În cadrul campaniei noastre, primim povești prin care vrem să reușim răspândirea experiențelor tale legate de “ce a funcționat pentru tine” în urma unei tulburări de sănătate mintală.
Considerăm că a da mai departe o frântură de informație care a fost utilă pentru cineva într-un moment dificil poate constitui drept o eventuală pregătire a unei reacții. Așadar, ai avea disponibilitate să ne ajuți?
Dacă dorești să iei parte la campania noastră, înregistreză-te cu ajutorul următorului formular și trimite-ne povestea ta, care poate fi atât de utilă pentru cineva care trăiește o experiență similară:
https://forms.gle/VuLZMP69qeMRwyhJ6
Aprilie ’19
Am încercat și-am tot încercat să mă sinucid după ce am fost violată. Da, la 15 ani, am încercat să-mi iau viața. Da, sunt atât de fericită că am trăit! Nu știu cât sunt norocoasă și cât sunt ghinionistă în această poveste (începută în 2017) de care mă tot țin să nu o termin. La un moment dat am îndrăznit s-o privesc în ochi și i-am spus să dansăm. Era frumoasă, în sfârșit a mea. Era EA, Moartea.
Când aveam 14 ani, am fost violată. La un an și nouă luni după traumă, am încercat să mă sinucid. Nu a fost un strigăt de ajutor sau un accident confuz. Nu! Sufeream de depresie și insomnie de luni de zile, iar părinții mei au tot spus să mă duc la un medic sau altul, m-au tot dus la analize de sânge și acum îmi dau seama cât de nedrept trebuie să fie pentru un părinte să își vadă copilul astfel chinuit fără să înțeleagă exact ce i se petrece. Un lucru mai rău decât a avea depresie este să ai un copil care are depresie! Eu aveam modul meu de a face față: negam problema. Mă refugiam în brațele chimiei; chimia din Exigan mă făcea să am un motiv pentru care să mă întorc acasă. Pluteam pe nori, mă legăna în brațe trecutul cel frumos. Apoi a apărut Sertralina. Ultimele săptămâni din martie 2019 au fost un chin fără pastilele pe care nu le-am mai luat. În schimb, le-am adunat într-o cutie ascunsă în camera mea.
Știam că doar pastilele nu ar fi suficiente pentru sinucidere, așa că mă putea ajuta un pahar zdravăn de vin. Măcar pentru curaj! Am ținut în sertarul de jos al chiuvetei, ascunsă printre alte caserole și prostii, o sticlă de 0,5 litri plină cu vin. Așa, pentru orice eventualitate. Mi-era prea frică să pun punct. Nimeni nu știe că am rămas pentru că n-am avut curajul să plec, nu pentru că am vrut. Că uneori, singura mea realizare e că am respirat încă o zi.
M-am sinucis de multe ori în lunile de după ce am fost violată, dar doar în mintea mea. Poate că am purtat durerea aceea pe mânecă, drept un as de care mă puteam folosi. Sau poate că m-a modelat astfel încât să ajung o țintă ușoară în fața depresiei. Poate că mi-a păsat atât de puțin de viața mea încât m-am pus în situații periculoase ulterior, de la roșul din chiuvetă până la mersul pe șinele de cale ferată. Nu știu. Ce știu este că, după aproape doi ani în care am încercat să mă prefac că nu-mi pasă de ce mi s-a întâmplat, concluzia a fost că am avut o zi frumoasă. După ce m-am bucurat de după-amiaza surprinzător de caldă de martie, chipul pe care l-am văzut reflectat în oglindă mi-a fost atât de străin încât nu mi-am putut imagina să mă mai atașez de el… vreodată. Mă privesc în ochi priviri stinse, sunt două euri acolo, dar eu, eu cea adevărată, nu sunt niciunde. Mă privesc și nu mă recunosc. Unde m-am rătăcit, de ce nu mă întorc? Nu am uitat nimic acasă?
Am așteptat până când familia mea a adormit și am scos la lumină pastilele. Așteptarea a luat sfârșit! Tremuram, fără să știu de ce. Eram o dependent nestăpânită în fața drogului său sau mi-era frică? Aveam scăparea dinaintea ochilor. Două… patru… șase… opt… paișpe… saișpe… optișpe pastille. Ele erau lumina de la capătul tunelului. Mă jucam cu ele pe masă, apoi le-am luat în pumn pe rând. Le-am înghițit. Am stat câteva minute privind la ceas, iar când nu am simțit niciun efect, am început să intru în panică. Dacă nu a funcționat? Dacă mă grăbisem, dacă nu reușisem să păstrez suficiente pastile? Mă îngrozea nu gândul că va trebui să încep să-mi dau seama cum să mor, de la zero, ci mai mult cel că trebuie să trăiesc și eu nu mai știam cum.
M-am strecurat prin casă, golind sertarul cu medicamente din camera din față. Am furat toată aspirina. Am furat toate capsulele de Amoxicilină, fiolele de Agocalmin, cutia de Paracetamol drept plan de rezervă deoarece prospectul avertizează că o supradoză (mai mult de 4 pastile pe zi) ar putea fi fatală. Apoi m-am întors în camera mea și am luat mare parte din provizii. Întotdeauna am urât să iau pastile, dar dintr-o dată a fost ușor. Una după alta, au coborât aidoma unor bomboane. Brusc, mi-era dor de copilăria de care eram orfană. Durerea sufletului fantomă… Când am terminat totul, fața începea să mă furnice. Mâinile îmi tremurau și tremurau și nu prea puteam să-mi conving picioarele să facă ceea ce voiam. Știam că era timpul să beau vinul și să mă culc.
Numai că nu puteam suporta. Bucătăria era la mulți metri distanță, așa cum aproximam eu cu mintea mea tulbure. De fapt, era la doar două camere și un hol distanță, dar nu mă puteam clinti. Nu puteam suporta furnicăturile! Nu puteam merge. Nu am putut să iau vinul. “O vreau pe mama, mi-e rău, vreau sa se termine odată. VREAU SĂ SE TERMINE ODATĂ!” Gândurile, în tentativa lor de mișcare browniană, se loveau cap în cap, la mine-n cap. M-am întins, resemnată cu ideea că voi fi trează pentru moarte, dar mângâiată de certitudinea că aceasta va veni. M-am uitat la un tablou cu mult albastru și o fată ce devine flori, atârnat pe peretele meu și deodată am fost înăuntrul său. Mă așez lângă copilă și mă holbez la chipul ei desfigurat, devenit un hău nesfârșit, luminat de la capătul îndepărtat. Intru în mintea ei… Am mers și am mers, știind că era ceva acolo, până când, dintr-un motiv oarecare, m-am oprit.
Au trecut deja 5 ani din acea noapte și încă nu știu de ce m-am oprit, dar dintr-o dată alergam cu spatele, alergând atât de repede încât simțeam cum brațele și picioarele îmi iau foc. Și la fel de brusc mi s-au deschis ochii și mi-am dat seama că eram pe pat, uitându-mă la lumina de pe tavan, având o criză. În timp ce m-am târât în jurul patului, capul îmi vuia, pe obraji îmi curgeau lacrimi. Am început să vomit și mi-am dat seama că dacă nu mă voi rostogoli din nou pe spate, probabil voi trăi, dar nu puteam face nimic pentru a mă opri. Ușa s-a deschis, mama a venit lângă mine, ardeam, plângeam la pieptul ei. Când s-a trezit și m-a descoperit în starea aceea, a fost devastată; mama mea mi-a spus că a fost îngrozită tot timpul. Am vărsat ore în șir, mai supărată ca niciodată că va trebui să trăiesc decât am fost vreodată. Iar familia mea părea frântă. Au încercat să zâmbească, dar s-au așezat lângă patul meu și au privit în gol. Durerea mea devenise durerea lor.
Amintirile mele din prima săptămână sunt pierdute. După zile în care boala a continuat, părinții mei m-au dus la medic. Doctorul trebuie să fi știut, pentru că le-a spus să-mi acorde atât timp cât am nevoie pentru a mă simți mai bine, că rareori văzuse o gripă atât de gravă și că nu trebuia să mă întorc la școală până nu eram gata. Nu le-am spus ce am făcut și probabil va trece peste un deceniu până le voi vorbi despre viol. Compasiunea acelui doctor, care a văzut prin tăcerea mea mizerabilă și a înțeles felul de durere în care mă înecam, a fost cea care m-a salvat. Faptul că cineva ar putea fi atât de plin de compasiune cu mine m-a ajutat să trec cu bine în lunile care au urmat.
Nu am mai mers la terapie după acel eveniment, neîncrederea mea față de psihologi fiind atât de mare. Dar când am să o fac, voi găsi unul care mă va ascultat, mă va ascultat cu adevărat și mă va ajutat să-mi rezolv problemele. Sunt în starea asta soră cu abulia, off și on, de aproape 7 ani. De atunci am devenit din ce în ce mai bine, deprimată din când în când, dar acum știu cum să caut ajutor în mine.
Acum știu că depresia este o boală legitimă, nu sila inerentă a mea și a lumii.
În ultimele șase luni, m-am atașat de un om care pare că îmi înțelege boala mintală, despre care îmi pot da seama când am probleme și care mă va sprijini în timp ce încerc să ies dintr-o depresie. Vorbirea în numele altor victime ale agresiunii sexuale m-a ajutat să găsesc putere și control pentru gestionarea traumei mele. Am construit o structură de sprijin care mă protejează de mine însămi, din a mă scufunda în abisul gândurilor sinucigașe care s-au ridicat ocazional să ma apuce de picior.
În ultimii ani, am învățat de ce nu am murit în noaptea aceea. De asemenea, am învățat că mi-am deteriorat pe vecie inima. Este un fel de cicatrice pe care o port și pe care nimeni nu o poate vedea. Dar este acolo. După 5 ani, este încă acolo, parte integrantă din mine.
Încă nu găsesc în mine să fiu îngrozită de ceea ce am încercat să fac. La acea vreme, era singurul lucru care avea sens. Ceea ce mă îngrozește acum este că poate să vină vreodată un moment pentru oricine, chiar și pentru mine, când sinuciderea este singurul lucru care are sens. Din acea noapte am învățat cât de tratabilă este depresia, dacă poți să accepți ce ai pățit, nu să negi, nu să spui că nu, tu ai fost acolo. Am învățat cât de mult este de trăit în această viață, cât de mult se poate vindeca durerea care a venit din depresie și agresiuni sexuale și toate acestea.
De fiecare dată când aflu că o altă persoană și-a luat viața, îmi amintesc de acea noapte. Ceea ce îmi amintesc cel mai mult nu este actul, nu metoda, nici măcar ceea ce aveam în cap când am făcut-o. Ceea ce îmi amintesc cel mai mult este cum s-a simțit durerea totală de a eșua.
Aprilie ‘24
Îmi iubesc viața. Sunt recunoscătoare pentru asta. Dacă aș putea să fac acest lucru evident pentru toți cei care și-au dorit vreodată să moară, aș face-o, pentru că este frumos și uimitor și aș face orice acum ca să apuc o nouă zi. Și vreau ca oricine care moare încet în a sa minte să știe cât de mult mai bună poate fi viața.
Durerea emoțională este reală și oricât de mult simți că nu se poate termina, se poate. Se poate schimba starea ta. Se face mai bine. Viața devine mai bună. Și te faci mai bine odată cu ea. După cinci ani, sunt recunoscătoare că sunt în viață. A durat câțiva ani până să pot spune asta. Mai am zile proaste, dar duc o viață plină și nu strică să mai fiu în viață.
Am învățat că atunci când vremurile sunt grele, trebuie să vorbesc despre cum mă simt. Aș vrea să cred că am devenit o prietenă mai bună și un ascultător mai bun. Am învățat să fiu mai deschisă cu oamenii și să împărtășesc momentele rele, precum și pe cele bune. Cu cât m-am deschis mai mult și mi-am arătat mai mult propriile mele vulnerabilități, cu atât ceilalți s-au simțit mai capabili să le arate pe ale lor și ne-am putut susține unii pe alții. Nu mă mai simt singură în lupta asta! Am fost norocoasă. Mulți nu sunt! Comunicarea poate ajuta la transformarea unei minți depresive și epuizate într-o uimitoare mașinărie de rezolvare a problemelor pe care o deținem cu toții. Dacă rezolvi o problemă, atunci poți rezolva o alta, după alta. Dacă rezolvi suficiente probleme, atunci viața poate arăta foarte diferit. Nu la fel de disperată. Mai plină de speranță. Mai mult cer albastru decât gri.
Aprilie ‘25
Merg la psiholog de o lună jumătate. Patruzeci și patru de zile însemnate de douăsprezece ședințe. Ce am învățat? Să fiu mai blândă cu mine. Vindecarea nu survine într-o zi. Nu e vreun moment revelator în care privirea ți se limpezește, iar durerea dispare fără urmă. E un drum lung, nesigur, cu suișuri și coborâșuri, cu zile în care simt că am lăsat totul în urmă și nopți în care trecutul nu mă lasă să adorm. Pe noptieră, lângă mine, e masca mea pe care o privesc și înțeleg că nu mai am nevoie de ea.
Au trecut ani. Am numărat la început, fiecare zi, fiecare lună, fiecare an care s-a așezat între mine și acea durere. Apoi am încetat, realizând că timpul nu îmi este un dușman. Nici aliat, dar pur și simplu, este. Și odată cu el, și eu sunt, o supraviețuitoare, ceea ce altora le-a fost negat.
M-am gândit vreodată că aprilie 2025 va veni și voi fi aici, trăind, respirând, privindu-mi reflexia fără să mă tem de ce vezi? Acum 6 ani, părea imposibil. Acum 8 ani, mă uitam spre un iunie, spre vară, așteptând să folosesc, în sfârșit, acel bilet de avion spre Italia. Acum 6 ani, martie 2025 mi se părea o dată atât de îndepărtată, una pe care nu credeam că o voi apuca. Voiam doar aprilie 2019, pentru că nu mai știam cum să trăiesc. A trecut mult timp. Destule luni. Că sunt multe, că sunt puține, nu știu. Dar am ajuns. Și aprilie a venit, și alte zile-i vor urma.
Vindecarea e un clișeu, așa se spune. Însă nu e nimic banal în a te trezi într-o dimineață și a realiza că greutatea trecutului nu mai cântărește mai mult decât prezentul. Că respiri fără noduri în gât, că ochii îți rămân uscați când citești despre durere. Că cicatricile tale sunt albe, vechi, amintiri ale unei răni care nu mai sângerează. Te obișnuiești cu ea sau o lepezi? Nu știu. Pentru mine, vindecarea nu e ceva ce ai obținut sau ai pierdut, ci ceea ce ai devenit.
Mai multe informații despre campania noastră de promovare și apărare a sănătății mintale puteți găsi AICI.