1#
mi-a fost dat să cunosc și să simt două categorii de oameni: culegătorii de suflete și călcătorii pe suflete. le-am ținut tuturor mîinile. și-am ajuns un loc comun al hărții cartierului tractorul. cu l la final. sînt o pată pe hartă, o-nțepătură cu un compas stricat. o busolă cu ochelari. și-am încetat să mai indic nordul. probabil indic moartea. și țin un ghiveci de plastic în mîini. singura floare din viața mea. singura care respiră pentru mine. eu zic să vă bucurați cît mă mai aveți pe-aici. să fiu singurul loc din cartierul tractorul care aduce îmbrățișare. pot fi eu brațele cartierului tractorul. pot fi eu. cu l la final.singura care respiră.și culegătorii de suflete m-au cules după ce călcătorii m-au nimicit. și țin astăzi în mînă o floare. și-o să scriu despre cum e să faci curățenie în timp ce ești îndrăgostită. e o poveste pe care trebuie s-o spun. nu aici. oare în parc? nici atît. am s-o spun înainte de culcare. înainte de culcarea cea mare. înainte ca toată lumea să adoarmă, voi putea spune. voi fi singura care va mai povesti.să-mi spuneți peste ani c-am fost respirătoarea voastră. steluța cu stele în păr. spuneți-mi că mă iubiți odată. vreau s-aud. simt s-aud. simt să simt. odată. vreau să fiu singura care respiră.aici. singura floare din înfloritul tractorul. nu vi se pare că iarba e mai verde sub picioarele mele? mie nu. nu vi se pare că granița dintre china și rusia nu e destul de înflorită? are nevoie de flori în acea apă. se pare că singura pe care o iubești e atît de în urmă. atît de roșie și de departe de orice ochi. departe de orice magazin. departe de toate grădinile. cu ghiveciul ei de plastic.
2#
nu vă e frică de întuneric? formele acelea din umbră, cu gheare și colți și coadă și aripi ascuțite – nu vi se par înfiorătoare? umbrele din umbră sînt cele mai amare, cele mai reușite fotografii ale iadului. pare absurd. dar e întunericul de care ne e frică din copilărie. însă toată lumea-i curajoasă la o adică. nimeni sensibil. nimeni copil. însă-i totul atît de simplu. viața. bucuria de a fi pe lîngă cei pe care îi simți, pe care îi recunoști ca lumini ascunse în spatele acelor umbre de teatru.
eu las florile să crească, nu le retez capetele. nu-s călău. tot ce mi se poate reproșa este frica. frica de a vorbi. de a acționa, de a rîde, de a le spune celorlalți cît mă bucur să-i văd, să le pot vorbi, să le pot întinde probabil un zîmbet. în toți recunosc figuri din alte lumi, din alte imaginații ale altor oameni care mi-au locuit o vreme corpul. vă cunosc pe toți, măi. și n-ar trebui să se-ascundă cei ce poartă frici în pieptul lor. ar trebui să le recite, să le spună pe nume, să se lepede cît mai repede și cît mai definitiv posibil de ele. pentru că fricile transformă oamenii în statui. în umbre de statui, mai exact. și-i atît de greu să porți o astfel de povară-n suflet o viață-ntreagă.
e greu să vrei să cînți și să poți numai să taci. și că tot venise vorba de magie… cînd îmi voi putea folosi magia? cînd o voi putea arăta prietenilor mei și cînd se va face lumină? lumină lumină lumină lumină luuuumină. lumină. și raze. și lumină. cel mai probabil mi-e dor să merg pe jos o stație de tramvai. să-mi mișc mîinile pe lîngă alți oameni care merg pe stradă. să trec pe lîngă unii cu pași grăbiți, iar pe lîngă alții cu vîntul în păr. mai e puțin. atît de puțin. și pregătesc magie. va fi magie. și lumină. lumină lumină lumină lumină lumină. lumină.
3#
nu-mi pot lua la revedere pînă nu aprind un ultim lampion. adică o ultimă lumînare luminii. în regulă. trei dimineața. timpul în care sînt cea mai lucidă, timpul în care mă bucur și sar în buzunarele nopții. știu că nu pot să nu scriu. nu pot nescrie. nescrisul n-a fost vreodată o opțiune. pare noapte. mă gîndesc la ce-am făcut azi. un rezumat nenorocit la budai-deleanu. dar ce-am făcut cu adevărat, habar n-am. mama nu știe c-o iubesc. mama nu știe că-l iubesc pe ăla. am spus cuiva? de ce vorbesc mereu despre iubire ca și cum ar fi parte din mine, nu știu. e departe. adică altă parte. însă mă ia cu zbor și poate nu voi avea destule aripi pentru a-l purta.
ultima oară povestisem despre magie. între timp mi-am pierdut praful cu sclipici. nu pot spune că oboseala-i parte din mine, cum nici bucuria de-a mai trăi. mi-e dor. mi-e atît de dor de mine cea de dinainte de probleme, de mine, eu… evident. iar puncte de suspensie. clișeic. tîmpită. sincer, sînt plictisitoare. parțial ratată. mă știu plictisitoare, monotonă. înjunghiată de spleen. descoperisem un film de juma de oră-n care omul îmi povestea viața. adică nu viața mea, ci viața în general. mi-o povestea mie. îl ascultam și-mi era foame. din nou, clișeic. mereu neatentă la cei de lîngă mine. superficială. sufocantă. insuportabilă. prea mică pentru ceilalți.
sufocantă, într-adevăr. totuși mă pot lăuda c-am respirat lîngă persoane excepționale. unii chiar merită medalii pentru că-s oameni de treabă. și-am avut prieteni. și mi-au zîmbit. asta nu-i o poveste prea importantă. e doar capul meu în proces de transcriere, la trei și numai trei dimineața. las oamenilor chestii scrise. prea mici pentru a fi numite texte și poezii, însă cu prea multă ființă în ele pentru a le distruge. am distrus de patru ori ceea ce-am scris de cîțiva ani încoace. m-am distrus pe mine de și mai multe ori pînă-n ziua de azi. de cîte ori voi mai dezamăgi oameni? pînă cînd o să mai respir fără a ști de ce continui nenorocită să o fac?
de cîte ori voi mai ceda, de cîte ori îi voi mai decapita pe cei ce-i iubesc? de cîte ori îi voi mai alunga, de cîte ori îi voi mai oripila, de cîte și mai cîte ori le voi călca umbra în tălpi, urmînd să cer cu nesimțire îndurare? cum să lași nescrise aceste gînduri, cînd, într-o singură viață, trebuie să faci tot ce este nevoie pentru a-ți atesta documentar existența? însă nu, nu se pune astfel problema. dacă ar fi fost așa, aș fi scris o imensă biografie de care să nu-i pese nimănui. ba chiar aș fi spus cuiva să-mi consemneze viața, pentru un mare grad de obiectivitate. însă nu, nu-i așa. nu pot nescrie. scriu, pentru că nu pot să n-o fac. doar scriu. peste tot. cel mai des în palmă – trebuie să recunosc.
și nu, nu-mi pot lua la revedere pînă nu aprind un lampion.