RockVești #2 – Iarba Fiarelor, Fallen Angel și interviu Cristian Medrea

Interviul de luna aceasta vine de la Cristian Medrea, care spune lucruri minunate și m-a învățat despre melanj muzical și că muzica e un panaceu, dar a relatat și despre niște curente de care nu aveam habar, ce să mai spun de referințele muzicale. Despre asta aș vrea să fie Mezomorf în general, un fel de ”învață-mă ceva nou în fiecare zi”. Iubesc fluența și încărcătura informațională a acestui interviu și sper sa-l apreciați și voi:

Aici și varianta scrisă, nu știm niciodată ce e mai prielnic pentru unii sau alții dintre voi, așa că iată:

Ce simți că te-a atras la elementele rock, întrucât ai făcut carieră din asta?

   Carieră este un cuvânt cu greutate…

   Păi, termenul de rock este unul foarte larg și include foarte multe lucruri în el. Cel mai potrivit răspuns ar fi că această muzica m-a atras în primul rând prin diversitatea și contrastele ei, acele elemente “ne-rock” din ea.

  Da, am crescut cu mult rock în casă, melodiile “clasice” mi-au fost cântece de leagăn. Chiar și așa, drumul meu prin acest curent muzical, să-l numim așa, este unul foarte alambicat, presărat cu multe alte genuri și diverși artiști, începând cu deep Blues-ul lui Robert Johnson sau folk-ul sensibil al lui Joni Mitchell, până la progressive metal-ul promovat de Opeth sau trupe de trip hop ca Portishead, toate aceste lucruri intercalate lejer și ușor în muzica rock, o muzică dinamică și plină de nuanțe.

Acestea mi-au vorbit, au rezonat încă de la o vârstă foarte fragedă cu mine.

Cred că am fost inițial atras de voci precum Howling Wolf, Robert Plant sau Ronnie James Dio. Aceste voci incredibile mă transporatu, alături de ritmuri, într-un loc diferit, un loc rupt de lumea materială, în care descopeream, încet, alți artiști sau trupe, precum Afro Celt Soundsystem, Townes Van Zandt sau Loreena McKennitt. Din această cauză cred că am ajuns, ca și vocalist, în principiu, să evaluez totul bazat pe emoție și nu pe tehnică.

În ultimii ani sunt fascinat de muzica munților Atlas, care nu este deloc diferită de muzica rock, așa cum a fost botezată de vestici. Structura și termenul de “Blue Note” sunt aceleași.

Sincer, este incredibil să te gândești cât de vizibile și feroce sunt rădăcinile africane ale muzicii rock, transferate apoi Blues-ului deltei Mississippi-ului, iar mai apoi, spre Chicago. Urmele acestea sunt încă prezente chiar și în Heavy Metal.

    Unii oameni mă întreabă “De ce ești așa interesat de muzica berberă sau de cântece mantrice pakistaneze?”. Nu este o curiozitate geografică, ci una legată de capacitatea acestei muzici de a te rupe de locul în care te afli printr-un ritm care te face să simți un ușor sentiment de teamă și previziune.

Mulți ar spune acum “A ok, deci ești cu muzica world?”. Răspunsul meu clar este “Nu”. Sincer, sunt orice în afară de folkist… Sunt ca o pasăre care vede ceva strălucind pe pământ, zboară și îl “fură”, iar apoi pleacă mai departe…

    Deci, ce am “furat”, de exemplu, este dragostea pentru muzica “universală”, în special pentru ritmurile Munților Atlas și gamele vocale prezente în muzica berberă. Am fost destul de norocos să am accesul la această muzică “universală” prin ansamblul vocal-instrumental brașovean “Canzonetta”, condus de doamna Ingeborg Acker, ansamblu unde am descoperit muzica atotcuprinzătoare a întregii lumi: muzica baroc mi-a explicat ce sunt arpegiile cântate de Jon Lord și Ritchie Blackmore, misticismul muzicii orientale mi-a arătat noi sunete incredibile, iar gospelul m-a învățat dramatismul muzicii Blues.

