25.09.2025, dimineața
Troleul 97, între stațiile Calea Moșilor și Calea Dorobanților
Prind troleul pe muchie de cuțit. E aglomerat, dar tot reușesc să prind un loc, lângă o doamnă care ia micul dejun. Mănâncă o plăcintă din foi, învelită într-o pungă de hârtie maro. Mănâncă pe „silențios”, doar punga foșnește din când și când. Pe culoar, între cele două șiruri de scaune e respirabil. Grămada de oameni e la mijlocul troleului, lângă ușa din mijloc. Dintre cei ce se înghesuie remarc un bărbat îmbrăcat în trening verde neon. Are mânecile suflecate, brațele tatuate. În urechi are căști. Pun pariu că ascultă manele. În scaunul din spate, de lângă geam trebuie să fie o femeie. O aud vorbind la telefon, la difuzor. Povestește despre un medicament pe care i l-a prescris doctorul pentru o durere care nu o lăsa să doarmă. Datorită medicamentului, noaptea trecută în sfârșit a dormit bine. Vorbește cu o femeie; știu asta fiindcă îi aud vocea și răspunsurile subțiri și firave: „da, hm, da, da”. De la problema durerii și efectele benefice ale medicamentului vorbitoarea trece brusc la o altă urgență: zilele următoare, trebuie obligatoriu să-și ia vreo două trei perechi de pantaloni, că acum nu mai are decât treningul cu care este îmbrăcată. Din cauza durerii, nu a putut să umble prin magazine și să petreacă timp prețios probând. Devin curioasă. Încerc să-mi imaginez cum arată această femeie care dispune de o singură pereche de pantaloni. Mi-o imaginez brunetă, bine făcută, plină de curaj bărbătesc. Reveria îmi este întreruptă de o altă voce de femeie care anunță: „Mi-e și frică să mănânc, că totul îmi intră în gaură”. Discuția trebuie să fie despre o extracție de măsea, sau o lucrare la dentist, dar așa, fără context, mărturisirea mă face să zâmbesc. Înainte să cobor la Calea Dorobanților, îmi întorc capul și mă uit la femeia la a cărei conversație am tras cu urechea: e măruntă, blondă, de vârstă mijlocie. Îmi dă impresia că e stoarsă de puteri. Când privirea ni se încrucișează, știu că știa că am judecat-o.
29.09.2025, dimineața
Troleul 97, între stațiile Calea Moșilor și Calea Dorobanților
În stație sunt doar trei persoane. Trei doamne. Una vorbește la telefon. Cealaltă se uită în zare, probabil după autobuz sau troleu. A treia stă zgribulită lângă vitrina drogheriei dm. Poartă o fustă neagră din tulle, ideală pentru dans și petreceri. Vremea e răcoroasă. Stă să plouă. Când se mai animă stația, vine troleul. Nu este aglomerat. Sunt și scaune goale. Mă așez lângă o doamnă somnoroasă. În fața mea, lângă geam, stau în picioare un adolescent, o doamnă și doi bărbați. Unul dintre bărbați are o barbă de „Moș Crăciun”. Simt un impuls să-i spun o dorință secretă de-a mea. Deodată, din spate se aude o voce de copil. Din ce spune, inteligibile sunt doar cuvintele “vreau” și “nu vreau”. “Eu rămân aici” – îi răspunde mama. Trag concluzia că băiețelul voia să se mute pe un alt scaun, poate cu o vedere mai bună, mai interesantă. Cobor la Calea Dorobanților. Coboară și băiețelul. Mama, pe lângă băiețel, mai are în grijă și trotineta lui.
01.10.2025, dimineața
Troleul 86, între stațiile Calea Moșilor și Calea Dorobanților
În stație, lume nici multă, nici puțină. La prima vedere, sunt numai fețe noi. Pe urmă, o observ pe doamna care zilele trecute purta o fustă neagră din tulle, ideală pentru dans și petreceri. Și azi e în fustă, dar de data asta poartă o fustă din stofă groasă. Chiar și așa, pare pătrunsă de frig. Deși e abia începutul toamnei, majoritatea lumii e îmbrăcată gros, ca de noiembrie. Până să vină troleul, unii se mișcă încoace și încolo, se uită la vitrinele magazinelor din stație, alții fumează, iar cei mai mulți se holbează absenți la telefoane. Vine troleul. E un 86 „de vârstă mijlocie”: nici nou-nouț, nici vechi. Reușesc să mă urc fără să fiu împinsă. Îmi găsesc un loc în picioare, lângă geam, de unde pot să mă uit în voie la un tată și fetița lui. Fetița e foarte drăguță, are un aer de păpușă. Stă doar pe jumătatea scaunului ei, mai mult cuibărită în brațele tatălui. Urmărește prin geam forfota străzii și zâmbește. Zâmbește nu numai cu buzele, dar și cu ochii. Tatăl, din când în când, îi plantează câte un sărut pe vârful creștetului. Atunci, fetița zâmbește și mai larg. Tatăl are o față alungită, fetița are o față rotundă. Cei doi seamănă precum seamănă între ei o picătură de ploaie și un fulg de nea. Câteva zile de acum încolo, o să port în mine imaginea acestei fetițe cu buze de cireșe și ochi zâmbitori.
03.10.2025, dimineața
Troleul 79, între stațiile Calea Moșilor și Calea Dorobanților
Repet faza de ieri cu prinsul troleului – zăresc troleul, traversez trecerea de pietoni în fugă, sprintez și urc pe ușa din spate pe ultima sută de metri. Doar că de data asta îmi este dat un troleu vechi, hodorogit, pe care tot ce îl mai ține în funcțiune este mila Sfântului Duh. Însă, pe vântul și ploaia asta, sunt fericită și cu „hodorogitul”, chiar dacă mă zdruncină. În troleu, lume puțină. În fața mea, două mămici angajate într-un schimb de numere de telefon: „07409…”. Copiii, un băiețel și o fetiță, răsfoiesc cărți de colorat. Sunt somnoroși și cuminți. Una dintre mame începe să povestească despre o bibliotecă de cartier din zona Piața Amzei care are cărți „faine” pentru copii. Între timp, se mai apropie de ușa din spate încă o mămică și o fetiță. Fetița e încotoșmănată bine, dar tot se împinge în fâșul mamei, ca într-un marsupiu, să se încălzească. Mai e un pic și ajungem în Piața Spaniei, unde trebuie să fie o grădiniță pe undeva, că toate mămicile și toți copiii se îndreaptă spre uși, să coboare. După ce coboară, în troleu se așterne liniștea. E o liniște neguroasă, posacă, a oamenilor cufundați în geci și gânduri.
09.10.2025, dimineața
Troleul 97, între stațiile Calea Moșilor și Calea Dorobanților
După ciclonul Barbara, în sfârșit pot spune că aerul din București e curat. Îndată ce ies din bloc, îmi umplu plămânii cu aer neîntinat. Stația e cam goală, semn că nu de mult a trecut un troleu. Sunt numai fețe noi: câteva doamne și un tânăr care ține în brațe un ghiveci de crizanteme roz. Și el, și crizantemele par toropite de somn. Pe mine, prospețimea aerului mă înviorează. Mă fâțâi un pic în fața librăriei și mă tot uit în zare după troleu. Undeva, în depărtare, văd antenele troleului 97. Începe să se adune lumea. Vine domnul cu chip de berbec abătut care în fiecare dimineață cumpără o gogoașă sau o merdenea lui fiu-său. Pare să fie un tată singur, că nu văd cum altfel o mamă ar lăsa un copil de opt-nouă ani să plece de acasă nemâncat, sau cum ar putea să fie de acord să mănânce copilul zilnic de la patiserie. Urcăm în troleu: eu pe ușa din mijloc, domnul și băiatul pe ușa din față. Observ că de data asta băiatul are în mână și o doză de suc acidulat. Nimeresc între trei studenți care discută despre restanțe. Par să fie studenți la un profil tehnic. Discuția lor mă plictisește. Aleg să mă uit la o doamnă îmbrăcată într-un fâș galben; stă în picioare cu ochii închiși. Când o fixez, își deschide ochii; clipește des ca după un pui de somn furat iepurește. Invidiez oamenii care pot să ațipească în orice condiții.
10.10.2025, dimineața
Troleul 86, între stațiile Calea Moșilor și Calea Dorobanților
De la colțul blocului, văd cum se urcă lumea în troleul 97 și în autobuzul 135. Nu mai are sens să mă grăbesc. Traversez trecerea de pietoni în ritmul meu, fără să fiu nevoită să sprintez. Arunc o privire pe terasa cafenelei Ted’s: e gol, mesele și scaunele picotesc. Găsesc stația inundată de o lumină puternică. Soarele îmi bate fix în ochi. Îmi feresc ochii cu mâna și, printre gene, întrezăresc troleul în intersecție. E unul vechi. Fiindcă sunt în întârziere, mă decid să-l iau. Nu e gol, dar nici plin nu e. Sunt și scaune goale, dar aleg să stau în picioare. Din varii motive, scaunele vechi, din plastic, îmi repugnă. Îmi dau impresia că sunt și reci, și murdare. Majoritatea călătorilor sunt bărbați. De obicei, bărbații, mai ales cei de vârstă mijlocie, sunt tăcuți, se uită pe geam, sau stau cufundați în gânduri. Cei tineri au căști în urechi și ascultă ceva, cel mai probabil muzică. Bărbații rareori vorbesc la telefon și, dacă aleg să vorbească, vorbesc scurt. E o tăcere masculină în troleu, o tăcere care are mișcări greoaie; cuprinde troleul dintr-un capăt în altul un pic lălâie, un pic bleagă. Cobor la Calea Dorobanților, târând un timp după mine liniștea, amorțeala care mi se mai agață de haine și încălțări.
14.10.2025, dimineața
Troleul 97, între stațiile Calea Moșilor și Calea Dorobanților
De la colțul blocului, stația pare aproape goală, însă până traversez trecerea de pietoni, se umple ca prin minune. Sosesc cârduri-cârduri de oameni de la tramvaiul 21. Dintre noii veniți, se remarcă un grup de adolescenți și însoțitoarea lor. Par să fie copii instituționalizați. Sunt mai multe fete decât băieți. Fetele fumează țigări electronice și mestecă gumă. Este pentru prima dată când văd fete scuipând nonșalante pe jos. Însoțitoarea nu le spune nimic; vorbește cu unul dintre băieți. E un băiat cu trăsături bine conturate, aș putea spune, chiar armonioase. De când au ajuns în stație, băiatul acesta este într-o continuă bâțâială. Când nu își mișcă picioarele, își mișcă mâinile și, când nu își mișcă picioarele sau mâinile, vorbește singur. Spune niște cuvinte ininteligibile. Însă acum a prins-o pe însoțitoare și i se confesează: „Încă nu mă știți bine, dar o să mă cunoașteți și o să vedeți că sunt cuminte”. Însoțitoarea dă din cap aprobator, după care se duce la grupul de fete și le atenționează să strângă bucățica de hârtie pe care, cel mai probabil, tot ele au aruncat-o pe jos. Vine troleul 97 și ne urcăm pe ușa din mijloc, atât eu, cât și adolescenții și însoțitoarea lor, pe care copiii o strigă „Doamna”. În troleu e aglomerat și, la fel ca și ieri, miroase urât. De data asta, duhoarea vine de la o pereche de cerșetori, un bărbat și o femeie, pe care i-am mai întâlnit și alte dăți pe ruta asta. Pe femeie am mai văzut-o cerșind printre mașini în zona Ștefan cel Mare, după-amiaza, când mă întorc de la serviciu. Acum stau relaxați pe scaune, fără ca noi, ceilalți călători, să fim absolut convinși că ei într-adevăr și-au achitat călătoria. În sfârșit, mirosul degajat de ei e cât de cât suportabil. Stau înghesuită între o parte dintre adolescenți și doi muncitori imigranți, Sikh. Îl caut cu privirea pe băiatul care în stație nu a putut sta locului. Îl văd îngrămădit între colegele lui. Își mișcă buzele și genele continuu. Se oprește din vibrat doar când observă că mă uit la el și decide să mențină contactul vizual cu mine. Îi zâmbesc și știu că a zis adevărul atunci când i-a spus însoțitoarei că este cuminte.
15.10.2025, dimineața
Troleul 97, între stațiile Calea Moșilor și Calea Dorobanților
Sunt nevoită să sprintez din nou. Noroc că e multă lume care coboară și chiar și mai multă care vrea să urce, și prind ultimii centimetri liberi la ușa din față. Troleul este atât de plin că ușile abia se închid. Stau față în față cu o doamnă cu părul alb, tunsă scurt. Avem tunsori asemănătoare, gen „periuță”. Suntem așa de îngrămădite, încât îi simt respirația pe obraz. La prima stație sunt nevoită să mă dau jos ca să fac loc celor care vor să coboare. Coboară și doamna cu părul alb. Urc din nou. Acum e mai bine, cel puțin se poate respira în voie. Stau în picioare, prinsă între o liceană preocupată exclusiv de telefonul ei, o altă tânără cu un cercel de argint în nas și un domn inexpresiv, fad, somnoros. Lângă noi, pe primul scaun de după ușă, stă un tânăr durduliu, revărsat peste scaun și cadrul din plastic de lângă geam. Vorbește la telefon. Mai exact, își expune nevoile punând întrebări. „Dacă tot stăm acolo o noapte, aș vrea să știu ce lucruri ai de gând să iei cu tine,” este doleanța pe care o repetă de trei ori în decurs de cinci minute. Cum interlocutoarea nu pare să-i dea un răspuns satisfăcător, omul decide să o întrebe clar și precis: „Până la urmă, iei o valijoară sau o traistă?” „Ce pisălog!” – îl etichetez și bag de seamă cele trei cutii pline ochi cu mâncare, îndesate în punga așezată lângă cotul lui pe cadrul de plastic de lângă geam. Mă dau jos din troleu la Calea Dorobanților, încercând să mi-o imaginez pe partenera de viață a pisălogului, când o văd pe tânăra cu aspect de rockeriță rebelă coborând. Mai nou, călătorește singură, fără sora ei. Când e singură nu face gălăgie, nu caută ceartă cu ceilalți călători. Stă liniștită la locul ei. Ca dovadă, tot drumul nu i-am auzit glasul. Nu mai este îmbrăcată în veșnica ei geacă de piele, ci poartă un palton negru, lung. Așteptând să se facă verde la trecerea de pietoni, observ că pe gulerul și umerii paltonului pare să aibă fire de păr de pisică. Parcă nu îmi mai este atât de antipatică…
21.10.2025, dimineața
Troleul 86, între stațiile Calea Moșilor și Calea Dorobanților
Stația nu e nici plină, dar nici goală. Lume răsfirată: unii stau pe bănci, alții se uită la vitrinele magazinelor din preajmă. Cei flămânzi stau la coadă la covrigi. Nu prea am chef de nimic, încă nu m-am recuperat după gripă. Încă mai tușesc și am o stare generală proastă. Încerc să găsesc o față cunoscută, dar toți din stație par să fie călători pe care nu i-am mai întâlnit. Până la urmă îl zăresc pe bărbatul de culoare care întotdeauna vine cu soția de mână. Admir perechile care se țin de mână pe stradă. Ținutul de mână îl văd ca un gest prin care perechea își declară apartenența. În cazul acesta, cuplul urmează și un mic ritual: ajung în stație ținându-se de mână, stau un pic de vorbă, se sărută pe obraz, după care femeia își continuă drumul, iar bărbatul rămâne în stație. Vine troleul, e unul nou și plin. Urc la ușa din mijloc. Găsesc un loc în picioare lângă un domn în scaun cu rotile. E pentru prima dată când văd pe cineva cu mobilitate redusă folosind transportul public. E destul de aglomerat, așa că nu prea am spațiu ca să îmi „întind antenele” și să observ lumea în tihnă. Tot ce văd este o masă amorfă, geci moi care se înclină când șoferul pune vreo frână bruscă. Din spate, de undeva, se aude o voce de copil repetând cu glas plângăreț: „Tată, vreau pe scaun”. Dintr-o dată îmi dau seama că tot ce vreau este să strig în gura mare: „Vreau să fiu fericită!” Îmi alung gândul și până la stația Calea Dorobanților mă uit fix la ceafa bărbatului în scaunul cu rotile. Cobor năucă și un pic jenată.
21.10.2025, după-amiaza
Troleul 86, între stațiile Calea Dorobanților și Calea Moșilor
Aștept la trecerea de pietoni și sunt nervoasă. Îmi vine să o iau la pumni pe tânăra care stă fix lângă mine și fumează în spațiul meu intim. Tot fumul de la țigara ei îmi intră în nări. Norocul ei este că se face repede verde și nu mai apuc să îi spun vreo două ca să mă țină minte. Până ajung în stație, continui să fumeg. Mă întreb dacă faptul că mă las așa ușor iritată de alții nu cumva este un semn că sunt depresivă. De când am citit cartea lui Baek Sehee „Vreau să mor, dar vreau să mănânc tteokbokki”, mă gândesc continuu că s-ar putea ca și eu să sufăr de boala autoarei: depresie ușoară, dar persistentă. Judec oamenii cu prea multă ușurință. Dar mă judec și pe mine, destul de aspru. În stație e lume puțină. Nu trece mult timp și vine troleul, un 86 „între două vârste”. Decid să mă urc, fiindcă și eu sunt de vârstă mijlocie. Luna aceasta am împlinit patruzeci și opt de ani. Troleul nu este aglomerat; sunt destule scaune goale. Mă așez lângă geam. În spatele meu se așază o doamnă care, încă din stație, vorbea la telefon pe un ton agitat. Tema discuției este o boală. Doamna agitată insistă ca interlocutorul sau interlocutoarea sa să ceară o a doua opinie. Nu vreau să aud despre boli. Încerc să blochez vorbele care curg înspre mine. Mă uit pe geam și văd doi copii, o soră și un frate, mergând săltăreți pe trotuar. Nu văd niciun adult în preajma lor. Probabil se duc să se joace în parcul din apropiere. Doamna agitată coboară la următoarea stație, iar eu răsuflu ușurată. Simt un miros ca de la grajduri propagându-se din spatele troleului. Mă îndoiesc să fie porci în troleu. Câini am mai văzut în troleu, dar porci, nu. Îmi întorc spatele și văd doi bărbați în salopete de lucru. Ce mi s-a părut să fie miros de grajd nu a fost decât miros de transpirație râncedă. Cobor la Calea Moșilor, inspir aer adânc în piept și mă decid ca de mâine să mă gândesc italienește, să pun accentul pe bucurii simple, cum ar fi o ceașcă delicioasă de cacao. Intru la Profi să cumpăr lapte.
30.10.2025, dimineața
Troleul 97, între stațiile Calea Moșilor și Calea Dorobanților
Stația este ticsită de oameni, semn că de mult nu a mai trecut niciun troleu, niciun autobuz. Încerc să găsesc un loc de unde să pot privi lumea în tihnă, dar în această imensă stație-conservă, nu prea există spațiu neocupat. Doar razele soarelui au loc ca să se întindă după pofta inimii. Văd numai fețe noi. Văd numai fețe somnoroase. Vine troleul, este unul hodorogit. Cum nu mă grăbesc, aleg să aștept următorul. Vine și următorul; este un 97 nou. Este destul de aglomerat, dar tot reușesc să prind un loc lângă geam. Cum nu zăresc pe nimeni cunoscut, mă decid să mă uit pe geam la forfota străzii. Se circulă lent, mașină după mașină… imenși melci târându-se cu ajutorul unor unde musculare, lăsând în urmă un strat gros de melancolie: vise hrăpărețe, de mărire, de biruință, de câștig de bani mulți, amestecate cu dorința de a mai dormi, lenevi și a mai sta în pat izolat de lume. La semafoare, obligatoriu, se formează cozi. Într-una dintre mașini, o tânără tocmai își finalizează machiajul: cu o pensulă mare, prin tapotare, își aplică pudră prima dată pe nas, apoi pe toată suprafața feței. Mă uit la ea fascinată. Eu nu mă fardez, dar ca orice femeie, și eu vreau să fiu percepută, dacă nu frumoasă, măcar drăguță.