Salutare Ana! În cadrul expoziției Living with a bag ai contribuit cu două lucrări, printre care ”Is this what keeps you away from me?”, în care spui că ai exagerat realitatea pentru a testa repulsia privitorilor. Cum te-ai simțit tu în proces și ce a însemnat pentru tine integrarea unei astfel de teme medicale?
Integrarea unei astfel de teme a fost o abordare cu totul nouă pentru mine, am simțit că mi-am ieșit din zona de confort, fiind nevoită să interacționez prin lucrarea mea cu un subiect care îmi este străin cu totul – nu am avut nicio experiență medicală apropiată de cea din expoziție și bagajul de cunoștințe pe care-l dețineam despre stomă, la momentul propunerii, era aproape egal cu zero. Dar cred că tocmai aspectele acestea m-au intrigat, că nu știam nimic, dar îmi doream să aflu.
Și ce proces poate fi mai interesant decât acela în care mă simt ca un copil care caută răspunsuri într-o lume cu totul nouă?
Cât legat de alegerea exagerării realității pentru testarea repulsiei colective, a fost o decizie inspirată din propria mea reacție la întâlnirea cu primele fotografii cu o persoană cu stomă. Consider că, atât reacția mea, cât și a celorlalți, este o consecință cel puțin îngrijorătoare a tabuizării și a lipsei de interes față de o problemă medicală atât de des întâlnită.
În aceeași lucrare ai folosit șervețele umede cusute între ele și montate pe șasiu, iar ulterior ai desenat cu pastel cretat – ne poți purta prin procesul creativ și povesti cum ai ajuns la aceste alegeri?
Integrarea unor obiecte atât de uzuale ca șervețelele a apărut foarte spontan în practica mea, fiind cele pe care le foloseam în fiecare zi să-mi șterg pensulele de ulei, trecându-le de fiecare dată cu vederea. Până în punctul în care m-am uitat cu alți ochi la ele și am realizat ca pot fi piesa de rezistență pe care am ignorat-o în restul timpului. Precursoare lucrării din expoziție, am experimentat cu șervețelele umede într-o altă lucrare, unde le-am folosit chiar pe cele murdare de vopsea, din timpul procesului de pictat, și le-am cusut manual, fiind o practică meticuloasă și repetitivă, unde m-am folosit strict de material și proces pentru a exprima emoția dorită.
În lucrarea din ”Living with a Bag”, am pornit de la aceleași principii, în care materialul dictează direcția, dar nu m-am bazat doar pe asta. Mi-am dorit să-l văd cum interacționează și cu o reprezentare vizuală, desenul în cazul de față, cum linia și pata vorbesc cu o textură nouă, care conține urme vizibile a ceva ”hand-made”- mai viu decât suprafața perfectă a unei pânze. Ulterior, fragilitatea șervețelelor se transformă, în tridimensional, în ceva puțin mai compact, și mult mai direct – atât ca și cromatică, cât și ca reprezentare: intestinul.
Linia din desen devine conturul a ceva tangibil, sculptural, care parcă te invită să-l atingi, în ciuda acelor care îl cuprind, amenințătoare. Tehnica pe care am ales-o și cu care am explorat (asemenea explorării și cu noul subiect), consider că este una care se îmbină simbolic cu ce are de transmis situația unei persoane cu o stomă: meticulozitatea îngrijirii zonei afectate, fragilitatea ”materialului”, cusutul și acele sub forma unei operații în carne vie, acompaniate de rozul strident al acesteia – toate acestea în contrast cu o reprezentare mult mai tangibilă și chiar pufoasă (intestin din vată) a ceea ce ne sperie că ar fi de fapt.
Cât despre momentul de evrika, cred ca a fost atins în perioada de schițat și experimentat cu idei pe hârtie, care e cel mai important prim pas din proces. Am ales schița care am simțit-o cel mai aproape de ce-mi doream să fac și restul procesului a fost ca un respiro.
Mi-ai povestit că ai creat și artă murală – cât de diferit ți s-a părut ca mediu și cum preferi astăzi să creezi?
Cred că prima diferență majoră vine odată cu dimensiunea, iar cu acest aspect vine și responsabilitatea pe care o ai față de lucrare. În primul rând, să iasă așa cum îmi doresc și în al doilea rând, intervine comunicarea cu comunitatea care e mult mai directă decât în alt context artistic. Cu un mural este foarte greu să simți că îl faci doar pentru tine, nu există acel proces din intimitatea atelierului în care te manifești pe parcurs; ești mereu expus, lucrarea interacționează de la prima pată de culoare cu un public, pe care nu-l alegi. Mai mult de atât, e diferit și pentru că înainte să te prezinți „la perete”, trebuie să ai totul pus la punct, de la schiță, până la paleta de culori și dimensiuni. În atelier e diferit, procesul meu e mult mai fluid, iar pregătirea dinainte e orientativă, fiind flexibilă pe tot parcursul procesului să explorez.
Când am lucrat la primul mural, în 2022, a fost foarte provocator, și ca mediu, dar și ca expunere – mă simțeam de parcă stă cineva în spatele meu și îmi urmărește fiecare linie, dar a fost și satisfăcător, mai ales la final când parcă uitasem tot procesul tumultos dinainte.
