Senzor este o rubrică de gânduri apăsătoare. Am gândit că, pe cât de apăsătoare sunt observațiile negative din jurul nostru, am putea să ne regăsim în analiză și, prin aceasta, să ajungem la o inevitabilă orientare spre soluții. Totodată, rubrica duce ușor și tendențios spre justițiarism.
Senzor – dispozitiv (ultrasensibil) care sesizează un anumit fenomen. (sursa: dexonline.ro)
Mă gândesc tot mai mult, în ultimul timp, la interacțiunile mele.
Am crescut într-o familie mică. Adică doar eu, mama și tata. Tata, un tip extrem de empatic și iubitor, era foarte rănit de prieteniile lui și a decis să renunțe la ele definitiv. Prin urmare, am avut mereu nevoia de a mă afla în colective mari de oameni, mă energiza asta de fiecare dată și am dezvoltat un FOMO de nedescris. În momentele în care nu aveam planuri, îmi făceam cu orice preț, ca să ies la socializare și distracție și bubuială.
Anul trecut m-am distrat incredibil de mult, atât cu prietenii, cât și cu familia. Avem nevoie, chiar și în momentele în care nu simțim că am fi capabili să interacționăm, să ne forțăm, apoi vedem cum ne-am simțit, iar data viitoare știm mai bine cum să sortăm detaliile legate de persoanele cu care ne potrivim cel mai bine, genul de ieșeală pe care îl preferăm, șamd.
Am căzut pe gânduri legate de discuțiile pe care le-am avut de-a lungul timpului, chiar și cu persoane pe care le întâlneam pentru prima dată. Tata m-a învățat să fiu o persoană privată, să nu spun nimănui ce simt, dar eu fix invers am făcut și nu mi-a părut niciodată rău să fiu onestă referitor la ce gândesc. Mi-a mai spus și să n-am încredere în nimeni, dar am gândit despre prietenii că sunt modalitatea mea de a îmi forma o familie mai mare, pe care toată viața am căutat-o, așa că mi-a devenit scop să gândesc așa.
Așa că… am realizat că mai niciodată, când ne strângem cu grupul de prieteni, nu vorbim deschis despre ceea ce simțim, cum mai suntem mental, dacă avem o perioadă bună… Unul din cinci prieteni sigur s-ar confesa mai greu, dar observ că nu ne mai oprim să vedem care e adevărul nostru personal în care trăim, pentru că vrem doar să ne distrăm, să ne anesteziem și să nu stricăm distracția celorlalți, când o astfel de ieșeală ar fi atât de purificatoare.
Am momente la petreceri în care devin nostalgică brusc și mă opresc pentru un moment să retrăiesc ce moment trist mi-a apărut mie prin minte. Îmi place starea aia, o las să mă cuprindă și încerc să o simt. Agonia e o mărturisire a faptului că am știut să iubesc oameni, locuri, perioade. Apoi, când mă recablez, mă uit în jur și mă gândesc la cât de fericiți sunt cei din jur, care, poate, dansează, și par vizibil fericiți, dar poate nu sunt. Alea sunt momentele când îmi zic că voi propune să ne adunăm ca să vorbim de cum ne simțim, dar nu știu cum ar fi primită o astfel de solicitare.
Am și momente pline de iubire în care mă uit la oameni fericiți, a căror stare o percep clar, și zâmbesc și mă bucur sincer. Tata ar spune despre asta că ”pentru mine cine se bucură?”, dar nu mă deranjează absolut deloc să mă bucur pentru bucuria altora.
Ne întâlnim cu prietenii și ne centrifugăm ideile, ni le contrăm, dar nu se ajunge la discuția aceea plină de căldură care poate conduce inevitabil la o descărcare a energiei negative pe care o porți zilnic pentru că ți s-a întâmplat un lucru oribil acum două luni sau un an, sau pandemia te-a făcut să ai o groază de dependențe cu care nu te mai descurci, sau nu îți mai amintești ce-ți place să faci cu adevărat și dai scroll toată ziua, sau munca de acasă te-a făcut să îți fie frică de oameni. Unde ne descărcăm toate astea?
La revelion am fost la două petreceri. Una în care erau doi frați care s-au certat, iar una în care două tipe s-au bătut. Pe frați nu i-am întrebat cum se simt, că mi-a fost teamă să-i supăr mai tare, de intervenit n-am intervenit… Cred că mai degrabă ar fi vorba de conceptul acesta de privat, să dai oamenilor răgaz și să nu-i zgândărești. Dar când am întrebat-o pe tipa care a bătut-o pe cealaltă tipă de ce e așa rea, a izbucnit în plâns și mi-a confesat că e așa pentru că i-a murit tatăl. Avem multiple momente să ne sălbăticim, dar mereu e momentul să ne descărcăm și să povestim, sau să vorbim cu un specialist. Pe lângă arterapie și ajutor de specialitate, poate și journaling, meditație, rugăciune, nu mai știu ce ar putea ajuta, în afară de, desigur, descărcarea la apropiați (orientată spre soluții).
Regulile spun că dacă spui cuiva cum te simți, ”te are la mână cu asta”, dar mi-ar plăcea să ne depărtăm cât mai mult de conceptul ăsta străvechi cu care încerca tata să mă protejeze din a suferi. Suferim destul pentru faptul că nu ne lăsăm interacțiunile să fie de calitate din pură frică. N-o să-mi fie niciodată frică să povestesc ce e în sufletul meu și sunt recunoscătoare pentru abilitatea asta.
Personal, nu prea mai cred în malițiozitatea asta care se crede că mai colcăie prin societate și am devenit puternică, nu mă mai doare la fel. Vreau să cred că fac o schimbare pozitivă în momentele în care mă deschid și încurajez și pe alții să se deschidă.
Vreau să vorbim din suflet unul cu celălalt, nu cu mănuși. Ce metaforă o mai fi și asta, să vorbești cu mănuși sau cu perdea… După te poți simți doar înstrăinat. Mănuși dai, mănuși primești. Trebuia să fi lăsat fricile generaționale în urmă, că deși întâlnim oameni tot mai răi, tot putem să le creăm o schimbare cât de mică în gândire dacă ne comportăm tandru. Și, deși întâlnim oameni răi, sunt înrăiți, nu răi cu adevărat, purtându-se cu mânușile pe care le cunosc. Dar dacă recunoști energia unui om negativ, clar o distingi pe aceea a unui suflet cald, așa că a te deschide în fața lui/ei poate fi magie, asta în timp ce îți consolidezi emoțiile în cazul în care ceva se destramă.
În ultimul timp îmi place să întreb prietenii dacă au nevoie de ceva.
Azi vă incurajăm să întrebați pe cineva cum se simte cu adevărat și, eventual, dacă au nevoie de vreun ajutor.
Fotografia de cover aparține Denisei Giuglea.