Băieții de la Colonist pe Lună ne-au răspuns la curiozități. Am vorbit despre stereotipuri, emulație, comparații și originalitate. Trupa s-a catapultat în preferințele mele exact din momentul în care i-am descoperit, având un sunet demn și aerisit. Vocea lui Grig expune sensibilitate și calmitate, iar riffurile de chitară ale lui Cristi alimentează concordant sunetul. Totul ireproșabil, dar m-a creierit o dorință! Sper în secret la foaia cu acorduri de chitară de la piesa mea preferată de la ei, Corăbiile.
Aceștia au de lansat și o piesă nouă, pentru care încă trebuie să așteptăm varianta de studio, însă punem live-ul acesta cap de articol:
Acum vine lectura:
1. Știm că multe trupe de rock din România optează pentru folosirea limbii engleze pentru versurilor lor. Cum a decurs dezbaterea voastră între alegerea limbii române sau engleze?
Grig: Când ești ‘’împins’’ de inspirație, fantasme sau demoni să faci muzică și implicit texte pentru acea muzică, e bine să nu ai “dezbateri”. Trebuie să faci așa cum îți vine și dacă în limba română îți vine, așa o faci. Dacă îți vine în engleză, așa să o faci. Mie îmi vine acum inspirația în limba română. Poveștile mele, închipuirile mele, visele mele, jocurile de cuvinte, bătăile inimii și cadența silabelor îmi sunt în limba română. Acum. Poate vreodată vor fi și în altă limbă.
2. Există stereotipuri sau subiecte tabu în rockul românesc?
Cristi: Bineînțeles că există. Avem trupe care încearcă să își îmbunătățească imaginea (nu e cazul să dau nume, nu asta e important) și care sunt “văzute” prost de alte trupe dar și de alte persoane din mediul artistic (gen “critici”), doar pentru că se îmbracă mai diferit, adoptă ținute mai extravagante sau atitudinea lor, strict în cadrul actului artistic, este ceva mai aparte. Știu, sună foarte a anii comunismului, dar crede-mă, am asistat la discuții de genul ăsta și la certuri online pe tema asta. În 2020! Sunt încă oameni care nu înțeleg că până și muzica rock este un produs în cele din urmă, iar acest produs s-a vândut de când lumea exact pe baza acestor ingrediente, atitudine diferită, outfit-uri diferite, rebeliune, you name it. Încă odată, am fost șocat să constat că în România anului 2020 mai există încă oameni care strâmbă din nas la vederea unui artist care se manifestă așa cum crede pentru a-și promova produsul. Deci da, ăsta este un subiect tabu, deși nu ar trebui. E incredibil, pretindem muzicienilor de rock să fie normali și să nu ne șocheze prea mult, haha. Cât despre stereotipuri, uită-te la ce are încă succes în muzica rock, în aceeași Românie a anului 2020 și o să le vezi în număr destul de mare. Facem noi într-un fel și rămânem închiși în aceleași genuri, over and over. Probabil că ne e greu să ieșim dintr-o anumită zonă de confort.
3. Ce părere aveți despre emulație? Cu ce vă remarcați pe partea de originalitate, fiind atâtea trupe în industrie?
Cristi: E foarte greu, dacă nu imposibil să fii 100% original în zilele noastre. Totuși, consider că e de datoria oricărei trupe să își îmbunătățească sound-ul, să încerce să găsească “acel acord” sau sunet care să facă piesa respectivă recognoscibilă, să aibă ceva diferit în versuri (nu neapărat ceva total nemaiauzit, dar diferit), iar noi exact asta încercăm să facem. Nu ne propunem să reinventăm rock-ul, e greu să mai faci azi așa ceva, ci doar să sunăm cât mai “Colonist pe Lună”. Până la urmă, Grig are vocea lui distinctă și chiar prin asta în sine putem să spunem că sunăm diferit. Ceea ce, bineînțeles e valabil și pentru alte trupe. Emulația este un concept benefic atâta vreme cât toate trupele încearcă din răsputeri să adauge ceva cât de mic în peisajul rock-ului autohton. În felul ăsta vom crește cu toții, fără ca asta să însemne că ne aflăm neapărat intr-o competiție.
