Pentru că arta nu trebuie să aibă graniţe sau să fie judecată după etichete sau stereotipuri, pe Mezomorf am prezentat într-o serie de 3 articole traduceri din poezia persană realizate după volumul The mirror of my heart. A thousand years of Persian poetry written by women, translated with an introduction by Dick Davis for Penguin Classics, serie pe care o concludem cu traduceri din Delshad Khatun, Aysheh Afghani, Esmat Khanom și Shabnam Azar.
Poeziile au fost traduse de Ramona Andrei-Dragu și de către Lucreția Lixandru.
Delshad Khatun (sec XIV)
Delshad Khatun a fost membră a familiei Chupan, care erau descendenţi ai cuceritorilor mongoli ai Iranului, şi contestatari majori ai luptelor pentru putere ce acaparaseră mare parte din Iranul secolului XIV. “Khatun” este un termen feminin onorific, ce indică statutul regal.
picăturile Paradisului îndurerat plouă peste mine
m-au trimis să cutreier peste mări și țări
o, dacă ar putea să mă aducă la locul care
m-ar elibera de această ființă care sunt tot eu,
ar face-o
acum fiecare dificultate din inima mea
a fost rezolvată… un rezultat bun!
cu excepția unuia, de vreme ce necazul iubirii
încă se dovedește a fi prea dificil
Aysheh Afghani (sec XVIII)
Aysheh Afghani a fost contemporană cu regele Timur Shah Durrani (1772-93); fiul ei, Faiz Talab, a luat parte la încercarea regelui Timur Shah de a cuceri Kashmirul şi a fost ucis în bătălie. Este prima poetă importantă care scrie în limba persană şi se consideră afgană (până în secolul XVIII, vestul Afghanistanului era văzut ca parte din Iran, în timp ce regiunea estică a ţării era văzută ca indiană).
Văzusem asfințitul pe cer
la rugăciunea de seară, roșu ca o lalea –
Era de parcă omorâseră soarele
iar fustele ei îmbibate în sânge stăteau împrăştiate
Dragostea mea a fost aici; dar nu a fost nimeni aici atunci
Blând, mâna Lui puternică mi-a smuls inima rănită
Iar atunci când Cel care mi-a cucerit inima Şi-a dezvăluit fața
Îngerii și întreaga omenire au îngenunchiat dinaintea unei asemenea grații
Am adormit, iar în visul meu strălucise o grădină plină de flori
M-am dezmeticit din somn – orice urmă a ei dispăruse.
În ziua aia, i-am depus Lui jurământul meu de sclavie;
Penițele scribilor îngeri l-au înregistrat pentru mine.
*
Lucrurile pe care vocea ta dulce le spunea mă omorau
Ochii negri ai privirii tale mă omorau
Și jur pe buzele tale roșii sângerii
Tachinările tale, încetinirile sfioase mă omorau
Statura ta, ca a unui copac de chiparos
Labirintul încântător al buclelor tale mă omorau
Flirtul tău și buzele zaharisite
Manierele tale ceremonioase… mă omorau
Mireasma florală a feței tale care mă lasă
Paralizată de uluire… mă omorau
Nu fi așa de mândru de frumusețea ta barbară
Etalările tale arogante… mă omorau
O priveşti pe Aysheh cu sfidare
Greutatea pe care inima ta chinuitoare o cântărește… m-a omorât
Esmat Khanom (sec XIX)
Una dintre fiicele lui Fath Ali Shah (1797+1834). Poemul redat aici este o elegie pentru un tânăr prinţ Qajar, chiar dacă nu este cunoscut căruia dintre ei (au fost foarte mulţi).
Ce-ai făcut, paradis crud, de nu te poți odihni niciodată
din a căuta să distrugi pe cei mai curajoși și mai buni?
Este tirania singurul produs pe care prăvălia ta l-a vândut?
sunt actele spirituale singura hrană pe care
scenariul tău le poate admite?
N-ai nicio dorință să vezi o lună traversând cerurile?
N-ai nicio dorință să vezi un soare strălucitor că răsare?
Câte inimi rănite torturezi și prigonești,
Câte inimi neputincioase sunt pline cu chinul tău!
Fie ca sufletul tău să plângă, ca al meu, de-a lungul eternității,
Fie ca sufletul tău să geamă pe vecie, ca al meu, în
suferință.
Shabnam Azar (n. 1977)
Munca de jurnalist a lui Shabnam Azar a făcut-o să părăsească Iranul în 2009. Are o diplomă postuniversitară în arte media de la Media Arts Academy din Cologne şi a publicat patru cărţi de poezie în Iran şi Germania.
Stop
Mai goală ca o casă abandonată
mai goală decât resturile de la o petrecere splendidă
mai goală decât o ușă lăsată deschisă pe jumătate
o mână ce s-a întins după ceva
şi e lăsată-n aer, aşteptând
un steag putrezit
decolorat şi uzat
învechit
privesc la zilele trecute
la culorile şterse ale fotografiilor vechi
la o gură
care n-a uitat încă cum să râdă
nu contează cât de puternic
stâlpul
casa în sfârşit se dărâmă
sunete
în sfârşit se termină în linişte
şi umbre
se întorc în lucruri
mâine
respiră
lacom
şi ceasul ăsta bătrân
a cărui faţă albă e atârnată în aerul rece al camerei,
de toată viaţa lui
se gândeşte la tăcerea dintre tic şi tac
*
Cădere liberă
Singur
a alergat
câţiva paşi înaintea mea
înainte să cadă
pe drumul spre libertate
libertatea e frumoasă
chiar şi-atunci
când eşti în cădere liberă
spre moarte
chiar şi-atunci
când te răceşti
zăcând în propriul sânge
Gloanţe!
dragi gloanţe
vă rog
mergeţi înapoi la cartuşele voastre
şi şi noi
vom merge înapoi la casele noastre