E azi, 18 iunie, ultima zi petrecută la etajul 3. Ultima zi, ultima noapte. De aceea, în încercarea de a celebra sfârșitul începutului, am ales să rămân aici pentru un ultim weekend, aici la 303, aici între cei patru pereți pe care i-am însuflețit. Eu mereu locuiesc undeva căci eu nu trăiesc niciunde. Nici măcar acasă, iar acest gând mă sfâșie. Mă târăsc sub umbra unei aparențe, recunoscătoare pentru lucrurile mărunte din viața mea: o poză cu pisicii mei, un apel de la mama – primul la care răspund din șirul celor șapte, un schimb de mesaje cu Gabi, o pătură pufoasă ce mă alină, o seară de stat la povești cu colegele de cameră. Lucruri nimicnici în fața altora ce sunt totul pentru mine.
S-a cântat aici la 303, s-a râs, s-a plâns, s-au spus povești despre copii ce am fost și nu mai suntem decât în amintiri. În nopțile senine, s-au înălțat spre cer dorințe despre cele ce vrem să devenim. S-au încheiat capitole, s-au șters cu linii mâzgălite anumiți oameni din viețile noastre, caricaturi ale unui trecut pe care nu-l putem întoarce oricât am dori. Așa, după fiecare sfârșit, dăm pagina și abia atunci când lacrimile de pe foi se usucă, noi continuăm să scriem un alt început, cu litere firave și stângăcia unei marionete lăsate fără ațe.
Pășim pe aleea unei vieți, călcăm cu atenție pe dalele trecutului ce sunt marcate de urme pline de însemnătate. Unele prezintă niște porțiuni frumoase, încrustări ale clipele fericite, altele sunt roase de intemperii, cu dâre adânci ale suferinței. Ne oprim pașii la limita dintre trecut și prezent. Aici crevasa subzistenței sufletului coboară adânc în alee. Sărim peste cu oarecare dificultate și pășim apăsat, lăsând urma pantofului adânc imprimată în proaspătul ciment al dalelor de prezent. Nu ținem cont de multe amănunte și terfelim totul în cale, lăsând în urma noastră doar amprente inestetice, neuniforme.
Ajungem la marginea prezentului, de unde zărim în fața noastră cărarea viitorului, pavată cu pietre colțuroase și lipsită de marcaje, fără locuri de odihnă sau contemplare. E o alee a lipsei de speranță, o neprielnică suprafața de aderența a viselor… un stop! Bucureștiul, cu al său farmec când desuet, când toxic, cu liniștea și zbuciumul său ce există minunat împreună, a fost un nou început. Al meu, ca om; al tuturor lucrurilor al căror rol este să se repete iar și iar, într-o nesfârșită bucla, într-un alt timp și-un alt decor, cu alți protagoniști ce țes sau destramă povești. Acele povești ce sunt privite în oglinda sufletului și, deși este numai una, în ea se pot citi trecutul, prezentul și viitorul. Totul depinde de ochii potriviți.
Uneori, atunci când mă prăbușesc în timp, când îmi scapă printre degete nodurile de care mă agăț, mă rog ca abuliei să i se alăture orbirea. După ce-mi trece angoasa, cuget mai bine, mai mult, concluzionând că ar fi păcat. Am petrecut suficient timp în întunericul minții mele. Am aruncat pături peste conștiința mea, ca atunci când eram copil și, fiindu-mi frică, mă acopeream cu pătura până peste cap, într-o încercare copilăreasca de a ține fantomele la o distanță sigură. Apoi ele s-au cuibărit în capul meu, unde sunt mai vii ca niciodată! Nu am nevoie de ochi pentru a vedea tot ce am trăit căci amintirile s-au impregnat în ființa mea.
În seri ca acestea ce strigă un final, timpul se scutură alene de secundele ce sunt crăpate și învechite, sparte în cioburi ascuțite de vinovăție. Cu privirea căscată spre tavan și freamătul de afară drept coloană sonoră, pare că nu șaizeci de secunde despart un minut de altul, ci o mulțime, o grămadă murdară de clipe ce nu se mai deslușesc. În ciuda efemerității vieții, e forfotă pe străzi, sunt plimbări nocturne cu mașina, sunt râsete și faruri roșii luminând strident autostrada, semănând a dâre de sânge de asfalt. Mă întreb unde gonesc în halul ăsta, pe cine sau ce au lăsat în urmă. Oare îi așteaptă cineva?
Brusc, mă uit la cutiile de la picioarele mele, la viața mea ce zace împachetată în sicrie de carton. Locul ei nu e nicidecum acolo, însă nici în mine nu și-l găsește. Este ultima noapte aici, la 303, la înălțime, unde, oricât de ironic sună, eu chiar am simțit că trăiesc. De aceea mi-e greu să îmi iau adio de la un loc pe care l-am făcut al meu. Tic și tac se aud răsunând între betoane, timpul înaintează în ritmul său implacabil, monoton, spre etern, iar ticăitul absurd ajung să-l înghit odată cu buclele mari de aer ce, în naivitatea lor, speră că vor reaprinde cenușa din pieptul meu. Nu știu ele de cât timp s-a răcit și împrăștiat prin locuri necunoscute.
Aud scârțăitul unei uși, niște pași șui pe hol, bagaje târâte spre primele trenuri ale dimineții și liniștea mă îmbracă timid, aproape tandri, doar ca să aibă de ce să mă dezbrace. Îmi poruncește să închid ochii, mi-e somn, așa că o ascult. Apasă butonul „play”, pleoapele mi se ating, pupilele mi-s crăpate de atâta așteptare. Aud un ding și un dong sonor al timpului foșnind prin mine. Liniștea se cuibărește în brațele mele. Mă așteaptă să o cuprind, să o respir. Eu te aștept pe tine. Tu ce aștepți?