În cadrul campaniei noastre, primim povești prin care vrem să reușim răspândirea experiențelor tale legate de “ce a funcționat pentru tine” în urma unei tulburări de sănătate mintală.
Considerăm că a da mai departe o frântură de informație care a fost utilă pentru cineva într-un moment dificil poate constitui drept o eventuală pregătire a unei reacții. Așadar, ai avea disponibilitate să ne ajuți?
Dacă dorești să iei parte la campania noastră, înregistreză-te cu ajutorul următorului formular și trimite-ne povestea ta, care poate fi atât de utilă pentru cineva care trăiește o experiență similară:
https://forms.gle/VuLZMP69qeMRwyhJ6
Nu mai știu cum a început, doar că la un moment dat tot aerul din cameră a dispărut și ceva din mine s-a rupt, ca o sfoară care cedează după prea multă tensiune, și am început să tremur fără motiv, să simt că nu mai pot respira, că pereții se apropie, că vocea mea nu mă mai ascultă și că nimic nu are sens, și în capul meu era un zumzet continuu, o avalanșă de gânduri care se loveau unele de altele până când nu mai puteam distinge niciunul, doar zgomotul acela surd, continuu, care te face să vrei să urli doar ca să-l oprești. Mi se întâmpla des, și de fiecare dată aveam impresia că asta va fi ultima, că nu o să mai pot ieși de acolo, că o să rămân blocată în corpul meu care nu mă mai ascultă. Era o formă de prăbușire tăcută, dar violentă, o cădere care nu se vede din afară, dar care îți rupe totul pe dinăuntru. După fiecare criză rămâneam golită, cu ochii roșii și pieptul dureros, cu un gust metalic în gură și o liniște care nu semăna deloc cu liniștea adevărată, ci cu un fel de oboseală a sufletului.
Aveam unsprezece ani când am învățat ce înseamnă să-ți fie greață de propriul corp. Nu din vanitate, nu din pubertate, ci din dezgust. Mă spălam compulsiv, de parcă aș fi putut șterge ceva ce nu se mai spală. Pielea mea devenise un câmp minat, iar fiecare atingere era o explozie. Așa a început totul. Nu mai eram un copil, eram un animal prins într-o cușcă invizibilă, obligat să zâmbească normal. Ziua mergeam la școală și răspundeam la ore, seara mă prefăceam că dorm. A fost o scenă care s-a repetat ani de zile, până când mintea mea a început să se rupă de trup. Mă vedeam din afară, mă simțeam “decor”, uneori îmi țipam numele doar ca să-mi amintesc că exist. La cincisprezece ani, când am crezut că am scăpat, am intrat într-o relație care m-a distrus altfel. Nu cu forță, ci cu iubire toxică, cu control, cu teamă, cu lacrimi în loc de argumente. Eram dependentă de durere, fiindcă durerea era singurul lucru constant în viața mea. Am început să țip fără motiv, să plâng, să lovesc. Orice zgomot, orice cuvânt nepotrivit îmi declanșa haosul. Am fost diagnosticată cu ciclotimie, dar adevărul e că nu era o boală, era doar o reacție întârziată la tot ce mi se întâmplase. Apoi am intrat în cea mai cruntă depresie a vieții mele: nu mai simțeam nimic: nu foame, nu frică, nu dorință. Doar gol. Gol, gol, gol… Mă trezeam și mă uitam în tavan minute întregi, fără să pot decide dacă să mă ridic sau nu. Trupul meu funcționa, dar eu eram complet deconectată: o mașină care mergea pe pilot automat. Zilele curgeau identice, aveam gânduri de moarte, dar și o indiferență totală față de viață. Acum am șaisprezece ani. Încă am momente în care nu simt că sunt reală. Uneori mi se pare că trăiesc din inerție, ca o mașină stricată care totuși pornește dimineața. Episoadele sunt mai rare, dar când vin, vin ca niște furtuni: îmi dau lumea peste cap în câteva secunde. Încă am flashbackuri, încă mă trezesc în mijlocul nopții transpirată și confuză. Dar acum știu ce se întâmplă. Știu de unde vin. Și, mai ales, știu că nu mai sunt vinovată pentru nimic din toate astea.
Ce a funcționat pentru tine? Ce resurse ai folosit?
Uneori prietenul meu era acolo și mă ținea de mâini și îmi spunea doar să respir: „Atât. Respiră.” Și o făcea cu mine, până când aerul începea să intre din nou și lumea prindea formă. Alteori, eram singură și atunci îmi aminteam vocea lui și încercam să-mi fac aer, încet, ca și cum l-aș reconstrui din nimic. Funcționa, nu mereu, dar destul cât să mă opresc, cât să simt că am din nou un loc în corpul meu. Acum știu că nu e ceva ce pot controla complet, dar pot să mă opresc mai repede, pot să respir mai adânc, pot să aleg să nu mă pierd.
Nimic n-a funcționat imediat. Timp de ani de zile am crezut că nu există scăpare, că sunt defectă iremediabil. Psihologii păreau că citesc din manuale, oamenii din jur voiau doar să „fiu bine”. Dar nu eram. Ce a început să funcționeze, încet, a fost confruntarea: să spun lucrurilor pe nume, să recunosc că am fost abuzată, că am fost rănită, că am fost manipulată. Am învățat să nu mai fug de amintiri, ci să le las să vină, să le privesc fără să le neg. În terapie am început să reconstruiesc bucăți din mine, una câte una, chiar dacă uneori le aruncam iar la pământ. Am scris. Mult. În caiete, pe telefon, în minte. Am transformat trauma în frază, confuzia în metafore… Scrisul a fost singurul loc în care nu m-am simțit murdară. Am învățat să respir conștient, să îmi dau timp, să nu mă urăsc pentru zilele în care nu pot face nimic. Mi-am ales oameni noi (puțini, dar reali) care nu s-au speriat de episoadele mele, care au rămas. Și, mai ales, am înțeles că vindecarea nu e liniară. Că nu există „gata”. Uneori cad, dar nu mai cad în gol. Știu ce e jos și știu cum se urcă înapoi.
Mai multe informații despre campania noastră de promovare și apărare a sănătății mintale puteți găsi AICI.