Giulia Oneț consideră că scopul poeziei (și a oricărei alte arte scrise) este de a experimenta cu sunete și cuvinte, iar asta e ceea ce încearcă ea să facă. Prin arta sa dorește să imprime emoții cititorului sau ascultătorului, fie ele pozitive sau negative. Poezia sa trece prin ficat, nu prin creier, și speră să treacă prin ficatul fiecărei ființe umane sau umanoide care interacționează cu acele caractere tipărite pe hârtie. Are 19 ani, dar când avea 3 voia să fie urs, nu om, și crede că asta e tot ce trebuie știut despre sine. Ne spune că între timp a și devenit.
Giulia semnează lucrarea când mă fac mare, care i-a adus acest interviu. Lucrarea sa face parte din antologia “Sper să nu se termine frumosul din lumea asta”, rezultată în urma proiectului Ideal Self, apărută de curând prin Atoma Art Community în format tipărit și digital (descărcabil gratuit aici).
Ce înseamnă pentru tine “Ideal World”/”Lume Ideală”?
O lume fără prejudecăți, în care fiecare poate să fie el însuși fără să se teamă.
Ce înseamnă pentru tine “Ideal Self”/”Sine Ideal”?
Sine ideal nu este egal cu sine perfect. Sine ideal înseamnă să poți să te accepți cu bune și cu rele, să îți conștientizezi calitățile și defectele și să te poți iubi așa cum ești.
Care a fost prima creație de care îți amintești și ce semnifică pentru tine acum?
Cred că prima mea “creație literară” a fost un basm cu Făt-Frumos, care e scris undeva într-un caiet care e un fel de semi-creatură mitică și care se arată doar atunci când vrea/am eu nevoie emoțional să citesc acel text. Dar cât timp nu dorește să se arate, basmul meu rămâne o bucată de lost media (RIP). În schimb, am câteva poeme tinerele de când aveam… 7 ani? Pe atunci aveau și rimă – acum mi-am pierdut această abilitate cognitivă (RIP x2). Le citesc și mă gândesc în cel moment al vieții mele s-a produs evenimentul decisiv care mi-a alterat complet creierul și abordarea poeziei. Dar momentan rămâne un mister pe care nu încerc să-l elucidez ASAP – are și el farmecul său.
Fiecare artistx are un univers interior. Cum l-ai descrie pe al tău?
Eu nu am o voce interioară care îmi narează gândurile, ci două, care în virtutea trecerii timpului au căpătat conștiință și acum încearcă să se tempereze una pe alta – uneori cu facts and logic, alteori prin metode mai puțin pașnice. Oricum, se poate observa că nu prea reușesc. De curând au căpătat și conștiință de clasă – aștept cuminte revoluția cerebrală. Univers interior? Multivers interior – în care entropia atinge cote inimaginabile. Când e liniște tot nu e liniște pentru că îmi țiuie urechile – //lumea reală// își spune cuvântul acum. Inhabitanții (nu există în română, nu-mi pasă + lăsați-mă în pace) multiversului meu interior sunt mulți și nu li se alinează programul de somn, așa că mereu trăncănesc, așa că trăncănesc și eu în versuri pentru a-i face pe toți să-mi înțeleagă suferința cauzată de poluarea fonică. Nimeni nu e liniștit până nu suntem toți liniștiți. A da, și se aude piesa asta constant 24/7 pe loop:
Care a fost cel mai semnificativ sprijin primit în parcursul tău artistic?
Am avut norocul să fiu înconjurată de persoane care m-au sprijinit enorm în aventura mea artistică – de la prieteni, familie, comunități de artă, alți poeți, cenacle – dar, consider că persoana care m-a sprijinit cel mai mult în acest caz este doamna mea profesoară de limba română din liceu, care de la volume de poezie oferite, la feedback și ajutor în publicare mi-a oferit atât cât a putut și mai mult. Cu acest prilej, îi mulțumesc! 🙂
Care a fost cel mai puternic obstacol întâmpinat în acest parcurs?
De multe ori chiar multiversul meu interior cu a cărui inhabitanți nu am putut coopera optim întotdeauna, mai ales cu cele două voci care-mi narează gândurile constant și care uneori încep să vorbească într-o limbă cunoscută, dar în dialecte pe care nu le înțeleg. De asemenea, stresul cotidian îmi mănâncă mult din energia de care am nevoie ca să scriu – it’s all so tiresome.
În cadrul “Ideal Self” am primit multe lucrări ce reflectă procese de contemplare a sinelui și de identificare a rolului acestuia în lume. Încotro crezi că se îndreaptă sinele tău artistic și rolul său în ecosistemul social?
