubitul meu de la vremea aceea m-a apucat de mână să ne continuăm drumul. Gestul lui mi-a părut nepoliticos și i-am atras atenția.
– Fii serioasă, îți vindea gogoși, a venit răspunsul arogant.
M-am uitat peste umăr, simțindu-mă privită de acei ochi goi de culoare, și m-a trecut un fior. Am crezut că femeia fusese doar în imaginația mea – cu toate că și Sorin o văzuse. Am sperat că el avea dreptate și urma să o prind zicând aceeași placă altor persoane. Dar nu, bătrâna era în același loc, se uita la mine și scutura alene din cap.
La câteva săptămâni după întâmplarea bizară, Sorin m-a părăsit. Mă întorceam de la piață când am primit SMS-ul. L-am citit pe fugă înainte să intru în casă, și recitit mai apoi. N-am înțeles exact ce anume se întâmplase sau cu ce greșisem eu, dar am reușit să nu mă mai las afectată atât de mult. Nu era primul care își lua tălpășița, deși văzusem mai mult potențial în el. Am plâns zece minute pe ceas și după mi-am văzut de viață.
În ciuda faptului că aveam mulți „cunoscuți” eram mai mereu singură. Detest multe lucruri, dar cel mai mult detest să fiu singură. Mintea mi se umple de gânduri aiurea, mă îngrijorez în avans pe baza unor întâmplări, care la fel de bine pot să nu aibă loc, și ajung să plâng. Când îmi petreceam timpul cu un Sorin sau un Matei, toata atenția mea era orientată către ei. N-aveam timp să mă detest. În mod similar, în rarele ocazii în care ieșeam în oraș cu amici sau colegi de la facultate, mă simțeam bine; râdeam și nu păream falsă în fața lor. Doar în fața oglinzii.
Fata din oglindă uneori râdea de mine. Alteori mă certa. Cel mai des, însă, doar privea cu dezgust cum îmi curgeau șiroaie de lacrimi pe obraji. Jur că nu mi se părea că sunt eu în oglindă. Poate că dețineam o oglindă fermecată, poartă între două universuri paralele. Unul în care bântui printr-o casă goală de sentimente, dar plină de obiecte fără valoare. Și un altul unde Laura e o fată fericită, iubită și plină de succes. Am rugat-o odată să facem schimb de locuri pentru măcar o zi. Am atins suprafața oglinzii, sperând că vârfurile degetelor o să îmi pătrundă prin ea. Laura din oglindă a râs de mine. Când însă am izbit cu pumnul și am făcut-o țăndări, nu a mai râs. Iar faptul că imaginea mea a rămas intactă în oglinda spartă mi-a înghețat sângele în vene.
Îmi tremura mâna pe telefon când am sunat-o pe bunica. Nu mi-a răspuns la primul apel și am simțit instalându-se regretul că nu mai vorbisem cu ea de mult timp.
– Da, mamă.
– Sărut mâna, ce faci?
– Bine, mulțumesc lui Dumnezeu. Tu ce faci? Ce s-a întâmplat?
– Nimic, nimic. Te-am sunat să văd cum mai ești.
– Laura, mamă, pot să simt în vorba ta că nu ești bine. Ce s-a întâmplat?
M-au podidit lacrimile, dar mi-am înăbușit plânsul cu o mână la gură. Nu voiam să o îngrijorez așa pe bunica, dar nu știam pe cine altcineva să sun.
– Am spart o oglindă.
În timp ce pronunțam, am trecut din nou pe la baie, să mă asigur că nu-mi jucase mintea feste. Am folosit oglinda de machiaj din poșetă ca să mă uit la oglinda spartă de pe perete. Aceeași imagine era încă acolo, deși eu eram după ușă. Am început să tremur.
– Ei, mamă, stai liniștită. Astea sunt superstiții. Pune-ți niște mănuși de cauciuc ca să nu te tai și strânge cioburile de pe-acolo. Ai bani să îți iei alta?
– Da, am. Ai dreptate, mănușile de cauciuc mă vor salva.
„Buni… încă mă văd în oglinda asta și mi-e frică” am vrut să spun cu adevărat. Dar nu era drept să-i vorbesc bunicii mele despre asta. Câte gânduri și-ar fi făcut săraca. A avut grijă de mine destul, acum venise rândul meu să întorc favorul.
Am încuiat ușa de la baie pe dinafară, apoi am închis-o pe cea de la bucătărie în urma mea. Stăteam la masă și priveam fără țintă, cu telefonul la ureche, încercând să procesez ce am văzut. Toate ipotezele duceau la faptul că am înnebunit.
– Așa să faci. Și stai liniștită, nu există lucruri supranaturale. N-o să ți se întâmple nimic doar pentru că ai stricat un obiect. Hai, te pupă mama, să suni și tu mai des. Baftă la facultate!
– Sărut mâna, mulțumesc! Da, o să mai sun. Sună-mă și tu, când vrei! Te pup.
De cum am închis am vrut să reapelez ca să îi spun că o iubesc. Poate că până îmi amintesc eu să o sun peste cine știe câte zile, nu va mai răspunde la telefon. Sau poate n-o să mai apuc eu să sun deloc… Când o nouă serie de fiori m-a trecut, am început să mă enervez. Era juvenil din partea mea să cred în monștri de dincolo de oglindă. Cu siguranță halucinasem din cauza oboselii sau a foamei. Prin urmare, m-am hotărât să găsesc o modalitate de a mă liniști singură. Nu aveam, în esență, nevoie de nimeni.
În adolescență consumasem mult material stiințifico-fantasic. De la literatură la filme și seriale. Vizitasem chiar câteva locații considerate oculte. Îmi plăcea să cred că, dacă mi s-ar întâmpla ceva supranatural, aș ști exact ce trebuie făcut, în funcție de ființa din fața mea. Eh, bravo mie că am zbughit-o din baie ca un cățeluș speriat de tunete și fulgere.
Am luat din sertar o furculiță din argint, apoi solnița de pe masă și m-am îndreptat către baie. Reușisem să mă liniștesc deopotrivă simțind cruciulița legănându-se la gât. Nu se auzea nimic dincolo de ușa băii. Am descuiat și am împins ușa cu vârful piciorului, strângând în câte o mână cele două obiecte ce speram să mă protejeze. M-am bucurat că în spaima de mai devreme am omis să sting lumina în baie.
Așa cum mă așteptasem, nu era nimeni înăuntru. Nimic, mai exact. Descoperirea mea a luat o întorsătură înfricoșătoare însă când nu mi-am mai văzut reflexia în oglindă. M-am crispat deodată și am început să clipesc repede. Nu mă simțeam amețită, iar lucrurile din jur arătau prea reale ca să fiu captivă într-un vis. Când mi-am lovit degetul mic de piciorul căzii, durerea mi-a dat de știre că într-adevăr nu dormeam.
– Hai, salut, am auzit din spatele meu.
Era fără îndoială vocea mea. Nicio inflexiune, niciun ton mai jos sau mai înalt. Vocea mea așa cum se aude ea. Reflexia a apărut în oglindă de undeva din spatele meu. Perfect conștientă de cum îmi țin capul și mâinile, și de cuta înfricoșată de pe frunte, priveam imaginea mea în oglindă, prea la dreapta, prea zâmbitoare și mult, mult prea calmă.
– Visez.
– Ai vrea tu, a răspuns înainte să râdă puțin.
– Nu exiști decât în capul meu. Asta e o halucinație. Sunt leșinată undeva prin casă.
– Adică vrei să spui că oamenii care-și vedeau reflexiile în obsidian sau cupru lustruit acum 8000 de ani erau toți bolnavi la cap?
Căutasem recent această informație despre oglinzi. Mă frapa că auzeam asta din gura… gura cui? Ce era chestia identică mie? Simțeam cum îmi crește tensiunea din cauza adrenalinei. Tata îmi spusese să nu las niciodată să mi se vadă frica. M-am răsucit pe călcâie, convinsă de singurătatea mea.
În spatele meu nu era nicio oglindă, dar eu eram ochi în ochi cu mine. Am simțit și furie și anxietate, dacă pot fi măcar simțite în același timp.
– Cine ești și cum ai venit aici? am întrebat, stăpânindu-mi vocea.
– Ai cei șapte ani de-acasă doar cu persoanele care-ți plac?
– Poftim?
– Se spune „bună” când începi o conversație. Până și polițiștii te salută înainte să te amendeze pentru depășirea vitezei.
M-am dat înapoi un pas. Nu simțeam ostilitate deloc, iar asta mă nedumerea și mai mult. Ar fi putut să mă omoare demult. La naiba, a ieșit dintr-o oglindă! Mi se învârteau tot felul de scenarii în cap și odată cu ele și camera. Mi s-au înmuiat genunchii și am întins mâna spre suportul de prosop, scăpând furculița.
Nu mi-am pierdut cunoștința de tot. Am văzut-o pe această Laura impostoare cum mă prinde de mână, apoi de mijloc și mă așează pe capacul de la toaletă. Se întoarce spre chiuvetă, apoi revine și mă stropește cu apă rece.
– Hai că deja ne întindem aiurea și îți faci rău, a început, lăsându-se în jos ca să nu mă domine prin înălțime.
– Cum să-ți explic? Eu sunt tu, tu ești eu, vechea poveste. Ideea e că am venit afară pentru că tu ești cam singură. Și nu îți face bine aici înăuntru, a continuat, atingându-mi fruntea cu degetul.
– Cum adică ai venit afară? am îngâimat, șocată de realitatea atingerii.
– Pe scurt, fiecare om are înăuntrul lui un eu de sine stătător, care îl ascultă și îl însoțește mereu. Știi, vocea aia care îți vorbește în cap, care îți aminește lucruri.
– Știu despre ce vorbești, dar cum e posibil să fii aici, tangibilă?
– Te-a atins femeia aceea, nu-i așa?
M-am holbat la ea ca o mâță-n calendar. Habar n-aveam despre ce vorbea. Pe măsură ce mă uitam tot mai mult în ochii ei, mi-am dat seama că nu aud nicio voce la mine în cap, ceva care să îmi caute prin amintiri. Posibilitatea ca toată șarada asta să fie adevărată a devenit brusc din 0, 1.
– Stai, scuze, eu ți-aș fi dat răspunsul ăsta în capul tău, a bufnit deodată, și imediat și în râs.
– Vrăjitoarea aceea din Harstad te-a apucat de mână ca să îți dea un cadou. Cuvintele pe care le-a zis erau menite să mă atragă pe mine afară. Chiar îți vorbeam din oglindă, dar te lamentai tot timpul și nu credeai în tine. A trebuit să fac un plan înainte să ies. Apoi te-ai enervat. Sinceră să fiu, cam exagerat și cam iremediabil…
A ridicat din umeri și a mai râs puțin. Apoi m-a ajutat să mă ridic. Mi-a venit natural să nu mă feresc de ea. Am urmat-o cu o încredere oarbă prin casă și am privit-o cum îmi toarnă un pahar cu apă. Am stat în tăcere pentru un timp, față în față la masă.
– Să zicem că tot ce ai spus e real, am început eu. Eu tot am gânduri. Se simte cumva diferit dar… nu erai tu gândurile mele?
– Nu. Alea sunt ale tale.
– Păi și tu nu ești a mea?
– Eu sunt tu.
– N-are sens.
– Hai că știi de yin și yang și toate opusele alea.
– Adică ești partea rea sau cum?
– Nu, Laura, a zis, devenind serioasă. Tu ești.
– Poftim?!
– Rămâi singură mereu pentru că ești mult prea rea cu tine însăți. Nimeni nu poate tolera – și clar nu poate iubi – pe cineva care nu se acceptă și nu se iubește pe sine. Atâta negativitate întotdeauna va respinge orice încearcă să o completeze sau să o balanseze.
Îmi displăcea faptul că avea dreptate. Cu toate astea, ce anume ar fi schimbat prezența ei în lumea materială? Nu ar fi fost mai bine dacă mă ghida către o cale mai bună din interiorul minții mele? Odată ce i-am spus lucrurile acestea, privirea din ochii ei s-a domolit și mai mult.
– Laura, tu ai nevoie să vorbești cu cineva care înțelege tot ce simți. Care te ascultă și care poate să te sfătuiască așa cum numai tu însăți ai putea. Nu doar să gândești de una singură. Am venit aici să-ți fiu prietena de care ai nevoie.
Gândul mi-a zburat la cât de tare s-ar speria bunica. Apoi la ce ar crede lumea. Oare puteam să trăiesc așa? Să îi mint că am avut în tot acest timp o soră geamănă? Cum rămâne cu numele, cu actele, cu așa-zisă ei viață de până acum? M-a văzut că exasperam din nou și m-a apucat de mână.
– Laura, sunt aici ca să te ajut, nu să-ți complic viața. Nu va ști nimeni despre mine. Tu doar ai încredere în tine.