Am fost întrebat, destul de rar, e drept, ce stă în spatele a ce fac, a ce scriu, a ce recit. Și mi-este greu să explic, pentru că, în general, nu există un motiv real, un punct în realitate care să mă inspire în barbarismele artistice pe care le compun. În cazul ultimei tentative de monolog radiofonic, nu a existat niciodată vreun plan ori vreo structură. În piesă, am vrut doar să-l ajut pe Dumnezeu să scape de blestemul ăsta al absolutului pe care îl poartă, așa că l-am făcut om.
Acel Dumnezeu din piesă este Dumnezeul meu, o ființă bătrînă și bolnavă care n-a fost niciodată perfectă, deși încă mai poartă uneori rămășițele imaginii de altă dată. Dumnezeu bea pentru că e obosit, Dumnezeu păcătuiește pentru că a renunțat să mai fie un lider nemernic pregătit să nimicească, nu să repare. Dumnezeu este de acum viu și palpabil, Dumnezeu este pămînt din pămîntul care i-a îngropat creațiile timp de miliarde de ani.
După ce beau cu Dumnezeu, el renunță la a mai fi om. Își simte creația suferindă, în sfîrșit înțelege prin ce tragedii trec oamenii și, într-un mod, brutal, „se ridică la ceruri”. Ridicarea la ceruri nu este o referință biblică, la înviere, ci, mai degrabă, este singurul mod în care Dumnezeu poate muri. Ființa de acum, omul-zeu este pămînt, dar caracterul său divin nu-i permite să ajungă în pămînt, căci el nu din pămînt se trage, ci din cer și veșnicie.
Astfel moare Dumnezeu. Nu cred că l-am omorît eu. Cred, mai degrabă, că totul a fost planul lui, singurul mod de a fenta moartea a fost să devină om, iar revenirea acasă este o îngropare.
După ce am scris monologul și l-am tot recitit, am început să înregistrez și să editez. Într-o seară mi-am zis că-l fac, într-o seară l-am făcut doar ca să scap de tensiunea asta constantă a creației. Că trebuie să scriu, să fiu, să mă manifest cumva. Indiferent dacă rezultatul este oribil, revoltător sau, pur și simplu, slab, trebuie să scap de tensiunea creației.