Mâinile ce miros a portocală
În noaptea iernii, când ne adunam la o colindă lângă sobă, mama căuta portocale uitate în coș să-mi curețe. Mereu acest moment îl voi ascunde în tinda sufletului meu, devenind în fiecare an tot mai valoros. Este o moștenire sacră, deoarece, portocalele sunt singurele fructe care mi-au plăcut dintotdeauna. Și nu numai pentru gust! Mi-au plăcut pentru modul în care parfumul persista pe mâinile mamei mele, indiferent de câte treburi făcea, ca atunci când îmi săruta dulce obrajii palizi și îmi dădea câte un fir de păr ondulat la o parte. Puteam să simt mereu că mainile ei vor deține acest mic secret. Un mic secret, care prinde contur cu fiecare gust, cu fiecare aromă… un secret, care este născut din sărbătoare.
Curățatul unei portocale constă în răbdare, tactică și… iubire. Pare simplu, nu-i așa? De fapt, dacă nu ai grijă, te poți stropi cu zeama usturătoare în ochi. Poți să faci dintr-un simplu fruct, o durere. Mama a avut grijă să nu se rănească. A avut grijă, ca din fructul meu preferat, să nu îl transforme într-o amintire neplăcută.
Întotdeauna mi-a fost frică să curăț portocale. Poate mi-a fost frică să nu fiu stropită de zeama aceea, poate mi-a fost frică să nu stric forma portocalei sau poate… mi-a fost frică să nu pierd parfumul mamei. Mi-a fost teamă. Din moment ce aș fi curățat fructul meu mult dorit, aș lăsa-o pe mama mea, fără darul pe care îl aștept în fiecare iarnă. I-aș lăsa mainile… lipsite de îmbrățișarea aceea sfântă.
Cum pot eu să fac acest lucru? Cum pot să îmi fur singură din lăcomie, din orgoliu, din poftă… darul care are cea mai mare însemnătate pentru sufletul copilăros din mine.
Cum pot eu, mamă?
Să renunț la mainile… ce miros a portocală.
*
Ulița copliăriei mele
Nu am o uliță a copilăriei mele prea interesantă. De fapt, nu am mai pășit pe ea vreodată, de frică să nu o năruiesc cu realitatea oglindă în care trăiesc.
Mergeam pe ulița aceea, în vremurile care parcă nici nu au existat, unde nu îmi păsa în niciun caz de cum arăt, fiind cu zâmbetul până la urechi. Diminețile devreme, dinainte ca soarele să spargă cerul, mă duceam și luam apă rece din fântână pentru grădină.
Verile erau cele mai călduroase acasă. Mă urcam pe crengi după cireșe, care, chiar dacă erau amare, le culegeam să prind o culoare rozalie pe buze. Fugeam pe câmpiile abia cosite, să prind de un deget apusul, ca după să-l strecor pe sub mânecă și să îl arăt bunicii.
Dar iernile la țară erau tare stranii… Poate sună a clișeu. În serile de decembrie, după ce mi-am folosit vocea să vestesc sărbătoare, treceam pe lângă biserici și mă înfiora sunetul înecat al clopotelor lovite de vânt. Îmi era și rușine să le zăresc…pentru că știam că nu am fost la slujba de duminică.
De toamnă, nici nu mai zic. Ieșeam în grădină și culegeam perele pentru dulcețuri în care îmi puneam toată stăruința…chiar dacă, poate mai gustam și eu puțin, până să vină mama să-mi reproșeze că nu mai are ce să pună-n borcane. De parcă nu le mâncam tot eu…
Așa a fost ulița copilăriei mele, un joc anarhic de vieți omenești, care se vor stinge odată cu retragerea sufletelor din răstimp în răstimp.