4. Ajută comparația? E cazul să se pună stop comparării sunetului unei trupe cu al unei alteia?
Cristi: Nu știu, încă se mai poartă chestia asta? Știu că în vremurile când eram adolescent și începeam să ascult rock din ce în ce mai mult, exista tendința asta, de a spune “da, mișto, da’ parcă sună a trupa x sau y”, dar asta se întâmpla tare demult. Am realizat, odată cu trecerea timpului, că la un moment dat tot o să suni a altă trupă, și viceversa. Important este ca asta să se întâmple exact așa cum am spus, adică doar în unele momente. Da, dacă te apuci să copiezi o trupă ca sound, ca frazeologie, ca atitudine, ca tot, atunci e regretabil. Ai o trupă care există degeaba. În schimb, dacă o trupă doar îți aduce aminte de altă trupă în unele momente, asta nu poate fi decât o chestie bună. Pentru că, până la urmă așa se creează curentele muzicale, nu? Cum ar fi fost dacă în perioada de început a metalului nimeni altcineva n-ar fi vrut să sune a Venom sau Metallica? Mai aveam oare metal în ziua de azi? Da, metalul s-a schimbat enorm între timp, dar la început trupele aveau momente în care semănau într-un fel una cu alta. Așa s-a menținut stilul, așa a crescut. N-ai cum să nu suni și a alte trupe, dacă te înscrii într-un curent. Ideea e ca părțile originale cu care vii să predomine, nu invers.
5. Ce are muzica rock inedit, în opinia voastră, față de celelalte genuri muzicale?
Radu: Fiecare gen muzical are ceva inedit pentru fanii acelui gen. Dacă îmi place rock-ul, o să găsesc chestii inedite, pentru că de-aia îmi place. Dar mie îmi plac și alte genuri, ascult destul de mult Bob Marley de exemplu, și în general foarte mult reggae. Și cred că faza asta cu ascultatul de alte genuri e valabilă și pentru restul băieților din trupă. În opinia mea, rock-ul se distinge prin libertatea de mișcare, adică teoretic ar trebui ca limita să fie cerul, nu? De-asta rock-ul m-a atras întotdeauna, pentru că nu prea există limite componistice, poți fi liber să creezi orice. Bineînțeles, atâta timp cât nu sună ridicol. În schimb, mi se pare că datoria fiecărui muzician este să asculte și alte genuri muzicale. Cu aceeași precizare ca mai sus, să nu fie genuri frivole sau ridicole. Ca muzician, ai datoria să te dezvolți într-una, iar limitarea la un singur gen înseamnă limitarea ta ca muzician. Sigur, îți place rock-ul cel mai mult și tocmai de-aia cânți rock, dar nici n-ai idee cât de mult te ajută, inclusiv pentru rock, să asculți și alte genuri.
Recomandare piesă legendară și ceva despre ea, în opinia voastră
Ascultăm o grămadă de muzică și e foarte greu să alegem o singură piesă legendară, dar iată, am ales Shine On You Crazy Diamond, de la Pink Floyd, o piesă compusă din motive atât de umane și impresionante, încât te face să realizezi că o trupă devine legendară și datorită legăturilor dintre membri, dar și păstrării legăturii cu “Pământul”.
Bine, e cam aiurea să numim Shine On You Crazy Diamond o simplă piesă măcar pentru faptul că a fost concepută în mai multe părți dar și pentru că, fiind scrisă pentru Syd Barrett, geniul înlăturat în 1968 pentru că nu mai putea efectiv să lucreze într-o trupă, a reprezentat tributul adus acestuia de către Gilmour, Waters și Wright, un Barrett față de care s-au simțit probabil vinovați pe parcursul întregii cariere. Există, desigur, o grămadă de informații și legende despre această operă muzicală, nu e cazul să le dezvoltăm noi aici. Ce contează pentu noi este faptul că latura umană și legăturile dintre membri cântăresc enorm în viața unei trupe serioase.
Recomandare piesă de la voi și câteva rânduri despre voi sau despre piesa respectivă:
Grig: ‘’Pânzele albe de la capătul lumii” este cea mai nouă piesă lansată de noi (7 februarie 2020 – ziua lui Radu, bassistul nostru). Dacă ar fi să povestesc despre ea, aș menționa că am început să o scriu acum mulți ani, prin 2013, ’’la începuturile trupei”, cum s-ar zice, când după un ‘’debut fulminant” (după două concerte) am simțit gustul amar al destrămării trupei (lucru de care m-am mai lovit și cu care m-am obișnuit între timp). De atunci, am adăugat din când în când la ea noi versuri, am schimbat de câteva ori armonia și într-un final, în 2019, împreună cu colegii mei, am adus-o la forma finală. Cristi a reușit mixul ideal și am fost mulțumiți cu toții. A fost o piesă “dospită” mult timp, dar a ‘’crescut’’ frumos (scuzati halul ăsta de descriere, dar mă uit cam mult la TV Paprika, recunosc).
Structura acestei secțiuni o să aibă o recomandare a lunii în materie de trupe și se va prezenta ori istoria respectivei grupări, ori aspecte diverse, demne de a fi menționate.
Trupa de luna aceasta este Deftones. Mi-a luat ceva ani să dau redare pieselor de la ei, căci autosuficiența e un raționament ce stă cel mai des la baza limitărilor și unora dintre noi nu le place ideea de mainstream, ocolind uneori trupele ce ajung în topuri. Datorită vocii lui Chino, aș pune Deftones în categoria ”muzică de îngeri”. Este un mix perfect între hardcore și baladeală, însă stilul lor a fost descris ca fiind: alternative metal, art rock/art metal, experimental rock, nu metal, post-punk, post-hardcore, dream pop, drone rock, post-metal, shoegazing, stoner rock, trip hop, glitch, math metal, psychedelia, și funk metal.
Influențele lui Chino au fost the Smiths, The cure și Depeche Mode, iar prima lui dorință a fost de a deveni toboșar, căci ”există prea mulți chitariști în lume”, spunea el, dar a renunțat rapid la asta, din iluzia că nu face progrese. Asta se întâmpla cândva înainte de 1988, acesta fiind anul de întemeiere a trupei.
În Sacramento, precum și peste tot în America, exista cultul garajelor muzicale. Un astfel de garaj avea pus la cale chitaristul, Stephen Carpenter, garaj ce a pus bazele trupei. Povestea lui Stephen înainte de Deftones: a fost accidentat de către un șofer băut și a trebuit să stea în scaun cu rotile pentru multe luni de zile. Pasionat de skateboard, precum toți membri trupei, îi era după accident imposibil să își mai exercite pasiunile, așa că s-a apucat de una nouă, care îi permitea să își ocupe timpul: cântatul la chitară.
Influențele lui Stephen: Duran Duran, Kiss și Van Halen, iar ulterior Metallica și Megadeth.
Apăruse și Chi, care se ghida muzical după Iron Maiden, iar Abe, toboșarul, Jimi Hendrix și the Beatles.
Discografia lor:
- Adrenaline (1994–96)
- Around the Fur (1997–99)
- White Pony (2000–02)
- Deftones (2003–05)
- Saturday Night Wrist (2006–07)
- Diamond Eyes (2010–11)
- Koi No Yokan and Cheng’s death (2012–13)
- Gore (2014–2017)
În jurul anului 2008 trebuia să iasă albumul Eros, însă decesul lui Chi cauzat de un accident auto a lăsat planurile în aer. Singura piesă lansată a fost Smile:
Circulă câteva demo-uri de pe Eros pe youtube și se speră că vor mai fi lansate cândva.
O altă recomandare de la ei ravisantă plină de validitate pe originalitate este:
Anul acesta se preconizează că iese album nou.
În continuare, amintim de noua piesă de la Evanescence, filmată în carantină:
Underwaves, trupă brașoveană ce ne face mândri, după ce ne-a încântat cu albumul de debut HIATUS, au filmat videoclipul la piesa asta:
Dirty Shirt a scos pe bandă rulantă piese. Se remarcă coverul acesta:
Hărnicie de hărnicie, s-au organizat și episoadele acestea:
Amintim și de o rockereală nouă în limba română:
CRIZE, printre cele mai îndrăgite trupe de la noi, sensibilizează cu noua piesă, alături de un nou toboșar și în colaborare cu DJ Oxi pentru scratch-uri:
Rock local, al nostru Alexu and The Voices Inside a lansat o piesă nouă, de o delicatețe formidabilă:
Tot Alexu a demarat o ”miniserie”:
Tot local, Sebastian Lala a avut o serie de sesiuni de carantină:
White Walls are supersound și supervideo-ul ăsta cu Șerban Pavlu și Alina Petrică:
Trupa în care Satoshi cântă la tobe, al cărui interviu îl puteți găsi aici, a lansat această piesă sensibilă:
Inimitabili, Oigăn cu George Gâdei au dărâmat un oraș cu un gând:
The Eagle Wizard este un nou proiect post-rock. Această piesă dovedește că nu trebuie să fie o voce pe piesă pentru a se exprima ceva. Mădălin Duca cântă atât la tobe, cât și la bass și chitară.
Avem și un metal greu nou, internațional:
Concludem articolul cu ingeniozitatea celor de la Implant pentru Refuz pe partea de video, cu piesa mea preferată, alături de Adrian Despot, ce rămâne legendară: