Scriu aceste rânduri spre aducere aminte, după ce am participat și m-am ocupat personal de înmormântările surorii bunicului meu, care a înfiat-o pe mama pentru a putea urma o facultate (avea origine nesănătoasă, bunicul ei, străbunicul meu matern adică, a fost condamnat la temniță grea pe viață pentru că a fost un membru important în grupul de rezistență armată anticomunistă Șerban – Voican) și a bunicii mele paterne. Ambele au murit în casa noastră din sat, trecute bine de 80 de ani, după ce au zăcut la pat câteva săptămâni.
Nu am căutat ispre să iau parte activă la ritualurile de înmormântare, dar s-a nimerit să fiu acasă în acele zile și să fiu suficient de puternic cât să pot ajuta. Și apoi a fost și o datorie față de aceste femei care m-au crescut. În copilărie, moartea mă înspăimânta teribil. Am fost la înmormântări ale unor rude apropiate, dar nu am contribuit cu mai mult decât participarea mea la slujbă și ajutat la pomeni. Mi-am dat seama că aceste înmormântări sunt printre ultimele din neamul nostru care s-au făcut cu tot ritualul, după toate regulile străvechi, și că ar fi bine să notez tot ce am văzut și tot ce știu, spre aducere aminte. În același timp, confruntarea directă cu moartea și cu toate obiceiurile asociate ei m-a făcut să înțeleg mai bine semnificațiile adânci ale acestei mari treceri și a rostului credințelor și ritualurilor noastre populare.
Întâi de toate, să precizăm că această dare de seamă privește datinile și credințele de înmormântare din Mușcel, dintr-un sat de pe una dintre văile principale ale zonei, respectiv undeva la jumătatea distanței dintre Pitești și Câmpulung. Tradițiile aparțin unui spațiu cultural român, de religie ortodoxă, inclusiv al familiei și autorului acestui articol. Aceste ritualuri au fost observate în mod direct de către mine, în cea mai mare parte, cu ocazia a două înmormântări, petrecute în 2020 și în 2024.
Moartea este un moment de cumpănă, de haos, în care legile normale ale existenței se rup. Este momentul confruntării, prin excelență, cu necunoscutul, haosul, supranaturalul. Moartea rămâne, chiar și pentru omul modern desacralizat, un mister și un prilej de spaimă. Mintea omenească cu anevoie poate cuprinde acest fenomen, mai ales prin faptul că este, cu toate progresele tehnologice, un moment inevitabil, ireversibil și care nu poate fi controlat. Oamenii atât de vii, de întregi, cu o bogăție de cunoștințe, de gânduri, de care suntem atașați prin atâtea întâmplări și emoții, dispar fără întoarcere. Nu e, deci, surprinzător, că moartea, această Mare Trecere, este înconjurată de atâtea obiceiuri și ritualuri, menite să o îmblânzească, să ajute sufletului decedatului să ajungă în Rai, să ofere alinare familiei îndoliate, dar și comunității.
Petrecând mult timp cu bunicile mele, născute prin anii 30 ai secolului trecut, precum și cu alți oameni buni și bătrâni, am avut norocul să înțeleg viziunea generației lor asupra morții, viziune care e cea tradițională, a satului vechi românesc. Încerc, deci, să descriu cât mai bine, pe cât știu și îmi amintesc, care sunt semnele și semnificațiile care precedă moartea, o urmează, precum și ritualurile și credințele care sunt asociate momentului marii treceri.
Trebuie menționat că bătrânii noștri își doresc, în general, o moarte rapidă și fără chinuri, ’’pe picioare’’ (adică fără să zacă la pat), în sânul familiei. Să te culci în patul tău noaptea și dimineața să nu te mai scoli, după ce ți-ai pregătit, din timp, toate cele necesare, cam ăsta ar fi idealul pe scurt. Prin pregătiri se înțeleg spovedirea și împărtășirea anterioară, punerea în bună ordine a situației legale (testament, datorii etc.) și chiar pregătirea costumului de îngropare. Nu rare sunt cazurile, și am întâlnit personal, în care mortul și-a pus deoparte hainele de îngropare, într-un loc cunoscut familiei, inclusiv cu instrucțiuni scrise. O bunică și o străbunică de-ale mele au făcut asta și au hotărât, din timpul vieții, să fie îngropate în costumul lor tradițional complet, făcut sau dobândit de ele și păstrat de zeci de ani.
Moartea năprasnică (în accident auto, de muncă, prin infarct sau accident vascular cerebral masiv, de exemplu etc.) este în general privită ca un semn rău. La fel, moartea la azil este nesuferită multor bătrâni, care o văd ca pe un semn de abandon din partea copiilor, a familiei, și se tem de tratamentele pe care le vor primi acolo. E vorba, mă gândesc, și de frica de a fi singur, printre străini, în acest moment inevitabil al morții, de confruntarea cu necunoscutul. Din toate discuțiile purtate cu rude, cu oameni la diverse pomeni, nimeni n-a spus niciodată că ar fi de acord să meargă la azil. De asemenea, dacă boala este incurabilă și ajutorul medical nu mai poate schimba soarta suferindului, bătrânii preferă să zacă acasă, în patul lor. Singura varianta acceptabilă, adesea după multe insistențe, este ca suferindul să meargă în casa copiilor, dacă este singur și/sau nu mai poate să fie îngrijit în casa lui. Cea mai rea, însă, este moartea care are loc ’’nespovedit, neîmpărtășit și fără de lumânare’’, adică fără niciun fel de pregătire.
Tradiția populară spune că sunt anumite semne care pot prevesti moartea. Ciuvica este cea mai temută, confundată adesea cu alte păsări de noapte (bufniță, hurez etc.). Urletele lugubre, continue, ale câinelui familiei, pot, de asemenea, prevesti moartea cuiva din casă. Visele sunt și ele semne. Căderea unui dinte, a unei măsele, poate prevesti un risc de moarte sau chiar moartea, la fel și trecerea unui râu mare, învolburat, mai ales dacă celălalt mal se arată urât, întunecat, pustiu. Să fie aici vorba de un motiv mitologic vechi, al trecerii râului Styx spre tărâmul morții, transmisă de la vechii greci? Totodată, dacă visezi o rudă moartă care vine să te ia și să te ducă altundeva, este un semn că o vei însoți în moarte.
Dacă mortul zace de multă vreme și nu mai e nicio speranță de vindecare, se crede că nu poate să moară pentru că mai are păcate nedezlegate, sau nu vrea să plece din această lume până când nu rezolvă anumite situații rămase încurcate. În aceste cazuri, este chemat preotul să îi citească mortului Stâlpii, pentru dezlegarea de păcate. De asemenea, sunt chemate rudele aproapiate ale suferindului, poate acesta vrea să le vadă pentru ultima dată și să înțeleagă că a primit iertare din partea lor. Cunosc un caz în care o bătrână, străbunica mea pe linie paternă, zăcea la pat, pe moarte. Bunicul meu, fiul ei, era și el în spital, bolnav grav de plămâni. Bătrâna nu a putut să moară până când fiul nu s-a întors din spital și i-a vorbit, anunțând-o că este bine. Un alt caz pe care îl cunosc, foarte recent, este al unui tată care nu a putut muri până când fiul, cu care era certat și nu își mai vorbeau de ani buni, nu și-a călcat pe inimă și a venit la patul bolnavului.
Nici momentul morții nu este lipsit de semnificație. A muri în zile de mare sărbătoare (Crăciun, Paști, Schimbarea la față etc.) este considerat semn bun, pentru că cerurile sunt deschise și sufletul mortului va ajunge direct în Rai. De asemenea, e mai bine ca moartea să aibă loc duminică decât vineri sau sâmbătă.
Atunci când moartea survine, este bine ca mortul să fie vegheat de familie, astfel încât să i se pună o lumânare aprinsă în mâini. Primele ore de după moarte sunt cele mai intense și mai obositoare. Mortul trebuie spălat și îmbrăcat repede, înainte ca corpul să răcească și să intre în rigor mortis. Tradiția din Mușcel spune că toate aceste activități nu trebuie făcute de către membrii familiei, ci de oameni care nu sunt rude de sânge cu decedatul. În zilele noastre, însă, când toată lumea are de mers la muncă, când satele sunt mai puțin populate, această restricție nu se mai aplică. Un alt motiv este că nu multe sunt persoanele care au tăria să spele și să îmbrace un mort care nu le e rudă. Nici măcar pentru rude nu sunt ușoare aceste operațiuni.
După ce a fost spălat și îmbrăcat, trupul fără viață este pus în coșciug. Picioarele îi sunt legate cu o bucată de pânză, pe cap (peste batic sau pălărie) se pune un fel de maramă, brațele i se încrucișează pe piept, iar între ele se pune o icoană mică. În tot acest timp, se face curățenie și ordine în casă, pentru că vor veni rude cu lumânare și se pregătesc câteva dulciuri pentru cei ce vor veni. Pisicile din gospodărie sunt prinse și închise bine, încât să nu intre în casă, căci e rău (nu cunosc exact semnificația), iar oglinzile se acoperă, ca sufletul mortului să nu se vadă în ele și să priceapă că și-a părăsit trupul. Motivul este că ar putea să nu vrea să părăsească casa și să rămână să tulbure liniștea urmașilor.
Preotul este anunțat, la fel și groparii, pentru a pregăti mormântul. Rudele sunt și ele anunțate ca să vină la priveghere. Coșciugul este pus într-o cameră frumoasă, pe masă sau pe pat, încât mortul să poată fi vizitat de rude, prieteni și vecini. Se deschid porțile curții și se pune un doliu (o bucată de pânză neagră), vizibilă pe casă, ca să se știe ce s-a întâmplat. Dacă doi bărbați se întâlnesc la priveghi, ei nu dau mâna și nu zic noroc. De la biserică se aduce un suport de lumânări, ca să se aprindă la căpătâiul defunctului. De asemenea, se aduc praporii (steaguri cu icoane, puse pe un par înalt) și se pun în camera în care se află mortul.
Până la îngropare, care are loc de obicei la a treia zi de la moarte, rudele se succed. Priveghiul este adesea, contrar a ce s-ar putea crede, un eveniment relativ vesel. Neamurile se întâlnesc, viața mortului este evocată, se povestesc întâmplări la care a participat decedatul, se spun glume, se împart știri despre cine a mai murit și cine s-a mai născut… E momentul în care se află poveștile cele mai vechi și mai impresionante din neam, secrete vechi, întâmplări care nu s-au putut spune până atunci. Am auzit inclusiv povești despre farse făcute noaptea celor care veghează, când coșciugul este mișcat în ascuns sau se bate cu un băț în geam sau în tavan, ca să îi sperie pe participanți. Tradiția asta e una veche la noi, știm că geții și dacii aveau obiceiul să petreacă și să se bucure la moartea cuiva, pentru că evada din această lume de suferință, mai ales dacă dusese o viață cinstită. Atmosfera aceasta lipsită de apăsare apare atunci când familia este una unită, fără scandaluri și certuri mari între membri, pentru că se poate întâmpla ca moartea să fie umbrită de reproșuri, acuze, dispute pe viitoarele moșteniri și așa mai departe.
Lângă mort trebuie să vegheze în mod permanent cel puțin o persoană, inclusiv pe timpul nopții. Familiile decedatului fac de obicei cu schimbul, noaptea, lângă coșciug. În zona noastră, unde se crede încă în vrăjitoare și farmece, trebuie să fie avut grijă ca nimic din ce a aparținut mortului (o batistă, un ac, o cană etc.) să nu fie luat de cineva din afara familiei, pentru că poate fi folosit la facerea de farmece. Vrăjile cu mort (obiect ce a aparținut mortului) sunt considerate a fi cele mai puternice. Din același motiv, toate lucrurile care au fost folosite la pregătirea mortului (prosop, foarfecă etc.) se pun în coșciug și se îngroapă cu acesta. Preotul, chemat acasă, citește Stâlpii, o serie de rugăciuni și de lecturi din Sfânta Evanghelie, toate despre Înviere și speranța creștinilor în viața de veci.
A treia zi, mortul este dus la biserică pentru îngropare. Pe drum, cortegiul trebuie să se oprească la trei răspântii, unde se fac opriri pentru a se spune rugăciuni de către preot și a se arunca cu bani pe pământ. Banii sunt luați de oamenii din cortegiu, dar nu de membrii familiei. Se spune că, dacă vremea este urâtă (ploaie, viscol, frig), mortul regretă plecarea din această lume, pentru că ar fi vrut să mai trăiască. În schimb, dacă vremea este bună, mortul s-a împăcat cu soarta și este liniștit. Mormântul trebuie să fie deja pregătit (săpat pe dimensiuni, eliberat accesul). Cel mai adesea, defunctul este îngropat în mormântul familiei, unde sunt deja îngropați cei înainte decedați. Dacă este loc, coșciugul se va pune peste coșciugele celor dinainte îngropați, apoi acoperit cu pământ, iar excesul de pământ rămas se cară într-un maldăr în cimitir. Dacă nu este loc și dacă cei dinainte au murit de mulți ani, se scot coșciugele vechi, se deschid și se iau oasele, care se spală pentru a fi lipsite de orice resturi, și se așează într-un sac pe fundul mormântului. Am văzut lângă cimitir, acum ceva vreme, un tuci pus la foc. Întrebând, am aflat că se încălzeau oasele mortului ca să se desfacă toate resturile și să poată fi puse curate înapoi în groapă. Momentul deschiderii mormântului este așteptat cu grijă de către familia celor îngropați acolo, pentru că poate semnifica izbăvirea sau osândirea mortului. Dacă trupul s-a desfăcut în cele din care fusese alcătuit și nu au mai rămas decât oasele, atunci este semn bun. Dacă trupul, însă, nu s-a descompus, este umflat, urât mirositor, putred, este semn că mortul nu și-a găsit liniștea, că este legat cu blestem (de către o rudă sau de către un preot) sau că a făcut păcate foarte mari în viață (crimă, vrăjitorie).
Trebuie menționat că tinerii de vârsta căsătoriei, care au murit necăsătoriți, pot fi îngropați în costum de mireasă, respectiv de ginere. De altfel, această analogie a morții văzută ca o căsătorie este una frecventă în folclorul românesc. Și înmormântarea este, într-un fel, prilej de pregătiri ca la nuntă: se face curățenie în casă, mortul este îmbrăcat cu hainele cele mai bune, este vizitat de toate rudele, se fac pomeni unde vin mulți oameni… Fastul acesta vine și din faptul că este ultima dată când cel decedat va fi văzut de rude, de prieteni, și e o modalitate de a restabili demnitatea unor oameni care au suferit (de exemplu, au zăcut la pat). Chinuit cât timp zăcea de boală, mortul își recapătă adesea o figură liniștită, senină, odată aranjat și așezat în coșciug, încât pare viu. De asemenea, prin faptul că poartă cele mai bune haine, mortul se duce din această lume în cea mai bună înfățișare, ceea ce e important, pentru că pe lumea cealaltă se va reuni cu rudele moarte înainte.
În biserică, se împart tot felul de obiecte, în funcție de cine a murit. De mânerele coșciugului se leagă prosoape, care se vor da celor ce îl cară la mormânt. De lumânărar se leagă, de asemenea, prosoape. După caz, cei care duc crucea și praporii sunt bărbați sau femei. Dacă sunt femei, li se dau batice, dacă sunt bărbați li se dau prosoape. Mortului i se bagă în haine bani, să aibă pentru lumea cealaltă (să-l plătească pe Charon?). Participanților la înmormântare li se dau batiste în care s-au legat monede și bani. Preotul primește prosop și o lumânare groasă, la fel și cântărețul. E aici un amestec de obiceiuri de origine păgână, care au fost creștinate și li s-a dat un alt sens, și de obiceiuri creștine, menite să-i ușureze celui decedat trecerea și să îi obțină iertarea păcatelor și mântuirea.
Coșciugul nu trebuie cărat de rude de sânge ai mortului. La fel ca în cazul spălatului și îmbrăcatului, nici acest obicei nu mai este respectat. La biserică se merge cu Mărul, o creangă de măr lungă cam de doi metri, tăiată tot de cineva care nu este rudă. În măr se leagă, cu ață roșie, câte șapte feluri de dulciuri, fiecare în câte șapte bucăți, respectiv 7×7=49 bucăți. ’’Rădăcina’’ crengii de măr se bagă într-o oală nouă, iar în vârf se pune un colac. Conform tradiției, dulciurile din măr trebuie luate de nașii mortului (de botez sau de cununie) sau de urmașii acestora. Dacă aceștia nu vor, pot ceda acest drept unei familii sărace, alese de către rudele mortului. Cel mai adesea, nașii fiind morți și urmașii risipiți cine știe pe unde, Mărul este dat direct unor oameni nevoiași, mai ales cu copii mici. Creanga de măr, cu colacul din vârf și cu un singur pachet de dulciuri rămas legat, se pune peste mormânt, după ce groapa este astupată.
La îngropare, bucata de pânză cu care au fost legate picioarele mortului se desface și se așează în coșciug. Mortul este acoperit cu un văl, din cap până în picioare. Peste mort, de sus în jos, preotul toarnă vin (metaforă a sângelui Domnului). De asemenea, în groapă se toarnă vin. Coșciugul este apoi închis, capacul e bătut în cuie și e coborât în groapă. Rudele aruncă pumni de țărână peste el, apoi groparii închid mormântul.
După înmormântare, rudele, vecinii și prietenii, merg la pomană, la casa mortului. Din păcate, în ziua de azi, cu lipsa de timp și faptul că copiii nu mai locuiesc, de obicei, în sat, pomenile sunt din ce în ce mai rare, înlocuite cu pachete cu mâncare care se împart la biserică. Pomenile sunt, zic eu, una dintre invențiile de geniu ale poporului român, pentru că permit rudelor să fie ocupate cu pregătirile și să uite, pe moment, de durerea pierderii, să facă un lucru bun pentru sufletul mortului și un bine comunității. Moartea în satul românesc este, deci, un moment care implică întreaga comunitate. Mortul nu este niciodată singur, nici măcar după ce este îngropat. Se fac pomeni mai mici la 9 zile și la 3 săptămâni. Pomana cea mai mare se face la șase săptămâni. Se spune că sufletul mortului nu se ridică imediat la cer, ci rămâne pe lângă casă timp de 40 de zile, timp în care vede ce fac urmașii, pricepe că s-a despărțit de trup și se împacă cu ideea că viața s-a sfârșit și că trebuie să plece. Pomana de 6 săptămâni este deci, într-un anume sens, momentul de despărțire de sufletul mortului și trebuie pregătită cât mai bine. Sufletele care sunt încă legate de pământ prin blestem sau păcate grele nu pleacă, însă, și rămân pe lângă casă, unde se spune că pot face rele celor rămași (și aici avem strigoii, de exemplu).
La mormânt, cel puțin primele 3 zile, membrii familiei merg să aprindă lumânări. În practică, cei care pot o fac timp de 40 de zile. Apoi se aprind lumânări de fiecare dată când familia merge la biserică, și în ajunul sărbătorilor. Cimitirul luminat noaptea este o dovadă că morții sunt pomeniți, iar acest fapt are în el ceva reconfortant. Tot la mormânt, timp de 40 de zile, cineva plătit anume merge să tămâieze. În anumite zone, se cară și apă și se udă mormântul. La noi, se cară apă timp de 9 zile la casele vecinilor celui răposat.
Despărțirea de mort nu este, în tradiția românească ortodoxă, definitivă, completă. Mortului i se fac pomeni, pentru a-l ajuta să obțină iertarea păcatelor și un loc în Rai. Hainele mai bune ale decedatului se împart de pomană. Se dau și alte lucruri de pomană: bani, haine (inclusiv pantofi), oale, mâncare. Mortul se poate arăta în vis celor rămași și să le ceară ajutorul sau să le arate că este bine (a fost iertat). Astfel, dacă mortul este visat bine, respectiv sănătos, vesel, îmbrăcat curat, liniștit, înseamnă că Dumnezeu l-a iertat. Dacă este visat bolnav, zăcând, murdar, slab, trist, plin de răni, înseamnă că nu a fost iertat și că cei în viață trebuie să îl ajute făcând milostenie pentru el. Dacă este îmbrăcat în zdrențe, de exemplu, se vor da haine de pomană. Dacă este flămând, i se va face o pomană, chiar dacă nu s-a împlinit sorocul (se fac pomeni, conform rânduielii, la 6 luni, 1 an, 3 ani și, ultima, la 7 ani). Dacă este foarte bolnav și foarte chinuit în vis, se pot da Sărindare, anume mortul să fie pomenit la 40 de Sfinte Liturghii consecutive. Aceste gesturi de milostenie pot ajuta mortul, dacă păcatele nu i-au fost mari, să ajungă în Rai. Dacă, însă, păcatele au fost foarte mari, milostenia urmașilor nu îi va aduce decât o ușurare puțină și scurtă. Totuși, a face pomeni, a se ocupa de mort, a-l pomeni la biserică, este considerat ca o faptă bună, de milostenie, pentru cel care o face. Se adaugă astfel la faptele bune ale celor vii care le fac. Mortul nu trece în neființă, nu dispare ca și cum n-ar fi fost niciodată, ci sufletul lui, veșnic viu, trăiește și se poate manifesta în lumea celor vii.
Mortul (și toți morții din neam) sunt pomeniți în fiecare an, cel puțin cu ocazia celor patru sărbători ale Moșilor – câte una în fiecare anotimp, cele mai mari fiind Moșii de Iarnă și Moșii de vară. De asemenea, se fac pomeniri la biserică sâmbăta, ziua morții în calendarul ortodox, atunci când i se fac pomeni. În plus, anual se va face pomenirea generală a morților, cu colive și pachete care se împart de către toate familiile, pentru toți morții din neam. De Moși, care au loc de fiecare dată sâmbăta, obiceiul în satul nostru este să se facă colivă, cu care se merge la biserică, la slujba de pomenire. După întoarcerea de la biserică, din colivă mănâncă cei ai casei. Se fac, de asemenea, pachete cu mici dulciuri de casă: farfurii cu orez cu lapte, căni cu cireșe sau fructe de sezon, gogoși, plăcinte cu mere etc. și se împart vecinilor. Aceștia, la rândul lor, aduc prinoasele lor, încât fiecare casă să se umple de mâncare și toată lumea zice Bogdaproste, pomenind astfel morții.
Cunoscând și participând la toate aceste rânduieli, înțeleg acum rolul și importanța lor. Deși sensul îmi scapă uneori, pricep că acestea alină familia îndurerată, dau un sens perioadei de doliu, ajută sufletul celui răposat și sunt o formă de a ajuta pe cei mai săraci din comunitate. Mă rog să am parte, la momentul potrivit, de o astfel de înmormântare, ca o dovadă a nemuririi sufletului și a vechimii neamului nostru românesc.