Acum câteva zile, m-am auzit cu Liviu Romanescu pentru a înțelege mai bine subiectul noii piese de teatru de la Vanner Collective și m-a frapat povestea. A evidenția prin teatru personalități tot mai contrastante educă, poate corecta comportamente. Salut cu căldură inițiativa lor de a implica și un psihoterapeut în dezbaterile de la finalul reprezentațiilor, precum și ingenioasa instalație multimedia interactivă prin care au adunat mărturii despre impactul digitalizării. Suntem bucuroși să fim parteneri media pentru un astfel de proiect însemnat.
Întrebări pentru Liviu Romanescu
- Liviu, ai menționat că, deși spectacolul pare să aibă în prim plan un adolescent, lumina este de fapt pe reactivitatea adulților din jurul acestuia. Ai putea dezvolta?
Spectacolul „MONSTER” pornește aparent de la povestea unui adolescent, Darryl, dar centrul emoțional se mută treptat spre adulți. Textul lui Duncan Macmillan vorbește despre felul în care reacțiile celor mari pot amplifica sau liniști un conflict. Este interesat să observi cum adulții – părinți, profesori – se mișcă între vină, neputință și dorința de control. În loc să fie doar martori, ei devin parte din problemă. Accentul se mută încet dinspre adolescent spre reactivitatea adulților. Acolo începi să citești cât de fragil poate fi sistemul în care tinerii se formează.
- Având rolul de profesor în spectacol, aș vrea să te întreb cum consideri că ar trebui distribuită responsabilitatea între un părinte și profesor pentru o bună răspândire a eticii, moralei, empatiei ș.a.m.d. în rândul copiilor, sau care consideri că ar trebui să fie procentul.
Relația dintre părinți și profesori este una sensibilă. De mult timp. Linia dintre aceste roluri este extrem de subțire, de multe ori, iar responsabilitățile se amestecă. Am discutat mult despre felul în care un părinte poate, uneori fără intenție, să pună la îndoială autoritatea profesorului în fața copilului. În momentul în care se întâmplă asta, elevul nu mai are un reper clar. Începe să se simtă prins între două voci care se contrazic.
Unde se termină rolul părintelui și unde începe cel al profesorului? Cum poate fi păstrat respectul reciproc astfel încât tânărul să simtă stabilitate, nu confuzie? În MONSTER, aceste tensiuni se văd foarte clar. Fiecare adult are intenții bune, dar când își amestecă rolul cu celălalt, se pierde fix centrul – copilul.
- Care este relația profesorului cu tânărul și cum evoluează?
Relația dintre profesor (Tom) și tânăr (Darryl) în „Monster” este una tensionată la început. Evident, pe parcurs, relația se transformă. Profesorul înțelege că frustrarea și poate chiar agresivitatea lui Darryl nu vin din sfidare, ci din neputință (frică). În momentul în care adultul alege să asculte cu adevărat, apare o legătură reală. Dincolo de rolurile formale, spectacolul vorbește despre cât de mult contează disponibilitatea de a asculta, nu doar de a corecta.
Întrebări pentru Cosmin Bălan
- În societatea noastră, acordarea și solicitarea ajutorului sunt chestiuni invariabile – uneori se acordă ajutor nesolicitat și se deranjează, uneori se observă că unii oameni nu cer ajutor de la nimeni, deși cei din jur ar ajuta cu mare drag și îi deranjează acest fapt, de asemenea – cum se situează personajul tău în ceea ce privește ajutorarea și primirea ajutorului împotriva izolării sau ale altor probleme de sănătate mintală?
Pot spune că personajul meu mai mult primește ajutor, împotriva izolării. Tom încearcă pe parcursul spectacolului să facă ce consideră el că “e mai bine” pentru Darryl, îndeplinirea unui proiect, iar Rita, bunica lui Darryl, luptă pentru nepotul ei să rămână în școală, până într-un moment foarte important al piesei în care și ea realizează că nu poate face asta de una singură, dar intențiile există.
- Care este cel mai important mesaj pe care vrea Daryll să îl forțeze și întipărească în rațiunea adulților și ce consideri că îi îngrijorează pe adulți la generațiile care vin?
Mesajul cel mai important pe care Darryl vrea să-l întipărească în rațiunea adulților e să fie “reali”, sinceri cu ei, să-și expună emoțiile exact așa cum sunt. Cred că pe adulți îi îngrijorează foarte mult deconectarea de la realitate a generațiilor care vin, modul prin care social-media și majoritatea „idolilor” pe care îi urmează devin indispensabili în viața de zi cu zi. Problema foarte mare e că au acces la anumite informații de la o vârstă mult prea fragedă și bineînțeles că nu știu cum să-și gestioneze emoțiile în privința asta și cum să filtreze conținutul, care lasă o amprentă în dezvoltarea adultului de mâine.
- Cum vede personajul tău lumea și care este diferența între propria ta experiență și a lui?
Personajul meu vede lumea ca fiind un loc în care… dacă nu respecți standardele societății devii un outcast, unde deranjezi prea mult dacă ești produsul tău sincer, unde oamenii, chiar și familia, te dezamăgesc constant. Cu toate astea, e genul de persoană care se atașează foarte repede dacă se simte apreciat, înțeles, respectat și validat. Și eu am trecut prin bullying, iar școala și celelalte instituții nu și-au făcut treaba, sub pretextul că legile nu îi susțin. Sunt de acord cu Daryll, singura diferență în cazul meu este familia, care chiar a fost tot timpul acolo pentru mine.
4. Poți dezvolta starea emoțională inițială a adolescentului și felul în care evoluează pe parcursul spectacolului?
La început, pentru Darryl, Tom este doar un alt profesor pe care vrea să-l dea afară pentru a-și îndeplini scopul de a se întoarce la ore. Pe parcurs, dezvoltă o legătură emoțională față de Tom, vizualizându-l din punctul meu de vedere, ca tatăl pe care nu l-a avut. Darryl chiar încearcă să îndeplinească criteriile profesorului, își calcă peste orgoliu, însă se poate observa că atunci când se întoarce roata, Tom nu face și el la fel. Înspre final, dezamăgirea îl împinge spre un moment critic.
Întrebări comune
- Cum credeți că oglindește spectacolul situația sistemului educațional din România și impactul pe care acesta îl are în cazul elevilor și studenților, în urma adaptării textului?
T: Spectacolul „Monster” oglindește destul de fidel sistemul educațional românesc, în special prin tăcerile și tensiunile dintre elevi, profesori și părinți. Școala devine adesea un spațiu unde greșeala e pedepsită, nu discutată. În spectacol, vedem cum acest mecanism al „reparării rapide” produce mai multă distrugere și crează neîncredere.
C: Consider că o oglindește foarte bine, arată exact modul în care sistemul “se face” că încearcă să găsească soluții, ceea ce sufocă strigătul de ajutor al victimelor, care în acest caz, sunt atât elevii și studenții, dar și profesorii.
- Ce momente memorabile, dificile sau de impact s-au remarcat în timpul repetițiilor?
T: Cred ca unul dintre elementele provocatoare ale textului lui Duncan Macmillan este ritmul dialogului. Acolo am lucrat mult, alături de Cosmin, Denisa și Mihaela.
C: Pentru mine a fost complicat să ating energia electrizantă a lui Darryl, să îmi reglez automat energia mea, pentru că este un rol greu și din punct de vedere fizic. De asemenea, să ajung în diferite puncte emoționale prin care trece Darryl, să mi le însușesc și le transmit publicului, la același nivel de importanță pe care-l consideră acest personaj.
- Spectacolul este unul care crează o reacție, corectează sau îmblânzește comportamente și direcționează atenția spre empatie. Ce sperați ca spectatorii să mai preia din poveste și din caracterele reliefate?
T: Aș zice că îmi doresc să înțelegem mai bine că etichetele nu spun totul și că fiecare reacție ascunde o poveste. Și că ce pare extrem de „particular” în cazul acestor 4 personaje din MONSTER este, de fapt, o regulă generală a familiei: cu toții avem durere, pierdere, frică în familiile noastre.
C: Sper ca publicul să facă schimbările necesare în viața lor acolo unde cazul, nu doar să înmagazineze greșelile pe care le-au evidențiat personajele. Să se întrebe de ce au răspuns într-un anumit fel la întrebările din chestionar, ce le spune sau nu le spune asta despre ei și să înțeleagă cât de mult rău face toate această stigmatizare.
- Ce întrebări credeți că vor adresa oamenii din sală atât actorilor, cât și psihologului prezent cu voi, Silvia Ciubotaru? Voi ce ați întreba?
T: Nu știu care vor fi curiozitățile oamenilor. Real sunt curios cum vor decurge dialogurile post-spectacol. Dar au aș pune această întrebare pe masă: când a fost ultima dată când am ascultat un adolescent sau un tânăr fără să-l întrerup?
C: Cred că oamenii ar întreba… „De ce a fost făcut spectacolul abia acum?”. Bineînțeles că au mai fost realizate proiecte de acest gen, pe tema bullyingului, însă mi se pare că acest text nu încearcă să prezinte cum este viața oamenilor în situațiile respective, ci pur și simplu o face, adică toate scenele sunt atât de bine scrise, e un scenariu aproape filmic, care prezintă realitatea. Eu aș întreba: „Bun și acum putem face schimbarea? E suficient?”