Este foarte important ca în arta noastră să nu ne izolăm doar în “universul nostru interior”, ci să ne plasăm într-un context social – în “universul colectiv.” Când ne contemplăm gândurile, sentimentele, senzațiile, nu trebuie să nu uităm să le corelăm cu lumea reală, universul material din jurul nostru. Prin arta mea nu încerc să ilustrez doar stările mele sufletești și să arunc niște cugetări edgy pe foaie de tip sfinții închisorilor, ci să mă analizez pe mine însămi atât prin propriile-mi sentimente – care de multe ori îmi trec prin ficat și nu prin creier – cât și ca o piesă de puzzle în ecosistemul social, care ne modelează tuturor conștiința și ne influențează gândurile acelea nărăvașe care nu vor să stea în minte și sar pe tastatură sau înoată în călimara cu cerneală. Rolul sinelui meu artistic în ecosistemul social? Cred că vreau să le arăt tuturor CĂ Chiar și în artă tindem să ne ascundem după un paravan, chiar și când ne versificăm cele mai ascunse și profunde trăiri, preferăm să ne afișăm ca niște lingurițe de porțelan care au amestecat miere de Manuka pură în ceai Darjeeling de primă recoltă toată viața – și, mirare, totul într-o cană ruginită de tablă. Chiar dacă se tot părăvlăgește despre “simțirile pur umane”, lumea artistică ne-a păcălit în a crede că trebuie să fim niște ubermensch-i emoționali, ne-a păcălit să credem că aceste sentimente pur umane înseamnă doar lucruri precum melancolia copleșitoare unuprocentistă de atunci când, chipurile, îți dai seama că nu te potrivești – sau, mai radical, nu ești o parte a – societății, ci nu sentimentul de semi-panică de atunci când te sună curierul în timp ce faci duș. Tot ce facem atunci când avem impresia că punem profundele sentimente umane pe un piedestal e să aplaudăm cu entuziasm un grup de oameni care trăiesc într-o bulă și cărora le este scârbă de ce înseamnă cu adevărat trăiri și sentimente umane. Arta nu e doar despre romantizarea urâtului, ci și despre dezvăluirea lui în cea mai brută și viscerală formă. Arta nu e doar despre căutarea disperată cu lanterne și felinare a bulinei negre din jumătatea albă a Ying Yang-ului, ci despre îmbătarea cu albul său imaculat până fiecare celulă din corpul tău devine o singularitate într-un alt și alt multivers și explodează. Cam multe cuvinte ca să justific de ce scriu poezii despre ChatGPT și shaorma.
Cum și cât de mult ieși din zona ta de confort, din punct de vedere artistic? Ce ai vrea să explorezi și nu ai curajul încă, tematic sau tehnic?
Cât de des se poate. Nu resping schimbarea, o accept cu brațele deschise. Poezia fiind domeniul artistic în care am activat cel mai mult, pot să zic să am încercat să experimentez cu tehnici, cuvinte, sunete și idei diverse, care mi-au stabilizat oarecum stilul – nu spun cimentat, nici un artist nu are un stil bătut în cuie pe tot parcursul vieții, și nici n-ar trebui să fie așa. Doar ieșind din zona de comfort reușim să ne explorăm cu adevărat sinele artistic. Ce nu am explorat atât de extensiv până acum a fost proza, chiar dacă mi s-a spus că ar intra bine o prozică așa în stilul meu (vorba aia – în temeiul a cărei baze? nu știu). Dar mi-e teamă la gândul că o să-mi placă atât de mult încât o să încep să compun texte care nu sunt facil de scris în notițe pe telefon – I am a simple woman.
Care e relația ta cu alți artiști din scena locală? Există persoane pe care le apreciezi sau care te inspiră în mod special?
Ocazional am marea bucurie de a mai cunoaște un artist din scena locală care se învârte în jurul vârstei mele. Toate interacțiunile cu aceștia aprind o scânteie de inspirație, fie că e vorba de a auzi o perspectivă nouă asupra artei și vieții, fie de a citi un vers care mă pune mult pe gânduri.
Ce te îngrijorează cel mai tare în momentul de față, legat de artă, sine sau lume?
În ceea ce privește arta, e în mâini bune. Să nu lăsăm psihoza AI să ne acapareze, arta nu e despre vânzare-cumpărare, ci despre procesul artistic în sine și despre mesajul pe care îl lansează în lume – lucruri străine AI-ului. Ce mă îngrijorează legat la lume este afundarea tot mai accentuată în individualism. Chiar și arta ia uneori forme care se rup intenționat de întregul context social – oribităm în jurul propriei găuri negre și suntem, într-un final, absorbiți de aceasta. Unii artiști romantizează exagerat singurătatea, și decid să-și ignore complet contextul social și să nu-și ancoreze operele în viața reală, ci mai degrabă aleg calea unei visări permanente. Un cititor nu poate rezona cu un poem fără o fărâmă de mesaj social, maxim îl poate aprecia din punct de vedere stilistic – iar aceste manifestări în artă nu reprezintă nimic mai mult decât reflexia vieții lor în artă, unde îmbrățișează cu pasiune aceleași viziuni individualiste. (A nu se înțelege greșit: un artist are libertatea să scrie/creeze exact așa cum dorește, nu există un mod corect//greșit de a arta, <verbul de la a crea artă, care din nou nu există… Iisu– Iisus nu este prezent în această discuție, I am the God of this household><’a arta’ – ia de la Băsescu
> însă temele abordate în lucrări sunt ca o oglindă spre minteasufletul&inconștientul cititorului, și pot fi o ilustrare foarte bună a lumii per total.)
Ce îți oferă cea mai multă speranță, din nou, legat de artă, sine sau lume?
Iubesc să văd cum se formează tot mai multe comunități de artă la nivel național (& nu numai) în care artiștii își pot expune lucrările și să discute cu alți confrați în artă/colegidesuferință/oameni cool despre ele. În plus, în comunități precum Atoma există și grupuri în care artiștii pot pur și simplu să socializeze & să converseze prietenește între ei despre chestii precum job-ul lor la corporația din Rahova/cea mai bună rețetă de cozonac vărogdaufundă/PISICA REFUZĂ SĂ FACĂ LA LITIERĂ. Asta ar comprima arta & lumea într-un singur bulletpointnemarcatcabulletpoint. În legătură cu sine, mă umple de bucurie și speranță faptul că i can be cringe without cringing. Cam puține cuvinte ca să justific de ce scriu poezii despre ChatGPT și shaorma.