    Urăsc plictiseala și repetiția și simt constant nevoia de a explora noi teritorii și de a primi noi stimuli.

Astfel, pot spune că sunt multe în lumea asta mare în afară de Metallica sau Thin Lizzy…

Scrii versuri? Care este procesul tău de creație?

    Da, scriu versuri. Procesul meu de creație nu este constituit dintr-o formulă miraculoasă pe care o dețin sau o pot da cuiva mai departe. Este destul de simplu: ieși în lume și absorbi tot ce vezi, auzi sau simți. Trăiești și înveți să deschizi ochii în fața naturii. Apoi începi să notezi totul.

    Am un carnet, o agendă, unde îmi notez ce am de făcut, dar dacă o întorci invers, este plină de versuri: scriu despre orice mi se întâmplă sau gândesc, orice mă stimulează. Unii oameni cântă doar despre tipe, despărțiri sau seri în baruri. Foarte bine pentru ei, dar eu vreau să scriu despre lucruri care sunt importante pentru mine.

    Ce ține de compus muzica, procesul meu nu este unul “plastic” sau tehnic. Nu pot să stau ore întregi pe scaun cu un instrument lângă mine și să zic ”Ok, acum scriu o piesă.” Creația e pe moment. Am o idee și o înregistrez. Dacă ea crește natural mai departe, okay, dacă nu, o las pe mai târziu să își aștepte momentul, nu are rost să o tot frec până capătă formă.

În rest, mă panichez mult, da. Mai ales deoarece sunt genul perfecționistului în privința creației mele. Nu contează așa mult pentru mine cum este ea primită de publicul larg; pentru mine este vital să atingă un anume nivel față de ștacheta pe care mi-am stabilit-o. Când simt că exagerez, iau o pauză și mă concentrez pe respirat.

  “Oare va fi lume multă diseară la concert?”, “Azi trebuie să cânt perfect!”, “Ar fi destul de heavy așa o piesă?” sunt exemple bune de întrebări și griji venite din Ego. Creația este actul care se întâmplă în afara lui. Pe cât de abstract sună asta, pe atât de simplu este.

    Nu știm cât de bătrână este muzica, dar hai să zicem că are câteva zeci de mii de ani. De ce ai vrea vreodată să cânți tu ceva, tu care ai 15, 30 sau 40 de ani, când muzica este atât de veche și înțeleaptă?! Am învățat să creez fără a mă gândi la ce va ieși, încerc să fiu doar marioneta muzicii care iese din mine în momentul respectiv. Pot admira creația mea, da, dar nu am să stau să o disec.

Ce ai învățat de la un veteran din rock?

Ar fi destul de stupid, în special pentru cei care mă cunosc bine, să vorbesc despre altcineva decât Robert Plant, marea mea influență ca stil vocal, dar mai ales ca muzician și om.  

Emisia și nuanțele vocii, dar și muzica lui sunt pur și simplu rupte din altă lume.

Asemenea lui Robert Plant, urăsc zona de comfort și repetiția. El a înțeles ca trebuie să încerce mereu ceva nou, să fie treaz și să nu stea să culeagă laurii unui proiect de succes. Nu are sens să țipe seară de seară Immigrant Song – ar fi aiurea ca identitatea unui muzician sau cariera lui să fie definite de un succes.

Cheia stă în a compune muzică mereu nouă, în a experimenta și în stimulul despre care am vorbit deja. Să fii vocalistul Led Zeppelin este mai mult decat suficient pentru oricine, însă Robert Plant a privit mereu înainte, trecând prin numeroase culori ale spectrului muzical. Nu a lăsat eșecurile comerciale sau dramele personale să îl doboare. A putut mereu să ridice capul sus și să stea cu umerii drepți, fiind încrezător în ceea ce face. Nu contau părerile criticilor, ci doar sentimentul lui față de propria muncă.

