Senzor este o rubrică de gânduri apăsătoare. Am gândit că, pe cât de apăsătoare sunt observațiile negative din jurul nostru, am putea să ne regăsim în analiză și, prin aceasta, să ajungem la o inevitabilă orientare spre soluții. Totodată, rubrica duce ușor și tendențios spre justițiarism.
Senzor – dispozitiv (ultrasensibil) care sesizează un anumit fenomen. (sursa: dexonline.ro)
Se simte apăsarea socială în rândul comportamentelor mai tare ca niciodată și nu e ceva despre care vrem să citim, să vorbim, să scriem. Parcă odinioară era stabilită mai bine pacea. Poate chiar în momentele când eram copii, iar moravurile nu ne furaseră inocența.
În general, problemele apar ca să se rezolve, dificultățile ca să se simplifice, să se învețe din ele și să treacem mai departe, la alte probleme menite să ne dezvolte pe rând, căci nu ne vom dezvolta cu toții în același ritm, iar asta este o normalitate acceptabilă (aviz judecătorilor).
E mereu momentul perfect să fim mai înțelegători și mai oblojitori cu problemele altora. Bunăvoința e atemporală, în vreme ce răutatea e indiscretă, demodată.
Observăm că izbucnim mai ușor și nu ne mai deschidem. Cel puțin, nu a doua oară. Fiind deopotrivă sensibile atât mediul online, cât și realitatea din jur, conștientizăm că orice am spune, cineva tot o să ne hăituiască, iar de cele mai multe ori fără motiv. Am fost învățați de mici să avem carapace și să stăm în gardă, că sigur se întâmplă ceva. Și mereu se întâmplă ceva care să ne destabilizeze.
Judecând după faptul că învățăm mai mult din suferință decât din liniaritatea pașnică și cotidiană, eu am început să mă concentrez mai mult pe ambiția pe care păreristica negativă o aduce cu sine și să răstorn șansele de a mă mai irita. Totodată, n-am să înțeleg de ce destabilizează așa tare negativul, iar în anumite circumstanțe nu ai cum să controlezi cu rațiunea efectul pe care ți-l provoacă în interior. Însă șansa de a pune stop frustrării există întotdeauna. Trebuie să exersăm ignorarea în momentele în care suntem provocați, dar limitele cum și când le impunem?
Ni s-a spus că e o prostie să facem artă și cultură cu mezomorf, că nu mai sunt de interes. Mi-am auzit și că ”nimănui nu îi pasă de un interviu cu un artist, nu e juicy”. Și atunci am gândit că prea căutăm mereu conflictul, prin atâtea alte informații de valoare. Nu o să înțeleg nici cum anume e mai curios și mai interesant să citești comentarii, postări negative. Avem aceste mecanisme ale curiozității în noi, care ne aprind o sclipire în ochi, dar sclipirea ar trebui să vină din ceea ce te încarcă pozitiv. Sunt arta și cultura, acum, concepte prea simple, insipide, nedemne de curiozitate? Și cum putem atrage generațiile viitoare spre ele (de altfel, un demers atât de necesar)?
Am citit la o doamnă psiholog într-o postare de faptul că tinerii ajung la psiholog pentru că sunt prea blânzi. Se izbesc de răutatea asta generală, se face mișto de ei că au note bune. Ajung traumatizați de lipsa incurajărilor, din confuzia în urma inapartenenței la grupurile de copii malițioși și ”populari”. Când venim pe lume suntem o foaie de hârtie goală, ne murdărim pe parcurs, dar având în vedere că și noi am fost răniți, e acum o ipocrizie redundantă să ducem asta mai departe. Cum unii sunt alergici la bunătate, așa sunt restul alergici la a observa răutatea, și totuși nu se intoxică.
Ar fi fantastic să dispară formulări precum ”ai văzut-o p-aia?”, ”l-ai văzut p-ăla?”.
Minimizarea începe din adâncul nostru, suntem învățați să fim umili din teamă, să fim pregătiți să credem că din orice latură a situației am privi, problema e la noi, căci poate suntem ”altfel” decât trebuie. Nu e nimic mai toxic decât o stimă de sine scăzută. Muzica rap m-a dezvoltat mult din punctul ăsta de vedere, cum metalul mi-a estompat agresivitatea. Muzica e mereu acolo pentru noi, e refugiul cel mai blajin în momentul în care simți că nimeni nu te înțelege.
Când greșim noi înșine, mai negociem cumva cu noi. Dar vine un moment când altcineva greșește și suntem așa de alergici la asta… De la a singulariza o singură greșeală și a pune o etichetă la a trece cu vederea cu empatie trebuie să devină o cale mai scurtă. E aceeași problematică în artă, deși arta e foarte subiectivă și, de când lumea, frumusețea e în ochii privitorului. Elite minimizează un artist, nu dau voie unui novice să se ridice. O tonă de etichete pentru o simplă eroare, o tonă de dezgust pentru un firesc început de drum. În elitele din artă parcă e ca atunci când eram mici; erau cei mai populari, cool și respectați cei cu vârste mai mari.
”De ce să postez o poezie, ca să mă chircesc când o să spună cineva că e un gunoi? Mai bine în carapace.”
”De ce să pun o poză cu mine? e demodată treaba asta, voi fi considerat obsedat de sine.”
”Ce rost are să mă apuc de muzică? Nu voi ajunge prea curând la un nivel bun.”
Am stat luni întregi cu articolul ăsta în draft, chircită de asemenea de gândul că îmi va citi cineva cuvintele. Îl simt și eu dificil ca articol și nu vreau neapărat ca vocea mea să ia o formă justițiară, dar trebuie să apărăm libera exprimare cât de mult putem. Scriu din clasa a cincea în stilul ăsta și nu mai trebuie să reprim. Vreau să eliminăm dificultățile și să facem cu toții ce ne pasionează, și, de ce nu, în văzul tuturor. Observ cu durere în rândul prietenilor artiști talentați că nu se exprimă din cauză că i-a aricit societatea sau i-a epuizat jobul.
Admirație pentru onoarea cu care fac oamenii perseverenți totul să sclipească, care continuă să ne inspire. Și că tot am făcut polologhia dece-urilor, oare o să mai îndrăznim vreodată cu toții cu adevărat? Ce mai e îndrăzneala? În mod clar nu harța și cotcodăceala ieftină și părtinitoare.
Fotografia aparține Denisei Giuglea.