Astăzi anunțăm câștigătorul concursului nostru, în ziua de Crăciun, cu dorința pe care am avut-o inițial, de a bucura pe cineva prin puterea pe care aprecierea și motivația le aduc cu sine.
A fost un concurs la fel de dezordonat precum tema acestuia, comunicările fiind foarte defectuoase, dar mereu avem de învățat și rămânem recunoscători. Mi-am dorit mult o organizare temeinică, dar a părut greoi și am tot târât ziua lansării provocării pe tot parcursul anului. Cred că n-a fost o perioadă bună, dar rămân în gând cu faptul că a afla în ziua de Crăciun că ai câștigat un concurs este o bucurie drăguță.
Spun asta cu căldură, dar și cu o mică rană, când am făcut grupul cu cei 17 jurați, nu mi se răspundea pe el. Iar înfruntam dezordinea.
Am reușit să adunăm 22 de persoane, promovarea a fost și ea dezordonată și extrem de dificilă. Am rugat și tot rugat pentru un share. Am ajuns și la prietenii apropiați cu rugămintea și n-a prea mers nici așa. E rău nu doar când nu se promovează un concurs ce reprezintă o inițiativă mai degrabă atractivă în rândul creatorilor, dar, în altă ordine de idei, nu se mai răspândește de mult ce fac prietenii noștri artistic vorbind, iar asta trebuie să se schimbe, zic în fiecare an că trebuie să facem un efort de a ne ajuta prietenii la început de drum cu arta/literatura/afacerea, sau pe cei care deja creează de ani, dar insistăm să fim indiferenți. Voi ce gânduri aveți despre o promovare eficientă a unei inițiative?
Am avut un gând să pregătesc o mini revistă, cum reușeam la concursurile de poezie, dar a ieșit ceva cu adevărat simplu. Îmbrățișez simplitatea și dezordinea. Încercăm să facem mereu ceva simplu, dar fiind în prezent atâtea workshopuri care te învață să faci ceva ce este ”complicat”, ”doar metoda asta merge”, ”texte persuasive pentru a atrage cititori/clienți”, ”cum să lansezi un concurs care să-ți aducă 1000 cititori”, faptul că rămânem la simplu ne face să părem neatractivi ca și proiect și militez pentru reîntoarcerea la simplitate.
Vă invităm să ne rămâneți aproape pentru concursul de poezie din februarie, se va numi din nou ”cardiopoem”. Avem în gând să pregătim și o campanie de sănătate mintală, un open call pentru texte legate de asta și vom încerca și să suplimentăm cu articole tematice cu sprijinul specialiștilor din echipă. În rest, sperăm să vă oferim inspirație și determinarea de a crea cu articolele noastre cu și despre artă și literatură.
Pentru a vedea pdf-ul cu toate fotografiile înscrise în concurs, click pe ”descarcă”:
FELICITĂRI câștigătoarei, Ruxandra Maian!!
Unii dintre jurați au dorit să răspundă provocării noastre, care urma să fie organizată frumos în mini-revistă, dar o să reprezentăm tot aici:
În general, conceptele pornesc de la idei simple care, trecute prin filtrele creativității proprii, devin structuri originale. Care este importanța conceptului în dezvoltarea unei lucrări fotografice?
Anda Lupuleț: Nu cred că e vorba de concept. Tu doar decupezi realitatea, decupajul ăsta e declanșat de ceva, iar mai apoi posedat de o idee (iar ideea, la rândul ei, posedată de o altă idee – decupajul e în continuă schimbare).
Mihai-Moga Paler: Depinde în totalitate de ce vrei să transmiți. Uneori ai nevoie de un concept, alteori mai mult te încurcă. Ce-ți trebuie mereu, însă, e o explicație a naibii de bună pentru ceea ce faci. Chiar și când ai lucrări sau proiecte fără titlu. Îți trebuie o direcție.
Teodor Rotaru: Conceptul diferențiază o imagine fotografică de o poză, este esențial deoarece oferă o anumită
„adâncime” lucrării. În același timp, conceptul reprezintă preocupările, trăirile și observațiile
fiecăruia dintre noi, acestea fiind din mai multe puncte de vedere: sociale, culturale, personale
etc.
Unde îți găsești inspirația, cum apare ea și care e procesul prin care, în cazul tău, inspirația devine concept?
Anda Lupuleț: Mintea noastră e o buclă în mișcare. Uneori două (sau mai multe) lucruri se întâlnesc și formează o imagine care îți trimite semnale. E suficient să fii atent la asta ca să devii, cum se spune, inspirat.
Mihai-Moga Paler: A putea să creezi doar în anumite condiții mi s-a părut mereu o limitare nefirească. N-am înțeles niciodată ce sunt și de unde vin blocajele creative. Nevoia de a intra într-o anumită stare, de a pregăti o anumită ambianță pentru creație, nevoia unui cadru/mediu specific, toate astea sunt, pentru mine, capricii. În experiența mea, inspirația s-a manifestat mai degrabă ca o constantă care vrea să stea lipită de mine la fiecare pas decât un cumul de momente orchestrate, surescitante, care vin, aduc niște zvâc creativ finit, apoi pleacă pur și simplu. Mi-a părut dintotdeauna validă situația artistului aflat la cârma proceselor sale, nu la mila unei “forțe nevăzute” ce trebuie vânată/canalizată. Ori, poate inspirația e un refugiu, dar nu devine ea atunci o barieră între artist și ceea ce-l înconjoară? Obstacolele de felul ăsta, intransigența, teama de expunere, lucratul în spatele ușilor închise, overprotectiveness-ul, astea nu-mi fac bine niciodată. Atâta timp cât imensitatea domeniilor artistice în sinea lor sunt refugii guvernate de inspirație, nu are sens definirea unor altora, concentrice, cu speranță în apariția ei; e nonsensic. Pentru a surprinde, e nevoie de deschidere neîntreruptă. Cu atât mai mult în fotografie, unde totul e despre momente decisive. Nu degeaba numim instantanee cadrele surprinse. Arta înseamnă deschidere. Inspirația nu e o nălucă sau un refugiu, e un prieten bun, e mereu acolo, “tinele” din “tu și cu tine”. De-aia e neglijabilă – ar mai fi multe de zis.
Teodora Rotaru: Predominant din experiențele personale. Lucrările mele sunt autoetnografice și se
materializează prin intermediul a mai multor medii artistice vizuale. Abordez frecvent teme
precum experiențele primare, feminismul, copilăria și socialul-politic. Inspirația cred că se
produce în momentul în care există ceva care te provoacă, nu-ți dă liniște. Devine obsesiv în
cazul meu iar în acel moment am putea spune că apare și conceptul.
Cum îți influențează regulile construcției fotografice modul în care construiești imaginea?
Anda Lupuleț: Nu există, pentru mine, așa ceva. Rezultatul final nu-i decât o simplă întâmplare (o întâmplare neîntâmplătoare, firește, ca toate întâmplările).
Mihai-Moga Paler: În trailerul masterclass-ului său, designerul grafic David Carson zice să nu te ancorezi în linii de ghidaj, că lumea vrea să-ți vadă produsele minții, nu cât de bine te poți mula pe rigori convenționale (“we want your mind, not your software”, cică). Nu e un sfat rău, dar ca să funcționeze ai nevoie de niște ghidaje proprii care te vor duce irevocabil către un stil personal. Eu asta încerc să fac tot timpul, să-mi creez propriile reguli de compoziție lucrând cu ce am în cadru. Pot fi alegeri momentane sau rețete la care tot revin. Totuși, de cele mai multe ori aleg să fiu flexibil. În cazul fotografiei, lumea e ca un sistem cartezian populat de obiecte care se așează arbitrar în poziții mai mult sau mai puțin interesante pentru ochi. De ce să pretind fix eu că sunt componenta aia constantă? Tot ce fac e să apăs un buton la momentul potrivit, nu? Regula treimilor e, în fond, o găselniță, dar e bine să știi că există ca să poți face bășcălie pe seama ei. Și e bine să ai o alternativă mai bună.
Teodora Rotaru: Depinde de ceea ce aleg să fac. Consider că la un moment dat regulile trebuie să fie încălcate,
abandonate sau modificate. Bineînțeles, toate acestea după ce reușești să le stăpânești, dar
după o perioadă de timp regulile te vor limita.
Reprezentare fotografii de Anda Lupuleț:
Reprezentare fotografii de Mihai-Moga Paler
Reprezentare fotografii de Teodora:
