Pentru că arta nu trebuie să aibă graniţe sau să fie judecată după etichete sau stereotipuri, Mezomorf prezintă o serie de traduceri din poezia persană realizate după volumul The mirror of my heart. A thousand years of Persian poetry written by women, translated with an introduction by Dick Davis for Penguin Classics, serie pe care o deschidem cu traducerile din opera lui Simin Behbahani, nu însă înainte de o scurtă introducere biografică a autoarei.
Simin Behbahani (1927-2014)
Tatăl lui Simin Behbahani a fost poet, jurnalist şi editor de ziar; mama ei a fost profesoară de franceză; şi ea a lucrat ca editor de ziar pentru o perioadă. Ambii părinţi erau activi în politicile patriote şi reformiste. În copilărie, Behbahani a crescut într-o casă cufundată atât în literatură, cât şi în activismul civic, şi, de asemenea, o casă în care valoarea vieţii intelectuale a femeilor era luată ca atare.
Dat fiind acest istoric, nu este deloc surprinzător că a început să scrie poezie de la o vârstă foarte tânără şi că a rămas implicată în politici reformiste pe tot parcursul vieţii sale.
Poezia sa face uz atât de tehnici tradiţionale, cât şi de tehnici moderne, şi acoperă o gamă foarte amplă de subiecte, de la cele intime, personale, la poeme ce abordează întrebări sociale cu miză generală. Este privită drept unul dintre cei mai mari scriitori ai Iranului secolului XX şi a fost de două ori nominalizată la Premiul Nobel. A fost căsătorită de două ori şi are doi fii. Spre sfârşitul vieţii sale, a intrat în conflict cu guvernul Republicii Islamice şi a fost oprită cu forţa din a părăsi Iranul în 2010, când avea 82 de ani şi era aproape oarbă. Moare cinci ani mai târziu şi se spune că la înmormântarea ei au participat mai multe mii de oameni.
Pentru ce?
Pentru ce? Că stau de 200 de ani
privind cruzimea şi corupţia,
pe care le văd în fiecare zi până la sfârşitul său
în fiecare noapte până la răsărit,
căci cu fiecare răsărit din spatele ferestrei
văd faţa batjocoritoare a soarelui
şi privesc o altă zi
cu imens dezgust
înainte ca ceaiul amar să-mi atingă buzele
apoi, încă o dată, lupta zvârcolită şi-agitată…
că trec din nou peste povestea
cărţii poetului lui Balkh
o cuşcă, întreaga lume o cuşcă. o cuşcă
mă gândesc la fugă
să-mi înfăşor mantia în jurul corpului
eşarfa peste păr…
spre străzile de nicăieri.
În mijlocul depravării şi mizeriei, în fumul ăsta,
tristeţea asta pentru tot ce e şi ce nu e
Îmi încep plângerea împotriva opresiunii
chiar dacă m-ai chemat din nou
toţi prietenii noştri suferă
ar trebui să-i las în mijlocul dezastrului?
Pentru ce? Ca să mă simt bine iar
Pentru ce? Ca doctorii tăi buni
să mă facă bine din nou
şi-mi asum riscul, iau valiza
căci sunt gata să umblu iar
căci vin şi inima e înnoită
că vin cu ochii mei ne-nceţoşaţi
căci vin şi printre oamenii tăi
voi agita iar apele cu poemele mele
Dar n-am picat în acest nor de zăpadă
în aşa fel încât să ies din nou
nu-mi închipui că voi atinge siguranţa, c-am să ies
din acest profund dezastru.
Vechiul meu prieten, drag prieten,
lasă-mă în acest vis de iarnă 一
e posibil, cine ştie,
să-mi pot alina și sufletul şi corpul.
Dacă o briză blândă de primăvară,
are s-adie peste nervii mei uscaţi,
trupul meu s-ar putea să poarte rod.
★
Noi plângem miere
noi zâmbim otravă
Noi suntem mulţumiţi să fim mizerabili
noi suntem mizerabil de mulţumiţi
Noi ne-am spălat mâinile în sânge
noi ne-am spălat pe mâini de sânge
Şi nici una n-a avut vreun rezultat
pe măsură ce plângem, zâmbim
Au fost opt ani, dar
nu ştiam ce-nsemnau
Copii aliniaţi, nu ştiam nimic
despre cum şi de ce
În grădină, ca o furtună,
am rupt fiecare crenguţă
Din candelabrul viţei de vie
am rupt fiecare ciorchine de struguri
Dacă arborele a înflorit
a fost un arbore încăpăţânat
I-am rupt ramurile,
i-am sfâşiat rădăcinile
Tânjind după război,
am adus dezastru
Acum, regretând ce-am făcut
tânjim după pace
Am rupt din trupurile lor
capete şi aripi
Căutând să aşezăm lucrurile,
suntem ocupaţi să altoim
O să zboare,
o să trăiască oare
Aripa asta pe care-o coasem la loc,
capul ăsta pe care-l probăm?
*
Cântecul prostituatei
Dă-mi oala aia de roşu
Voi pune nişte culoare pe carnea mea palidă
Dă-mi crema aia, îmi voi face faţa încordată,
Ridată, să pară tânără şi proaspătă
Dă-mi parfumul ăla de mosc şi îmi voi parfuma
Părul lăsat pe umeri; dă-mi
Rochia mea mulată, astfel încât braţele lor
Mă vor îmbrăţişa tare
Dă-mi acel şifon, al cărui luciu transparent
Dublează farmecul goliciunii
Care le aţâţă dorinţa şi-i face să vrea
Corpul şi sânii mei
Dă-mi paharul acela de vin, ca să mă îmbăt
Și să pufnesc un timp în râs la soarta mea obscură
Astfel încât fața mea roasă de supărare să indice
Un zâmbet înșelător de voios
Oh, Doamne, compania nopţii trecute
A fost aşa exasperantă, aşa un ratat…dar eu
Am putut spune când m-a întrebat cum a fost doar
“N-am cunoscut niciodată un tip mai atractiv.”
Cât despre acel “soţ” al nopţii dinainte
Cel care m-a îmbolnăvit
De m-ar plăti de o sută de ori cât m-a plătit
Chiar şi aşa durerea m-ar fi făcut şi mai bolnavă.
Prea mulţi oameni în jurul meu, şi n-am pe nimeni 一
Nu prieteni care să mă sprijine, sau cărora să le pese,
Cum tot declară cât de mult le pasă de mine 一
O clipă mai târziu, nu sunt acolo.
Nici un soţ a cărui mână credincioasă m-ar ghida
Care-ar fi bun, n-ar împărţi perna cu mine
Nici un copil, nici un om foarte drag n-ar
Curăţa rugina asta ce-mi pătează mintea
Şi, oh, cine-i acela, cine bate acolo?
“Soţul” meu de diseară e la uşă;
O, tristeţe, lasă-mi inima în pace;e timpul
Să-i dau aceea pentru care a venit
O, buze, buze ale mele ce vindeţi iluzie,
Acoperiţi-vă acum secretele triste şi zâmbiţi,
Aşa ei vor lăsa câţiva bani în plus pentru mine
Sărutaţi-i, flirtaţi cu ei, folosiţi-vă toată viclenia …
*
Dansatoarea
Fata se pregătea să danseze 一 din inima
Barului a erupt un strigăt asurzitor;
Şi-a scuturat părul blond, lăsându-l liber, fusta ei plisată s-a învârtit
Din inimile beţivilor a izbucnit un plânset sălbatic
Sunetul muzicii, clinchetul paharelor,
Hohotele de râs şi strigătele, toate amestecate-n confuzie 一
Răsucind şi întorcând valul curbat al corpului ei,
Ispitind publicul spre un abandon înflăcărat
Un tremur de bucurie în carnea beţivilor
Atunci când sâni-i de fildeş, dezgoliţi, încep să tremure
Strălucirea paietelor pe mătasea fustei sale
Era ca lumina soarelui la răsărit pe undele unui lac
Talia ei ca un şarpe ce se răsucea flămând
Alunecoasă ca mercurul, la fel de fină şi strălucitoare,
O ocheadă spre coapsa ei prin crăpătura fustei
Era ca o lucire a lunii din adâncul nopţii
Dansul a ajuns la final, iubitorii de vin au aplaudat
Şi-au sfâşiat hainele până când au atârnat de ei numai zdrenţe,
Au aruncat flori peste capul florii care se deschisese
Şi şi-au muşcat de plăcere dosurile mâinilor
Dar fata care dansa, la fel cum n-o făcuse în seara dinainte,
Nu zâmbea, nu era fericită, n-a stat la nici o ovaţie curtenitoare一
În schimb, faţa i-a îngheţat, şi-a strâns mâinile pumni,
Căci și-așa bucuria amanţilor ei n-o mulţumea defel.
Ochii ei erau febrili şi grei de langoare,
Beţia ei îi arăta deopotrivă durerea şi regretul
Vinul din mintea ei ardea şi pătimaş tânjea
După o viaţă plină de bucurie, ce nu cunoscuse încă niciodată
Toată viaţa ei oferise altora astfel de plăcere
Dar plăcerea n-a fost niciodată motivul pentru care inima îi trăsărea,
Toată viaţa ei a servit altora vinul încântării
În timp ce ea n-a avut parte nici măcar de-o picătură, de o înghițitură
Aşa încât plânsul să nu-i facă durerea mai mare,
Şi-a ascuns sentimentele carbonizate, în timp ce buzele ei erau pecetluite strâns,
Era acum o lumânare, a cărei flacără era chiar propriul dor,
Dansând pentru alţii, arzând până la temelii pe timpul nopţii
Oh, cum a simţit că inima ei ar trebui să-şi fi primit dreptatea
Şi şi-a smuls toată suferinţa de la gloată în bârlogul ăsta
Şi-apoi poate ar scăpa din gaura asta de iad bolnăvicioasă
Şi-ar elibera picioarele din lanţurile ce o ţin
A strigat tare:“Voi, bădărani care mă abuzaţi,
Nu-mi aruncaţi o floare şi nu-mi trimiteţi o bezea 一
Mi-aţi rupt spatele cu povara asta a durerii
Şi mi-e sete de sângele vostru 一 da, tocmai eu sunt cea ce spune asta!”
Atunci unul din mulţime plânse: “Fata e beată, iar în seara asta
S-a dus prea, mult prea departe, e vina băuturilor pe care le-a băut;
Dar uite cum furia sa i-a înnegrit faţa 一
Nu băuturile au făcut asta, biata creatură a înnebunit!”
Din nou, fata strigă, “Care din voi, spuneţi-mi,
Care dintre cei mulţi ca voi, spuneţi-mi care
Nu-şi va face reproşuri mâine ştiind că
Tinereţea mea s-a ofilit aşa până s-a dus?
”Care din voi? Spuneţi-mi! Cine-i acolo, printre voi,
Care mă va elibera de toţi beţivii strânşi aici?
Cine-mi va pune toată viaţa-n ordine, mă va lua de mână,
Şi va face să apară drumul pe care trebuie să umblu?”
Printre beţivi, vorbele fetei au produs linişte
O stranie pauză de la zgomot, o linişte moartă 一 şi după
Acest moment de linişte, gloata-şi dădu răspunsul…
Câteva hohote risipite de râs dispreţuitor.
*
Sfârşitul aşteptării
Am o mie de speranţe, şi tu eşti în toate
Începutul fericirii, sfârşitul aşteptării, eşti tu
Acele primăveri trecute pe care le-am trăit fără tine
Ce erau ele, dacă nu toamne, dacă primăvara eşti tu?
Inima mea e goală acum de orice altceva în afară de tine
Aşa că rămâi neclintit unde eşti, fii permanent şi real
Însemnătatea unui moment impulsiv al unei stele căzătoare
Steaua care batjocoreşte întunericul nopţii eşti tu
Dacă toţi oamenii din lume doresc sângele meu
De ce m-aş teme? Prietenul meu iubitor ești tu
Inima mea este un urcior ce dă pe dinafară de dorinţă
Am o mie de speranţe, şi tu eşti în toate.
★
Plecat din inima mea, din braţele mele, din memoria mea,
Nu te uita la mine, nu-ţi pot îndura privirea
Nu te uita la mine, căci ochii tăi negri
Mi-au lăsat doar tristeţe amară în amintire
Plecat din inima mea, deci spune-mi cu adevărat, de ce
Te-ai întors la mine-n seara asta
Dacă ai venit pentru acea iubită pe care o doreai
Eu nu sunt ea, ea a murit, iar eu sunt umbra ei
Nu sunt ea, nu, inima mea e rece şi neagră
Inima ei melancolică avea sclipiri de dragoste
Oriunde, cu oricine, orice se întâmpla
Ea tânjea după tine, iubirea mea necredincioasă
Eu nu sunt ea, ochii mei sunt şterşi şi proşti
Ochii ei conţineau atâtea cuvinte ascunse
Şi-acea dragoste tristă-n acei ochi întunecaţi ca noaptea
Era mai misterioasă decât amurgu-n seri-
Nu, nu sunt ea, e mult timp de când
Buzele-astea palide înfloreau datorită dragostei tale
Dar erau mereu zâmbete dătătoare de viaţă pe buzele ei
Dormind ca lumina lunii pe flori înrourate
Nu te uita la mine, nu-ţi pot îndura privirea,
Acea persoană ce-o vrei de la mine-ţi jur că a murit
Era în corpul meu şi brusc nu ştiu
Cum a văzut, sau ce-a făcut, sau unde-a mers, sau de ce a murit
Eu sunt mormântul ei, eu sunt mormântul ei, pe trupu-i cald
Am pus camforul rece al regretului
Ea a murit, şi-n sânul meu, inim-asta nemiloasă
E piatra ce am pus-o pe acel mormânt