nu mai cobor pe strada Mihai Bravu după apus.
mirosul de pâine caldă de la brutăria din colț m-ar doborî.
acolo am învățat ce înseamnă dorul
când te uitai pe fereastră și eu plecam
cu gluga trasă
și cu inima mototolită în buzunarul de la hanorac.
am lăsat cheia sub ghiveciul cu mușcată,
știind că n-o să mai am curaj să o folosesc.
în bucătărie, cana mea cu chipul ciobit
stă încă, probabil, lângă aragaz,
cu urme de cafea uscată :
semn că unele lucruri nu se spală, doar se uită.
nu știu dacă mai miroase a mâncare duminica,
dacă mai pui radio-ul pe frecvența aia veche,
dacă mai aprinzi lumânarea din colțul icoanei.
mi-e frică să știu.
pentru că fiecare gest al tău e o dovadă că lumea merge mai departe,
iar eu am rămas revocată între plecare și vină.
mi-am amintit zilele în care râdeam în curte,
când udam cu furtunul trandafirii și îți stropeam rochia,
și tu îmi spuneai că viața e simplă,
că trebuie doar să rămân.
dar n-am putut.
am început să mă sting printre pereții casei,
să mă pierd printre fotografii,
să devin o umbră care cerșea aer.
așa că am plecat.
nu pentru că nu v-am iubit,
mă arde gândul ăsta și azi :
că v-am iubit greșit,
prea mult, prea tăcut, prea târziu.
dar am plecat într-o noapte de ianuarie,
frigul mirosea a motorină și a făgăduială ieftină.
mi-am spus că o să mă întorc când o să fiu alta,
dar n-am mai găsit drumul, nici măcar în mine.
mă plimb prin orașe cu nume ciudat
“Haidelberg, Stuttgart, Leipzig” ;
mănânc din pahare de plastic,
scriu mesaje pe șervețele și le arunc înainte să le citesc.
voi ați rămas acolo
și poate încă mai păstrați fotografia aia de la mare,
unde zâmbesc strâmb, cu sarea pe buze și vântul în păr.
nu rupeți fotografia. lăsați-o să se îngălbenească.
așa o să știți că timpul a trecut, dar n-a câștigat.
am plecat, da.
ura nu mă reprezintă,
ci teama.
mă temeam să nu devin o tăcere între voi,
una din acelea care se așază între respirații
și nu mai pleacă niciodată.
dacă mă visați, nu mă chemați înapoi.
lăsați-mă acolo, între numele necunoscute,
unde învăț, în sfârșit,
să nu mai doresc întoarceri.
dacă mai treci astăzi pe strada Mihai Bravu
și vezi o femeie sprijinită de gardul vechi,
cu ochii pierduți în asfalt
nu te opri.
nu sunt eu.
e doar ceea ce a mai rămas din mine.
Poem de Alexia Stanci
*
Perspectivă: cel ramas care are un mesaj pentru cei care au plecat
Cea mai simplă decizie pe care o poți lua atunci când totul pare că merge prost este să pleci. Însă să trăiești cu regretul drept consecință nu mai e la fel de ușor. Știu că pare că noi ca țară ne-am epuizat toate resursele și nu mai avem ce exploata. Știu că oriunde am merge ne lovim de corupție și de uși închise. Dar cine o să ne salveze dacă nu noi? Ai plecat cu gândul că nu ești tu în măsură să faci o schimbare. Dar dacă ne-am uni și am schimba ceva împreună? Dacă fiecare om care a ales să plece va face schimbarea de a se întoarce înapoi acasă pentru a-și mai da o șansă?
Proverbul „unde-s mulți puterea crește” nu e doar un clișeu folcloric. Într-adevăr, nu deținem puterea absolută, nu putem doborî sistemul într-un mod miraculos, dar putem prelua inițiativa. Putem pregăti terenul pentru generațiile viitoare. Văd că acolo te descurci mai bine cu banii. Dar văd și că nu ești fericit. Văd cum ești denigrat pentru naționalitatea ta. Cum te simți ca un străin printre străini. Cum nu te poți bucura de sărbători pentru că cei din jurul tău au alte valori și obiceiuri. Văd cât de singur ești de fapt și cât de tare ți-ai dori ca lucrurile să arate diferit acasă.
Indiferența și ignoranța ne obligă să privim viața numai în probleme. Ne seacă de orice urmă de umanitate. Însă noi deținem controlul asupra perspectivei noastre.
Tu cum alegi să-ți trăiești viața?
fragment scris de Rebeca Suinea
*
poem
Am plecat. Dar nu brusc, nu dintr-o dată.
Plecarea mea a început de mult, în tăcere
în serile în care simțeam că mă sting încet,
blocată într-un loc care nu mă lăsa să fiu ce vreau să fiu.
Am trăit printre oameni care vorbeau, dar nu întrebau niciodată „Tu ce simți? Tu ce vrei?”
Și părinți care aveau totul,
în afară de dorința de a mă cunoaște.
Am crescut într-un mediu care mă ținea mică,
atunci când tot ce voiam era să cresc.
Să respir.
Să greșesc.
Să visez fără frică.
Așa că am plecat.
Nu ca să fug — ci ca să exist cu adevărat.
Poate că de aici par un străin,
dar pentru prima dată mă simt vie.
Și da, mă dor toate amintirile pe care le car cu mine,
dar mai mult m-ar durea să rămân neschimbată.
Poate că într-o zi mă voi întoarce.
Dar nu pentru că locul s-a schimbat —
ci pentru că eu, în sfârșit, am învățat cine sunt.
Poem de Bianca Băltărețu
*
Dragǎ jurnalule,
1825 de zile de când a plecat mama,
43.800 de ore fǎrǎ îmbrǎțişǎrile ei,
2.629.440 de minute fǎrǎ prezența ei…
de secunde nu mai zic.
Pe scurt, au trecut 5 ani
.
Vorbim, aproape în fiecare zi, pe facetime.
Azi am sunat-o mai pe seară, când a intrat în tura de noapte. Voiam să mă ajute cu rețeta pentru mâncărica de mazăre. De multe ori gătesc cu ea la distanță. Azi am avut o zi foarte grea la facultate și eram tristă, iar mama a simțit. M-a întrebat de câteva ori, iar eu nu am putut să-i răspund, nu merită să o împovărez cu supărările mele. Nu vreau ca ea să știe ce e în sufletul meu…că simt, de multe ori, că ea s-a dus acolo degeaba, că investește într-un viitor incert și că mai bine mi-aș fi ales alta meserie. Tăiam ceapa și am început să plâng fără oprire. Se uita la mine confuză. Am călit ceapa. M-am așezat și mi-am aprins o țigară. Ea aștepta. Am început să-i spun tot ce mă doare și o vedeam cum se abținea să nu plângă. Mi-a zis că orice ar fi, ea e mândră de mine și că o să mă susțină până la capăt. „ viața nu e roz, dar nu e nici gri, este așa cum trebuie să fie.”
S-a ars ceapa. Am ajuns sǎ mǎnânc pâine cu ce am mai gǎsit prin frigider. Mâine vreau sǎ o sun sǎ facem ciorbǎ de perişoare.
7 mai 2024
fragment de Maria Maftei
*
SUPEREROI ÎN ACȚIUNE!
definiție dex online:persoană care se distinge prin vitejie și prin curaj excepțional în războaie, prin abnegație deosebită în alte împrejurări grele ori în muncă.
Întrebați-vă! Întrebați-vă: de ce? De ce nu seamănă cu alți eroi cunoscuți? N-au mantii strălucitoare. Ei își cumpără haine doar la sărbătoare. Nu zboară – merg pe jos până li se crapă tălpile. Nu salvează orașe, ci copii. Ai lor. Îi vedeți? Nu. N-au fani. N-au benzi desenate. Dar eu îi știu. Eu sunt copilul lor.
Mama mea n-a fugit din satul care-i spunea: Te-ai născut din flori, fetițo! Unde e tac-tu?, fiindcă n-a știut să viseze până la capăt. Și-a îngropat tocurile, fardurile și corpul în fundația propriei case. Trag, trag, trag, fac totul pentru copiii mei!
Tata… tata a fost Superman în salopetă.
A învățat limbi din mers, a făcut naveta 40 de km până la serviciu cu bicicleta, a mâncat din farfuria prietenilor ce l-au trădat, a ridicat o casă cu cinci pereți, i-a căzut părul, a început să facă riduri, s-a întors din Italia și repară 6 zile pe săptămână mașini.
Superputerea lor? Din când în când, se gândesc cât de nefericiți sunt.
Monotonie, traiul de la o lună la alta, facturi, rate, copii plecați la facultate, casă semi-goală, vecini care țipă, vacanțe în imaginație.
De unde e bine să vii și încotro e bine să te îndrepți? Unde e mai puțină nefericire?
Eu sunt pe picior de plecare mai mereu. Câteodată, casa mea îmi e atât de puțin acasă. Întoarcerile sunt, poate, la fel de greu de dus ca plecările. O mișcare perpetuă mă face mai prezentă în viața mea. O fi migrația răspunsul meu la: Nu vreau să aparțin niciunui loc până nu mă găsesc pe mine? Dar nu despre mine e vorba, ci despre Super Eroii mei și tăi și ai tăi și ai tăi, cei pe care nu-i aplaudă nimeni. N-au nici măcar o statuie. În schimb, au facturi neplătite, un copil plecat în America și o bunică care abia așteaptă să-i mai vadă pe toți la masă.
Fragment de Anna Zorilă
*
Solilocviu (cei rămași în țară):
VOCE: Mama nu mai lucrează la liceu. A zis că nu făcea bani destui, și-a dat demisia în septembrie. Acum e contabilă la primărie. E mult mai stresată, vine mereu nervoasă. Ceilalți au plecat. Stăteam în casă 5 persoane înainte. Acum sunt doar eu și mama. E goală casa. Asta e o scrisoare pentru tata, bunicu, bunica, mătușa și vărul meu. Ne e dor de voi. Nu v-o spunem prea des. Nici eu, nici mama. Nu suntem foarte bune la comunicarea sentimentelor nici eu, nici ea. Dar ne este foarte dor de voi. Sperăm că nu munciți prea mult, că nu sunteți prea obosiți. Noi suntem foarte obosite. Acasă nu mai e acasă cu apartamentul gol. Acasă e frig, chiar dacă centrala e pornită din octombrie. Acasă e o încăpere fără voci. Sunt obișnuită cu toate vocile de lângă mine. Nu știu ce să fac cu liniștea care mă înconjoară. Aud ciocârliile. E un semn rău? Să mergeți la doctor și stomatolog dacă vă e rău. Să vă cumpărați apă, nu mai beți de la robinet. Nu mai lucrați după 8 seara. Sunați mai des. Nouă ne este jenă. Credem că vă deranjăm. Știm că vă e greu așa că sunați-ne, să ne fie greu împreună. Să ne plângem împreună. Să ne auzim vocile, împreună. Vă iubim. Eu și mama.
fragment de Daria Gheorghe
Poemele și fragmentele pe care le-ati citit au fost scrise în cadrul atelierului de dramaturgie desfășurat în perioada 6-10 octombrie, coordonat de Claudia Soare și Robert Kocsis. Aceste texte s-au născut in zilele de lucru, în care fiecare participant a descoperit noi forme de exprimare alături de coordonatorii lor.
Atelierul s-a desfășurat în cadrul proiectului cultural Migrația – fără bariere, inițiat si coordonat de Asociația LOUD.
Proiect cultural co-finanțat de Ministerul Culturii, prin programul ACCES fără bariere.