Talida - Interviu Ideal Self - Revista Mezomorf

Talida are 23 de ani și este în prezent masterandă în cadrul programului de Studii Americane al Facultății de Limbi și Literaturi Străine din cadrul Universității din București. Trei lucruri îi fac viața mai bună: cafeaua, arta și oamenii. Lucrarea pe care a trimis-o pentru antologie se inspiră din încercările repetate ale oamenilor de a ajunge pe cele mai înalte culmi, profesional și/sau personal. Vrea să inducă blândețe pentru varianta fiecăruia dintre noi care se chinuie să își atingă scopurile.

Crede că într-o lume ideală să spui la revedere e un lucru mai suportabil, ai mai multă răbdare cu tine, iar reziliența nu este impusă forțat. Căldura pentru partea aceea din tine pe care nu toată lumea are șansa să o vadă nu se simte amenințător. Menționează că nu e vorba despre copilul interior, ci despre adultul nepregătit pentru vortexul capitalist în care a fost aruncat fără să fi fost avertizat dinainte.

++ câteva tente de vara 2010 în vamă (a fost în Vamă doar o dată, se simte neinițiată).

Universul meu interior e ca un ghem de ațe încurcate, în mai multe culori. Aș vrea să pot spune că totul e în ordine, dar mai am până ajung acolo.

Talida semnează lucrarea jonathan și iertarea, care i-a adus acest interviu. Lucrarea sa face parte din antologia “Sper să nu se termine frumosul din lumea asta”, rezultată în urma proiectului Ideal Self și care va apărea în toamna aceasta prin Atoma Art Community. Fragmente din textul lucrării pot fi găsite și la finalul acestui articol.

Ce înseamnă pentru tine “Ideal World”/”Lume Ideală”?

O lume a lipsei prejudecăților, unde putem să trăim și să ne mișcăm liber în spațiul nostru fizic/spiritual; unde ajungem mai aproape unul de celălalt mai ușor; unde diferențele sunt puncte forte.

Ce înseamnă pentru tine “Ideal Self”/”Sine Ideal”?

Imaginea unui adult într-o (aproape) perfectă suficiență în relație cu el și lumea în care trăiește. Cuvânt cheie: trăiește, nu supraviețuiește. Sau imaginea adultului care își ține de mână copilul interior. Îi arată toate lucrurile pe care ar fi trebuit să le vadă de fapt și cum ar fi trebuit să le vadă. O figură în componența căreia teama nu își are locul, iar dacă are, se navighează cu blândețe.

Lucrare de artă stradală semnată de AEUL

Care a fost prima creație de care îți amintești și ce semnifică pentru tine acum?

Primii mei pași în lumea artistică s-au întâmplat pe vremea când aveam vreo 10 ani. Eram clasa a 4-a, dacă îmi amintesc bine, și îmi plăcea să scriu compuneri neobișnuit de lungi la Limba Română. Învățătoarea începea prin a ne impune o temă, eu terminam compunerea și voiam mai mult. Colegii mei nu mă plăceau pentru asta. Ei nu voiau compuneri suplimentare, în timp ce eu eram super încântată să le scriu. Îmi făcusem și un caiet separat pentru asta.

La un moment dat, învățătoarea ne lăsa să scriem compuneri cu temă liberă. Puteam fiecare să compunem ceva ce ne plăcea. Atunci am scris un text inspirat din cartea scrisă de Ronald Dahl, Charlie și fabrica de ciocolată. E prima creație la care m-am gândit. A fost apogeul creativității mele la 10 ani. Însă o altă creație mai importantă decât aceasta este prima poezie pe care am scris-o vreodată, în anul 2019. Era ceva despre prietenie și dezamăgire. A fost primul moment în care m-am simțit conectată cu mine și sentimentele mele care urmau să devină a big deal.

Fiecare artist are un univers interior. Cum l-ai descrie pe al tău?

Oh, asta da întrebare complicată. Universul meu interior e ca un ghem de ațe încurcate, în mai multe culori. Aș vrea să pot spune că totul e în ordine, dar mai am până ajung acolo. Era o vreme când să mă gândesc la asta nu mă încânta. Dar mi-am dat seama că ar trebui să mă bucur de ceea ce sunt și de cum gestionez unele lucruri. Încă nu mă bucur pe deplin, dar sunt recunoscătoare că fac progrese și că am mai multă răbdare. Deci, universul meu chiar e un ghem de ațe încurcate în care tot descurc noduri neașteptate. E plin de povești pe aici. De toate felurile, de cafea, oameni frumoși, amintiri formatoare, agitație, deadlines, taskuri, lucruri de copii și de oameni mari. Mi se pare foarte important să nu uităm niciodată de unde am plecat. Mai ales când vine vorba de dezvoltarea noastră spirituală.

