În cadrul campaniei noastre de promovare și apărare a sănătății mintale, primim povești prin care vrem să reușim răspândirea experiențelor tale legate de “ce a funcționat pentru tine” în urma unei tulburări de sănătate mintală.
Campania debutează cu întrebarea “ce a funcționat pentru tine?”, în ideea de a deschide un dialog referitor la resursele utile pe care le-am putea accesa în urma unui episod de tulburare a sănătății mintale. Avem nevoie de orice poveste.
Dacă dorești să participi, înregistrează-te cu ajutorul formularului din bio și trimite-ne povestea ta, care poate fi atât de utilă pentru cineva care trăiește o experiență similară:
https://forms.gle/VuLZMP69qeMRwyhJ6
Cred că cea mai evocatoare amintire este de când eram mai mică și a trebuit să stau pe la mamaie. N-a fost chiar cea mai bună decizie luată pentru copilul de atunci, dar banii din învățământ nu ajungeau ca să mai ai și timp să stai pe acasă cu copilul, sau să îl duci la școală. Din ce mi-au povestit ai mei, tata era plecat pe nave de croazieră, nevoit să stea departe de casă un an, iar mama se chinuia să aibă grijă singură de mine și de sor-mea, să mă ducă la grădiniță și pe sor-mea la creșă și să ne ia de acolo. La pachet venea și o directoare cam nașpa de la școala ei care cerea cadrelor didactice să se prezinte cu o oră înainte de programul de lucru, care începea la 8:00. Cel mai rău lucru din perioada aceea nu erau sacrificiile pe care le făcea mama ca să ne lase la rude, sora ei sau la mamaie. Cea mai nașpa chestiune a fost boala lui mamaie și cum asta a afectat nu numai starea de sănătate mintală a ei, ci ne-a afectat pe toți cei care am stat cu ea. Nu știu cât trebuia să stăm la ea în zilele când mergeam acolo, dar atunci am aflat pe pielea mea că timpul e relativ. Nu făceam grădinița cu program lung, dar uram, pe bună dreptate, orice timp petrecut cu ea. Eram un copil agitat iar sănătatea ei mintală era șubredă. Toate astea au fost îndeajuns încât să îmi amintesc, peste ani, lucrurile care m-au durut cu adevărat. Mereu m-am gândit că o să fabulez la partea asta, pentru că mi se spunea că sunt un copil cu o imaginație foarte bogată, deci cine m-ar fi crezut? Poate că nici eu nu ar trebui să o fac, câteodată. Dar ce știu sunt cuvintele care au durut, mai tare ca orice altceva care există sau respiră. Tot ce aveam de făcut ca să mă protejez erau ușile încuiate, ascunsul prin camere să nu fiu prinsă de ea și speranța aia infimă că nu va mai da în mine. La partea cu ce cuvinte și-au lăsat amprenta asupra mea nu îmi mai amintesc foarte clar, dar știu sigur că îmi pomenea de ușa de la intrare. Dacă ieșeam din apartament până veneau ai mei, nu mă mai întorceam. Când aveam timp să mă încalț ca să nu ies în papuci? Când aveam timp să o opresc din a o lua razna? Dacă nu eram eu cauza crizelor de nebunie, putea să fie oricare alt motiv pe care-l găsea la îndemână. Spoiler alert: tot eu eram de vină. Aveam patru ani când viața mi-a arătat cât de mult mă urăște. Tortul de ziua mea, când ne-am adunat toți laolaltă, a fost în van. Frica copilului creștea exponențial cu fiecare zi care trecea. Mâncam frica pe pâine și mi-o simțeam în măruntaie. Și îmi era de ajuns cât să trăiesc. Eram o ființă care slăbise atât de mult și acum cred că asta nu s-a cauzat faptului că nu mâncam. Peste un an, aveam să mă însănătoșesc considerabil. Dar, până atunci, amintirea copilului grăsun dispăruse ca și încrederea mea în oameni. Am avut o copilărie mai frumoasă când am plecat de acolo. Nu a fost foarte frumoasă din alte motive, dar acasă îmi era foarte bine. Ajunsese să aibă grijă de mine o bunică care mă iubea cu adevărat. Problema a venit când m-am mutat în alt oraș pentru școală. La scurt timp, mamaie a venit să locuiască cu noi. A fost oribil. Oribil, pentru că stăteam la parterul apartamentului părinților mei și vorbeam cu prietenii mei după gratii. Nu mă lăsa să ies afară. Când mă auzea de la balcon că vorbeam cu copiii, nu știam cum să îi fac să dispară în timp ce mă striga, în timp ce urla la mine din pat. Dacă aș fi fost atât de puternică, i-aș fi putut închide gura cu ceva, dar eram atât de slabă și neputincioasă în fața ei. Eram un copil terminat de frică, izolat de restul lumii. Teama prinsese cele mai adânci rădăcini. I-am zis mamei înainte să vină mamaie să stea cu noi că nu e o idee prea bună. Nu cred că am părut prea convingătoare. E mama mea. Punct. Nu are unde să stea. Punct. Trebuie să vină să locuiască cu noi. Punct. Lumea a devenit cu mult mai bună fără mamaie. E lucrul cel mai egoist de pe lume pe care îl voi spune vreodată. Asta pentru că până acum nu am fost în stare să mai scriu deloc cuvântul mamaie sau să îl exprim cu voce tare. Pe viitor, o să îl urlu în gura mare.
Ce a funcționat pentru tine? Ce resurse ai folosit?
Eram lipsită de apărare. Am răbdat și am înghițit ce mi se făcea. A fost una dintre cele mai mari greșeli pe care le-am făcut ca om. Dar acum știu că am avut o ancoră. A mea au fost poveștile pe care le inventam încă de la patru ani. Nu am știut că, de fapt, aveam darul acesta cu un scop. M-au ajutat să îmi imaginez și să trăiesc, pentru un timp, într-un univers în care mă puteam bucura de propria copilărie. La mine în cap și în suflet era frumos. Eu nu eram coruptă de lumea exterioară. Imaginația mi-a fost salvare. Și, pentru asta, îmi sunt recunoscătoare. Am învățat să mă descurc singură de atunci.
Mai multe informații despre campania noastră de promovare și apărare a sănătății mintale puteți găsi AICI.