Ești aici, în cabina claustră, cu mâinile tremurânde, lipind receptorul de ureche ca și cum asta ar putea să alunge frigul care ți-a intrat adânc în oase. Sticla murdară reflectă lumina felinarului, tăindu-ți chipul în două jumătăți străine. În ochii tăi, închiși o clipă, e un soi de rugăminte, iar în piept se stinge un strigăt care nu găsește ieșirea. Îți rănește plămânii, dar dacă ai țipa, ai cutremura o lume-ntregă. Te calmezi. Aștepți.
Te gândești că, dacă o să răspundă, poate că o să te mai ții o vreme întreg. Ultima monedă îți arde palma, iar gestul de a o introduce în aparat pare să dureze o veșnicie. Apoi sună, de undeva departe. Un gest atât de simplu, dar încărcat cu toată greutatea unei vieți care parcă s-a scurs în gol. Odată ce moneda cade, ceva din tine se prăbușește odată cu ea, ca și cum ai fi pus la bătaie ultimul lucru pe care îl mai aveai. Sună. O dată. De două ori. Și iar. Timpul se contractă în acele clipe infinite, iar târâitul ți-a devenit mantră. Inima îți bate în contratimp, un ritm haotic care pare să spargă pieptul din interior. Știi că ești aproape de margine, aproape de acel punct din care nimic nu mai poate fi reparat. Dar sunetele continuă să vină, golindu-te și umplându-te în același timp. E prea târziu, dar totuși nu suficient de târziu.
Și atunci, o pauză. Un clic slab, un foșnet de respirație. Răspunde. Când vocea ei se aude, aproape șoptită, ai vrea să închizi. Ai vrea să te scufunzi în tăcere, dar ți-ai risipi ultima șansă.
“Alo?”, întreabă ea. Glasul ei e distant, ca și cum ar veni din altă lume, dintr-o realitate în care oamenii încă mai pot fi fericiți. Tu nu răspunzi imediat. Strângi receptorul ca pe o ancoră. Nu spui “mi-e dor” sau “te iubesc” sau orice altceva care ar fi trebuit să umple distanța dintre voi. În schimb, glasul ei revine ca dintr-un abis:
“Tu?”, și în acea silabă e tot ce-ai sperat să auzi, dar și tot ce te sfărâmă. Închizi ochii și pentru o clipă, îți permiți să te minți că totul e bine. Că nu te afli aici, în frig, că n-ai ajuns să-ți bagi toată disperarea în câteva cuvinte pe care nu ești sigur că le vei putea rosti.
“E frig”, spui, iar vocea îți tremură atât de tare încât aproape te simți rușinat. “E întuneric. Nu mai știu unde sunt…”. Ea tace. Poate că s-a obișnuit cu dramatismul tău. Poate că știe că toate cuvintele pe care le rostești vin dintr-un loc real, dar unul pe care ea a ales să nu-l mai locuiască. Tăcerea ei cântărește mai mult decât orice reproș. Afară, ninsoarea continuă să cadă, acoperind urmele care duc până la cabina telefonică. Felinarul aruncă umbre ciudate, iar lumea pare tot mai departe.
“Nu pot să vin”, spune ea în cele din urmă, glasul ei redus la un murmur. “Știi asta.”
Știi. Desigur că știi. Știi, dar parcă nu vrei să știi. Adevărul cuvintelor ei e un cuțit rece care ți se înfige în carne. În spate, până în suflet. Dacă sângele ar fi putut curge din rănile sufletului, zăpada s-ar fi transformat într-o baltă roșie, sângerând ca un altar profanat. Măcar ar fi existat o urmă vizibilă a durerii tale, un semn că încă exiști. Nu te-a chemat niciodată să vii, nu te-a rugat să rămâi, dar tu ai venit oricum. Și iată-te acum, singur, cu un telefon care îți dă impresia că ai putea atinge ce nu mai poate fi atins.
Moneda își încheie drumul, se scurge; timpul se scurge. Mai ai câteva secunde, iar cabina e ca o capsulă care te strânge de piept. Înainte să se termine, rostești ceva atât de încet încât nici nu știi dacă va auzi. Timpul ticăie, grăbit să vă smulgă din nou unul de lângă celălalt.
“Ninge”, spui, aproape șoptit. Și nu e un reproș. E doar o constatare. Fulgii cad peste oraș, peste viața ta, peste toate promisiunile pe care n-ai apucat să le faci. Ninge peste tot ce-ai fost și peste tot ce n-ai mai putut să devii. Tonul de închidere vine ca o lovitură finală. Rămâi cu receptorul lipit de ureche, ascultând golul care urmează. În fața ta, sticla cabinei e acoperită de un strat fin de gheață. Întinzi mâna, aproape automat, și trasezi o linie care se destramă sub degetele tale. Afară, ninsoarea continuă, nepăsătoare, iar tu stai acolo, nemișcat, parte dintr-un decor pe care nimeni nu-l va observa. Știi că e ultima oară când o suni. Știi că, odată ce ieși de aici, nu vei mai avea nici măcar acea iluzie de apropiere. Dar pentru moment, stai. Liniștea, frigul și zăpada se așază peste tine ca o manta grea, făcând timpul să pară suspendat. Și în acea clipă, îți spui că poate e mai bine așa. Că poate, uneori, să pierzi pe cineva înseamnă să te pierzi pe tine însuți. În tine, ceva se rupe, dar nimeni nu va auzi. Doar felinarul continuă să lumineze strada pustie, iar tu devii parte din peisaj, doar o umbră în noaptea care pare că nu se mai termină.