Principala lui amprentă artistică pe care o regăsesc în mine este, probabil, melanjul muzical pe care l-a creat mereu, diversitatea definindu-l. Granițele genurilor nu există, iar muzica lui este ceva ce poți auzi la un festival rock sau pop, o seară country sau într-un club de house undeva în Londra.

Plant a fost primul om pe care l-am admirat, chiar idolatrizat. La 4 – 5 ani luam piaptănul din baie și mă puneam în fața oglinzii, încercând să îi imit mișcările și gesturile. Stairway to Heaven a fost probabil prima melodie ale cărei versuri le-am știut, deși nu înțelegeam nimic din ce spune: “May Queen”?, “Bustle in your Hedgerow”? Habar n-aveam ce înseamnă lucurile astea, dar vocea lui care purta în ea rezonanța multor culturi a fost mereu ca o mână care mă bătea pe umăr și îmi spunea: “Hei, ascultă asta, ce tare e! Oare de unde vine sunetul ăsta? Hai, du-te și caută-l!”

Spune-ne despre planurile carierei solo

În momentul de față, am terminat de compus primul meu album solo. Demo-urile celor unsprăzece melodii sunt și ele pregătite, mai trebuie doar să gasesc oamenii potriviți și să începem înregistrările. Nu ar trebui să fie un proces prea lung, dar situația actuală în care se află lumea întreagă a cerut să-mi amân puțin planurile. Cu alte cuvinte, în viitorul apropiat, albumul meu va fi numai bun de ascultat pentru toată lumea.

Prietenii mă întreabă la ce să se aștepte, muzical sau tematic. Eu le răspund să nu aibă așteptări! Nu am urmărit ceva anume cu acest album, este doar un melanj de sunete diferite, atât acustice, întipărite adânc în ADN-ul popoarelor, cât și electronice sau rock/metal.

Albumul nu are ca temă ștergerea granițelor muzicale, ci reflectă pur și simplu personlitatea și starea mea, acum. Da, este un album divers ca și culori muzicale și instrumente. Asta și datorită contextului în care mă aflu. România și mai ales Brașovul îți oferă o mare diversitate sub aspect cultural, dacă știi unde să cauți. Poți auzi multe feluri de muzică, de la cantate medievale, dansuri tradiționale, muzică balcanică sau ritmuri turcești și până la o abordare foarte vest-europeană.

Este un album cu un drum lung, dar mă bucur că am ajuns unde am ajuns, după ce am trecut prin câteva locuri și câteva trupe…

Am fost naiv, precoce, nostalgic, furios, divers, uneori învins si băgat în stereotipie, dar acum simt că renasc muzical. Pot arunca orice pe masă din acest punct de vedere pentru că îmi place; să fiu mai mult decât vocalistul unei trupe îmi oferă multă flexibilitate.

   Concertele de anul acesta au fost anulate sau amânate, dar rog lumea să stea conectată cu mine în mediul online ca să fie la curent cu ce voi anunța referitor la acest subiect.

Deci, stay tuned căci lucuri frumoase sunt pe drum!

Care sunt provocările unei trupe, încă de la început?

    Aș nota aici, în primul rând, partea materială (aparatură, instrumente, săli de repetiție etc) sau cea financiară, însă cred că aceste aspecte sunt subînțelese și le-am văzut abordate de multe ori.

Ce vreau eu să subliniez:

În opinia mea, trupele tinere pot să-și ia gândul de la colaborarea cu casele de discuri sau cu radiourile mainstream. Toată indrustria mainstream este una foarte înșelătoare și nevrotică. Obscuritatea, pe de altă parte –underground-ul- își are locul lui special, un loc în care poți descoperi multă susținere și multe trupe deosebite. Toate se întâmplă cu un motiv…

  Ar fi util ca trupele să înțeleagă diferența dintre cântatul corect/perfect și cel adevărat. Perfecțiunea este o dorință venită din ego și nu susține relațiile dintre membrii unei trupe. Folosirea unor clișee ale muzicienilor faimoși va fi mai puțin apreciată și repede uitată comparativ cu o trupă care dă frâu liber creativității, promovând o atitudine plină de bucurie și vizionară. Deci, o mare provocare pe plan artistic este găsirea locului în acest caleidoscop muzical.