Okay, știu, sunt mai sentimentală de fel, dar uite că supraviețuiesc, haha.

Care a fost cel mai semnificativ sprijin primit în parcursul tău artistic?

Sprijinul cel mai mare a venit de la publicul pe care l-am adunat și pe care, sper eu, voi continua să îl adun mai departe. Mi se par minunate modurile extrem de diverse prin care oamenii pot rezona cu ceea ce creează un artist. (E încă destul de greu de crezut să îmi asum eticheta de artist. Încă simt să spun artist-in-the-making) Artiștii din același domeniu cu mine sau cei din alte domenii au fost și ei importanți, pentru că ne priveam mereu reciproc și ne încurajam să nu renunțăm. Aveam un pact nezis și nescris, dar de care parcă eram mereu conștienți. Anume că facem ceva ca într-un colectiv. Deși poate nu eram întotdeauna legați direct de ceva, în afară de procesul artistic în sine, individual pentru fiecare.

Apoi, un sprijin la fel de important l-am primit de la prieteni. Oamenii care mă vedeau destul de des și știau ce-mi doresc. Chiar dacă uneori mă abțineam să le vorbesc despre asta, cu gândul că n-ar avea timp să asculte. Așa de greșit. Mă ajută mult să pot să mă descarc de prea multe gânduri sau frustrări în preajma oamenilor care m-au văzut și în alte momente, poate mai vulnerabile, poate nu cele mai prospere… ba chiar ne și întâlnim la mijlocul acestor discuții. Multe persoane trec prin aceleași greutăți ca și noi și au nevoie să discute despre asta.

De cele mai multe ori, arta se intersectează sau se ciocnește puternic chiar, de multe alte aspecte ale vieții, intime sau nu. Artiștii sunt artiști, dar și oameni. Nicidecum entități care fac lumea mai bună, deși asta cred că e dorința multora dintre noi în secret (mai puțin secret acum).

Prin urmare, avem nevoie de oameni alături (aici intră și publicul, prietenii, familia, oricine ne susține). Avem nevoie de conexiuni autentice, ca să putem fi conectați la noi și la arta noastră, care are un scop, fie el mai mult sau mai puțin clar. Pe mine prezența umană autentică (și aici mă refer la onestitate și la dorința de a fi pe bune alături de cineva, de a-l ajuta să-și atingă binele din el) m-a vindecat de mult rău adunat în interiorul meu. Sprijinul cel mai semnificativ pentru mine a fost reprezentat de oamenii care m-au făcut să mă simt dorită. Și astfel au conturat sensul procesului meu artistic.

Care a fost cel mai puternic obstacol întâmpinat în acest parcurs?

Categoric gânditul în exces și nevoia întâmplătoare de a mă compara cu alți artiști. Sau de a-mi compara arta cu a altcuiva. Recunosc că sunt un om care analizează mult, poate chiar și acolo unde nu ar fi nevoie. Deși analiza asta e mai mult un defect profesional și mă ajută în parcursul meu studențesc. La nivel artistic mă cam încetinește. Mereu cred că se poate mai bine, că lucrurile pot fi îmbunătățite. Și cu toate că produsul artistic final trece printr-o continuă metamorfoză, eu nu pot accepta asta pe deplin. La fel și în cazul nevoii de a mă compara. De multe ori se întâmplă chiar și fără să vreau și mă judec mult pentru asta.

Cred că cine a zis că tu ești mereu cel mai mare critic al tău, nu glumea deloc. Pentru că eu simt că pot să iau o diplomă în asta. Dar când senzația asta se diminuează, îmi reamintesc că răbdarea trebuie să fie constantă în viața mea. Așa că merg mai departe. Cu un pic mai multă răbdare. Da, exact, și în domeniul artistic trebuie să ai chestia asta destul de sacră – răbdare.

În cadrul “Ideal Self” au fost expuse lucrări care reflectă procese de completare a sinelui și de identificare a rolului acestuia în lume. Încotro crezi că se îndreaptă sinele tău artistic și rolul său în ecosistemul social?

Nu întâmplător, mi se pare că din ce în ce mai multă lume trece printr-o criză identitară: cine sunt, până la urmă, trecând prin toată presiunea asta pe care o pune societatea pe mine? Încotro mă îndrept? Are sens și dacă are, până când va avea? Desigur, sunt lucruri de principiu. Dacă îți propui ceva și vrei cu adevărat să îți iasă, e imposibil să nu se întâmple. Și mai ales, eșecul e parte din proces. Eu simt că mă aflu într-o continuă schimbare și tind să cred că e una bună. Asta pentru că nu am fost chiar în cea mai bună formă a mea o bună perioadă de timp și am simțit multă vreme consecințele. Ba chiar le simt și acum.

Sinele meu artistic prinde formă prin conexiunile autentice pe care le construiesc cu oamenii din jurul meu. Când comunic și mă simt ascultată și văzută; în scris reușesc să vorbesc mai bine și mai eficient cu mine, dar și cu oamenii care mă citesc sau care mă ascultă, deși încă există bariere pe care le… cațăr chiar și în prezent. Sunt obstacole care dispar cu greu. Mai ales în limbaj și sinceritate. Nu știu încă să fac diferența între suficiență și insuficiență, pentru că arta are puterea asta de a da un sens lucrurilor fără prea mult sens. Cât despre societate, cred că m-am apropiat mult mai mult de oameni și am devenit mai empatică prin arta mea, lucru pe care n-am să-l regret niciodată.

Cum și cât de mult ieși din zona ta de confort, din punct de vedere artistic? Ce ai vrea să explorezi și nu ai curajul încă, tematic sau tehnic?

În ultimii ani, am ieșit foarte mult din zona de confort prin artă. Am făcut lucruri pe care nu credeam că le voi face (inclusiv să spun poezie pe scenă și nu doar să o păstrez în Docs pe telefon), și mi-am dat seama ce rău mi-ar fi părut dacă aș fi rămas pe margine, uitându-mă doar la ce se întâmplă în jurul meu. Am simțit că am ceva de spus și am făcut pași într-acolo, chiar dacă au fost mici la început.

Încă simt că mai am multe de explorat, scriu acum despre oameni și experiențele cu ei. Despre legături și sentimentul de comuniune/comunitate, dar mi-ar plăcea să intru mai mult în profunzimea sinelui, dacă are sens. Sunt teme foarte intime pe care încerc să le abordez, dar am anumite greutăți. Exersez comoditatea cu teme provocatoare, precum sexualitatea, spre exemplu sau rolul femeii în societatea actuală. Nu vreau să spun mai multe, căci ce farmec ar mai rămâne de dezvăluit dacă aș face asta acum?

Care e relația ta cu alți artiști din scena locală? Există persoane pe care le apreciezi sau care te inspiră în mod special?

Dar câți oameni reușesc să mă inspire (!), îmi e greu să mă gândesc la toți și să îi menționez aici. Am avut contact cu multe persoane de când m-am introdus în scena asta culturală și artistică. Și simt că relația dintre noi este una cât se poate de bună; aș putea regreta doar că nu ne intersectăm mai des, dar e bine și așa.

În primul rând, trebuie să menționez doar câțiva dintre oamenii dragi mie care îmi vin acum în cap, din București: echipa ăiacupoezia (Opri, Hudici, Sofia, Raluca), echipa Șangri-La Artistic Ground și mai ales Alina Pietrăreanu, pe care am cunoscut-o foarte întâmplător la un atelier de poezie performativă în toamna lui 2021 și care, dacă stau bine să mă gândesc, a dat tonul unuia dintre interesele mele importante din prezent. Tot ea a finalizat recent ediția a treia a Festivalului ECOSISTEM, care a devenit un important eveniment de arta interdisciplinară. Îndemn pe toată lumea să urmărească activitățile acestor două echipe foarte faine de oameni. Au multe lucruri de arătat și pregătesc încă și mai multe.

Așa, continui cu prietenele și poetele Miruna Romanciuc și Ioana Grințescu, Ioana Florescu și Dana Zetu. Oameni care îmi fac mult bine și cu care aș face oricând lucruri frumoase cu literatura. Categoric trebuie să le mai menționez și pe Mihaela Munteanu și Lorena Enache, poete la fel de bune și care dau propriul lor gust poeziei contemporane. Să le citiți neapărat!

Și pentru că eu mă gândesc departe, trebuie să menționez și câțiva oameni din alte orașe, pe care îi admir la fel de mult: din Cluj, categoric Lena Chilari, care este un om veșnic inspirațional pentru mine și care mai emană și multă căldură tuturor oamenilor care o cunosc; colectivul Poethree și oameni din decopertat; din Timișoara: Alina Dumitrescu, poetă și performer, dar și un om cald și plăcut, pe care abia aștept să o revăd, fiindcă avem multe de vorbit și desigur, colectivul Comuna 30, care face lucruri frumoase și poetice pe scena literară și artistică timișoreană. Sunt mulți oameni pe care aș vrea să îi cunosc mai bine și de abia aștept să se întâmple.

Ce te îngrijorează cel mai tare în momentul de față, legat de artă, sine sau lume?

Legat de artă, cred că mă îngrijorează faptul că deși în ultima vreme văd că se întâmplă multe lucruri și oamenii o observă și o apreciază mai mult, nu își pierde din efemeritate. În artă, lucrurile sunt imprevizibile, oricât de mult am încerca să evităm subiectul ăsta. Și în aceeași manieră, nu putem să stabilim cât de mult timp va însemna arta ceva pentru oameni. Vorbesc aici despre toate tipurile de artă.

Ca artiști, ne urmărim reciproc și ne susținem. Ne admirăm arta unul altuia, dar în afara comunității, nu poți garanta pentru ceilalți. Mai e și vorba despre subiectivitate aici. Nu mă afund prea mult în subiect, sunt nuanțe și nuanțe, iar speranța, cred eu, contează mult mai mult. Sinele e și el efemer, iar lumea e imprevizibilă. Sunt niște adevăruri generale și greu de acceptat. Dar prezentul ar trebui să fie frumos, adică să încercăm să îl facem să fie. Ne datorăm asta nouă și celorlalți, fiindcă nu trăim într-o comunitate, iar singurătatea nu ne face bine.

Ce îți oferă cea mai multă speranță, din nou, legat de artă, sine sau lume?

Faptul că ți se oferă șansa să o iei de la capăt. Mereu. E greu doar să accepți asta, dar apoi devine mai ușor, pentru că poți conștientiza mai bine ideea. Și oamenii chiar o iau de la capăt foarte des. Nu renunță, iar asta mi se pare un lucru foarte frumos. În artă, e important să nu te oprești și mă bucură că artiștii nu se opresc și au ambiție. Atât cât trebuie și se poate, cred că e important și picătură cu picătură se face un ocean, așa cum zice Aluziva. Dacă nu ar fi adevărat, nu s-ar tot repeta fraza asta. Eu am mare încredere în ea. Contează mult să încerci în fiecare zi câte puțin din orice și să nu renunți. O să se vadă, pot garanta.

Astea da întrebări care te pun pe gânduri. Chiar m-am simțit bine să mă gândesc la răspunsuri. Mulțumesc mult!

Fragmente din poemul “jonathan și iertarea“

cât timp pui cărămidă după cărămidă pentru ceea ce numești tu
viitor
extra-suficient unde ai investit
extra-timp
greșelile minore se iartă
ai voie să lovești unde nu trebuie
să ridici privirea la cine nu trebuie
să mergi în direcția greșită a orașelor mari
s-a șters de pe hartă urma municipiului tău
ieși la berea aia mult așteptată cu toți cei care te știu
în metropola urbană extra-populată printre teatre și baruri
din care se fabrică noi succese

e cazul să merg la culcare
fiindcă mâine voi mai bifa o secțiune în CV
și va conta prea puțin că toate afișele astea din municipiu
au capul meu pe ele
pot să-i arăt acum că sunt importantă chiar și dacă nu fac nimic special.

stupidă insuficiență & greutate cu care
privești pe sub ramele roșii de la ochelari
pot să alerg sute de kilometri ca la maraton
să-mi cedeze genunchii
să ajung acolo unde harta se agață în cui
unde nimeni nu mă cunoaște nimeni nu are să mă strige
ca să-mi spună că am ratat partea bună a drumului

o să cred din nou că mulți alții
n-au făcut decât un pas.

Talida – Interviu Ideal Self