Prefer arta murală la fel de mult cum prefer și celelalte medii în care lucrez, dar nu simt că aș face doar asta, am nevoie să le îmbin, să explorez, să iau din toate câte puțin – cel puțin momentan. Ceea ce iubesc la pictura murală e tocmai faptul că e o provocare, faptul ca simt că-mi testează limitele, și că am posibilitatea să comunic unui colectiv așa de mare prin amprenta mea vizuală.
Consideri că arta este susținută suficient în București și prin țară? Simți că lipsește ceva?
Din păcate și din fericire, cred că e susținută destul de ok în București, dar doar aici. Restul orașelor mari din țară o fac câte puțin, dar nu cât să ajungă pentru toți artiștii, ci doar pentru unii. Și cred că aici e problema, că multe drumuri și oportunități care ar putea fi facilitate, există doar pentru același cerc de artiști, care e format prin „sfântul” networking. Consider că ar trebui să existe mai multe apeluri deschise, prin care să se arate adevărata dorință de a încuraja artiștii tineri și diversificarea pieței.
Ce oportunități pentru artiști ai observat care te-au frapat?
Nu încerc să fiu biased, dar chiar apreciez abordările pe care le are Să Fiți Cuminți, foarte deschiși la oameni noi, la medii noi, și foarte primitori. Mi-aș dori să văd mai multe organizații de acest tip în țară.
Cât de importantă consideri că mai este ”tușa personală” în artă, conform căreia fiecare să recunoască rapid lucrările artiștilor aferenți?
Consider că e importantă doar dintr-un anumit punct al vieții artistului până în contextul epuizării acestei tușe personale. Grăbirea și forțarea către o astfel de direcție nu e benefică, în lipsa anilor de explorare și înțelegere a ceea ce mă reprezintă prin pânză, culoare, linie etc. Pentru mine e mai frumos și mai interesant să mă simt liberă să experimentez, și dacă nu acum, când? Consider că amprenta stilistică e doar o consecință a muncii constante, a întrebărilor pe care ți le pui, și a răspunsurilor pe care le găsești sau nu. Cel mai mult îmi place să nu găsesc răspunsuri din prima, așa știu că am ajuns în locul potrivit unde pot să caut și mai mult.
Mai mult decât atât, exemplele sunt din ce în ce mai actuale, pentru că mulți artiști contemporani consacrați, își „permit” să se îndepărteze de o anumită direcție artistică cu care au ajuns să fie recunoscuți inițial.
Ai colaborat alături de Lidia Kuneca și pentru lucrarea ”Intersecționalitate”. Ce ați folosit pentru a o realiza și care a fost procesul prin care ați ajuns la această idee?
Cu Lidia a fost de asemenea ceva nou, nu ne cunoșteam deloc, și nici nu eram în acelasi oraș, așa că am colaborat virtual. Mi-a plăcut mult să colaborez cu ea, am avut o conexiune surprinzător de frumoasă, și am avut parte de multă receptivitate din partea ei. Ne-am dorit să facem o instalație, și ne-a ajutat formatul ales pentru că astfel ne-am împărțit sarcinile mult mai ușor, fiind și la distanță. Ne-a atras și partea interactivă a ideii, în ciuda faptului că a fost puțin mai complicat logistic până să ajungem la o soluție. Instalația constă în 3 cuburi suprapuse care se pot roti între ele, pe fiecare latură a paralelipipedului fiind pictată câte o persoană diferită care are stomă, dar care se confruntă variat cu stigma socială, intervenind și celelalte aspecte ale identității acestora. Astfel, societatea le oferă experiențe unice fiecăruia, în ciuda a ceea ce îi unește, și anume living with a bag.
Ai contribuit la conștientizarea tabu-urilor prin aceste lucrări – te vei concentra în continuare pe astfel de subiecte dificile pe viitor?
Recunosc că mă atrage destul de tare zona aceasta, de „interzis”, simt că e partea rebelă din mine care vrea să facă dreptate, mai mult pentru trauma-healing, decât pentru a schimba lumea. Totuși, sunt multe subiecte care chiar dacă sunt vorbite mult, tot sunt tabu în colectivul larg, dar în artă, în cercurile mai restrânse de public, riscă să devină clișeu.
Care a fost atmosfera de la evenimentul Living with a Bag pentru tine și ce discuții au fost inițiate în jurul lucrărilor?
Evenimentul a fost super frumos, cu muzică, plin de fețe noi, multă lume, m-am bucurat mult ca primele vernisaje au fost incluse în Noapte Albă a Galeriilor. Ne-a plăcut să vedem că publicul interacționa cu lucrarea mea și a Lidiei Kuneca, a fost prima oară când am expus ceva interactiv și e satisfăcător să privesc live conexiunea oamenilor cu lucrarea.
Ce ne pregătești în 2026?
Anul viitor îl simt foarte promițător, tocmai pentru că anul care se termină imediat a fost foarte explorativ, foarte divers, cu multe oscilații, atât artistice, cât și personale. Mă simt extrem de motivată să creez cât de mult pot, să încep o serie de lucrări, și să continui să experimentez cu materialul șervețelelor, sunt curioasă unde mă pot duce.
Iar legat de Living with a bag, sunt șanse să ajungem în Atena, dar cu siguranță la Cluj, la Cosmic House, în toamnă.