Să menții o trupă este greu din multe puncte de vedere. Trupa înseamnă energie și mult umor. Da, respectă trupa, ține ștacheta sus și nu irosi darul creativității pe care-l ai, dar dacă tratezi cu prea multă seriozitate snoabă treaba, vei ajuge frustrat sau clișeic.

   Împreună cu Lucky Thirteen, am reușit să construim relații sănătoase între noi, astfel că, brusc, și muzica noastră a sunat mai bine. Puteam să fim liberi muzical, deoarece ne puteam baza unii pe ceilalți. Am fost buni, chiar foarte buni, apoi nu am mai facut nimic, dar așa se întâmplă uneori, n-ai ce face. Continuă drumul și nu trăi în trecut.

    Relațiile în trupă pot fi dificile. Uită de ego, disciplinează-l. Diferențele muzicale trebuie să devină o legătură și să creeze un melanj, dar într-un mod natural, nicidecum politicos. Învață să taci, să te exprimi fără să îl umbrești pe cel de lângă tine, ci susținându-l. Asta va putea salva și interesul fiecărui membru din trupă, deoarece fiecare va putea să fie mândru și fericit de sunetul trupei și să îi placă ceea ce face.

  Uneori, se nasc idei stupide în trupe de genul “Ce vom lăsa în urmă?”, “Când cineva se va gândi la numele trupei, ce își va aminti?”, “Trebuie să avem un mesaj puternic!”

Din propria experiență pot spune că este inutil să te gândești la o moștenire culturală sau la o revoluție prin artă. Mă uit la ce au lăsat în urmă oameni ca Bob Dylan, dar contextul social al vremii a permis că muzica să susțină mișcările revoluționare ale tineretului. În aceste vreunuri, dominate de materialism și IT, așa ceva pare să fie greu; radioul este în mare parte plin de muzică pop de consum. Mesajele puternice sunt absente. Nu cred că ar trebui ca o trupă să se preocupe de responsabilități, muzica nu mai este  o unealtă revoluționară, ci un panaceu. Este acolo să aline diferite supărări, dar nu este vreo cheie magică spre pace mondială sau ceva de genul. Exact asta a gândit și Jim Morrison când a spus “Cancel my subscription to the resurrection”.

   Menține totul proaspăt, distrează-te și lasă responsabilitățile de genul celor menționate de-o parte. Sari de pe o piatră pe alta, uneori poate îți uzi picioarele, alteori poate te arzi, dar asta e okay, continuă doar să faci multă muzică. Încearcă lucruri noi mereu. Da, să cânți acealași lucru seară după seară ar putea să-ți aducă un fals succes, dar ce rost are?! Indiferent că vorbim de Paul Simon sau Solstafir, vedem că artiștii au mers mereu în direcții noi, cu riscurile asumate.

Trupele se bazează pe o anume forță cinetică, membrii sunt mult mai dependenți unul de celălalt decât au impresia.

Un alt lucru important care macină trupele încă de la început este sinceritatea. Este crucial să fii sincer – să știi repede când ceva funcționează sau nu, altfel ajungi să îl jignești pe cel de lângă tine. Nu are sens, din politețe, să intorci capul sau să zici “Las-o așa.”

Să fii într-o trupă este un joc dificil, dar îmi place ca oamenii să aibă multă pasiune pentru ea… “No tears. No blood.”

Recomandare piesa proprie și dezvoltare mesaj

Am ales “For all the Hope” din catalogul Lucky Thirteen, deoarece consider acest proiect ca fiind cel mai apropiat de ceea ce eu consider că face o trupă in adevăratul sens al cuvântului. Piesa – probabil singura piesă scurtă pe care am compus-o împreună – aduce un licăr de speranță: invită interlocutorul la o meditație asupra condiției umane și găsirea căii de ridicare deasupra acesteia.

Este o înțelegere profundă a dansului în care suntem prinși ca indivizi călători prin propria viață.  Lumina și întunericul sunt parte a aceluiași întreg, se determină reciproc și nu pot lua formă decât în această dualitate. Maniera în care s-a abordat subiectul este una ușor mai umoristică decât de obicei.

Recomandare piesă legendara și motivare alegere

    Nu sunt mulți rockeri (mai bine zici oameni, mă enervează cuvantul rockeri) care să nu tresară la auzirea riff-ului din Kashmir. Este genul de melodie pe care, după ce o auzi, trebuie să stai să îți tragi puțin sufletul ca să o poți digera.

    Acest titan muzical este unul dintre primele cântece pe care le-am ascultat vreodată, dacă îmi amintesc bine. Este pozitivă sub aspect liric și o poți viziualiza foarte ușor. Este căutarea, călătoria și explorarea pe care trupa a continuat-o la distanțe foarte mari de drumul obișnuit al rockului, nicidecum o destinație: “Oh let the sun beat down upon my face /Stars to fill my dreams.” Cum a zis și Jack Black: “Vocea lui Robert Plant seduce precum diavolul.”

    Kashmir, pentru mine, este vibe-ul pur Led Zeppelin..

Tobele conferă melodiei o senzație distinctă, ceea ce adaugă intensității piesei. Spre sfârșitul ei, fill-urile rapide aduc piesa într-un haos controlat, oferindu-i un fel de punct culminant și adăugând o ușurare la final, făcându-te să simți că ai fost într-o călătorie, nu numai liric, dar și muzical.

    În această variantă “Page & Plant” participă și muzicieni egipteni și marocani…Ce să spun despre ei, muzica vorbește de la sine. Mai autentic de atât nu se poate!

Prezentarea de trupă aparține magistralei și formidabilei:

Car Stickers Decals NIRVANA Funny Sticker For Boy Car Bumper ...

@rebecca ne-a scris următoarele despre Nirvana:

În timpul umilei perioade de cochetare cu rock-ul, trupa care răsuna cel mai des în căștile mele era Nirvana. A fost, cu siguranță, una dintre cele mai influente trupe ale vremii, zeii grunge-ului.

Nirvana nu se încadrează în grunge, ei au fost grunge-ul. Pentru a clarifica spectrul acestui gen, este o muzică alternativă (pe care Nirvana a reușit să o aducă în tendințe), o combinație între punk și metal, caracterizată în special de chitara gălăgioasă și livrare vocală leneșă, lentă -cum se reliefează și în interpretările vocale aproape iluzorii ale lui Cobain.

Locul lui Kurt Cobain în hall of fame-ul rock-ului este indubitabil. El a fost compozitorul, solistul și chitaristul trupei, fiind numit ” liderul generației X”. El a scris versurile și linia melodică pentru cea mai mare parte din melodiile lor.

Dinamica trupei s-a schimbat de al lungul timpului. Kurt Cobain și bassist-ul Krist Novoselic s-au cunoscut în liceu în Aberdeen, Washington și au format Nirvana în 1987 în Seattle (locul unde Kurt s-a sinucis în martie 1994).
Nirvana a lansat primul lor album – Bleach- fără prezența lui Dave Grohl (ulteriorul fondator Foo Fighters) care în 1990 s-a alăturat trupei. Krist Novoselic a afirmat că el și Kurt și-au dat seama în două minute că Dave avea să fie toboșarul perfect.

Numele trupei a fost decis pentru că, așa cum declară Cobain, doreau ceva care să inspire frumos și drăguț în loc de clișeicele nume vulgare. Prototipurile inițiale pentru nume au fost: Skid Row, Fecal Matter și Ted Ed Fred.

Bine cunoscutul logo al trupei, fața galbenă, zâmbitoare, cu ochii crosați este o imagine clasică pentru muzica rock. Din căutările mele, semnul ar fi fost desenat de Kurt pe un flyer care anunța petrecerea lansării albumului ”Nevermind”. Se spune că s-a inspirat din semnul asemănător al unui club de stripptease unde trupa obișnuia să-și petreacă timpul.

Controversata sinucidere a lui Kurt Cobain, în 1994, pune capăt în mod tragic scurtei existențe a trupei Nirvana, care a avut parte de o ascensiune umitor de rapidă pe scena rock-ului. Kurt și ceilalți membrii au afirmat în repetate rânduri că ei nu și-au dorit niciodată faima și că planul lor inițial nu a fost de a deveni cunoscuți.

Scrisoarea de adio pe care Kurt a scris-o înainte de a se sinucide (în casa din Seattle, folosind un pistol, în timp ce era sub puternica influență a heroinei și a diazepamului) este adresată prietenului său imaginar din copilărie: Boddah, probabil văzut, psihologic, drept un refugiu. Acesta afirmă: “It’s better to burn out than to fade away” (Este mai bine să arzi, decât să pălești).
A durat câteva zile până când primul din șirul de fani afectați s-a sinucis.
Percepția disforică pe care Cobain o avea despre sine este ceva, pe cât de trist, atât de intrigant. Sugerez profund, celor asemenea mie, captivați de sumbru și mister, să citească scrisoarea de adio a lui Kurt, dar și speculațiile legate de falsificarea scisorii și posibila ucidere a solistului.

Nirvana a avut o carieră scurtă, dar cu un impact evident și veșnic asupra rock-ului, cu cele trei albume: Bleach (1989), Nevermind (1991) și In Ultero (1993). Cel mai cunoscut cântec Nirvana este Smells Like Teen Spirit, care trezește la viață sufletele ascultătorilor.

Un scurt top personal al pieselor mele favorite:

  1. Aneurysm
  2. Heart shaped box
  3. Smells Like Ten Spirit
  4. The man who sold the world
  5. Territorial Pissings

-“I’m worse at what I do best
And for this gift I feel blessed
Our little group has always been
And always will until the end”-

Despre moartea lui Kurt (click)

Site-ul oficial Nirvana

Trecem la noutăți, s-a adunat ceva-ceva

Iarba Fiarelor, feblețea noastră, a lansat albumul pentru care trebuia să ne unim să facem și un interviu. Va urma, dar până atunci, ascultați albumul și sper să simțiți și voi că ați vrea să dansați desculți într-o livadă, cu amurg, la un live de-al lor:

De asemenea, această trupă brașoveană pe care am descoperit-o chiar zilele astea, a lansat albumul acesta superb, merită mai multe vizualizări. Nu că nu sună bine trupa în deplinătatea ei, dar vocea fetei este încântătoare:

Despre ei este vorba:

Susțineți-i cu un like la pagina de Facebook (click), dar susțineți-i în general…

Și deci! Am participat la evenimentul celor de la Fine Sounds, la lansarea noilor Soundcards, iar Bulz Brothers ne-a prezentat piesa asta genială:

Rapperul din comunitatea noastră strânsă dar nu restrânsă, Terrodvctill, a lansat o piesă cu instrumental de rock și super flow:

Sebastian, multimuzicianul nostru preferat, a postat pe canalul lui un nou jam. Ce viață de artist, fii atent cum sună de angelic (mie mereu îmi alungă durerea de cap muzica lui), dar mă șochează și consider cu totul și cu totul mai special faptul că este totul pe loc:

Trupa aceasta brașoveană ne-a scăpat la anteriorul RockVești:

N-aș numi stilul chiar rock, dar aici ceva liniștitor și agreabil:

Vlad de la Gramofone a produs și scris asta:

Consacrata The Rolling Stones a lansat o piesă nouă:

Bon Jovi a dedicat o piesă cazului George Floyd:

Post grunge-ul este și el revigorat cu piesa asta, după o absență de aproape doi ani de la trupă:

O piesă mai sensibilă:

Ceva mai simfonic și clujean:

Am încercat să ne limităm la 11 piese, dar nu mă pot abține, așa că apasă să-ți amintească youtube-ul de piesa lui Alexu:

Add a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *