Relatări despre simțire și fericire

*1 – Cheia fericirii

Recunoștința și aprecierea, care merg mână în mână, sunt cele două lucruri care mă mențin fericită. Împreună formează însăși cheia portiței care îmi permite să văd și să mă simt cu totul într-o altă lumină.

Recunoștința față de șansa de a deschide ochii pentru a mai vedea o nouă zi, față de prima gură de aer pe care o iau în mod conștient dimineața, persoana iubită alături de mine, căreia mai apuc să îi văd chipul pentru încă o zi și să îi simt prezența; șansa de a simți încă o dată razele soarelui ce blând îmi sărută pielea, ori să aud sau să simt picurii ploii nestăvilite, recunoștința față de fiecare om ce mi-a trecut prin viață și a lăsat o urmă la intersecția cu drumul meu, mai adâncă sau mai ștearsă – pentru că a fost acolo și m-a lăsat cu o învățătură; recunoștința față de oamenii ce mi-au fost aproape în momente grele și au râs din tot sufletul în momentele frumoase, oamenii care au contribuit cu o lecție la albumul sufletului meu, cei ce m-au ajutat să înțeleg mai mult decât poți cuprinde cu ochii.

Apreciez fiecare om ce mi-a trecut prin viață, inclusiv cei ce au rămas, fiecare moment – căci ce avem este prezentul și tot ce cuprinde el, însemnând portretizarea chipului sau chipurilor persoanelor ce-ți sunt alături, peisajul în care toți se încadrează perfect, soarele și luna ce stau pe cerul pictat – îndepărtat de iluzii și infinit în sine, stelele ce își fac jocul de lumini chiar și după ani în care s-au stins – pentru că și-au lăsat amprenta așa cum toți putem face asta în lume – fiecare dintre noi își lasă o amprentă și fiecare poate face diferența.

Recunoștința și aprecierea m-au făcut să realizez că fericirea este în fiecare dintre noi și că nu poate fi găsită în altcineva sau într-un obiect. O poți împărtăși cu adevărat doar cu cineva care i-a găsit cheia.

Kaguya

*2

Despre simțit… toată lumea simte și asta se întâmplă clar atunci când atingi ceva, auzi sau miroși. Însă ce ne facem cu simțitul lucrurilor nevăzute? când spui “mă simt bine”,  înseamnă că ești conștient de starea ta conectată cu natura si încărcată din univers sau spui asta doar pentru că în momentul ăla nu ai pe ce da vina? Simțirea este deținută de la un om care meditează și reflectă asupra vieții, până la oamenii “nesimțiții”. Este  ca un ocean fără fund și cu cât ești mai conștient, cu atât te duci mai adânc. Multi fac pluta, iar această plută cred că este starea aia pe care o simți atunci când nu-ți hrănești sufletul cu energie pozitivă și cu ceea ce îți place să faci. E ca un purgatoriu pentru suflet. Fiind puțin mai empatic decât un om normal, încă de mic simțeam anumite vibrații subtile, însă nu știam să le cataloghez. Apoi, ușor, am început să cresc și având focusul centrat spre partea nevăzută a vieții, de la sine mi-am șlefuit simțul și mi-am extins antenele. Sunt un tip care, vorbind cultural, nu deține prea multe informații, însă am o inteligență emoțională care mă ajută să înțeleg poate mai pur anumite sentimente din jurul meu față de un om care caută doar cu mintea și are tot felul de informații din domenii diverse. Da, el probabil că are creierul mai cenușiu ca al meu, însă eu am mulțumirea că pot pune mâna pe un copac, iar fapta asta poate să mă liniștească. Sunt ca un burete sensibil care absoarbe stările oamenilor din jur și își poate da seama cine este îngândurat, cine este deschis, cine se roagă in general, cine a uitat de doamne doamne, etc. iar asta doar pentru că simt.

Ca ființe raționale, de multe ori uităm să legăm mintea de suflet, lucru ce odată făcut, dă undă verde dualității, ca mai apoi să putem vâsli ceva mai lejer. Imaginează-ți că răul este necesar pentru a înțelege mai bine binele. Iar binele este necesar ca să observăm cât de scăzută este vibrația noastră în momentul în care purtăm frică la bord. Mergând pe această idee, omul trebuie să gândească cu inima sau să simtă cu creierul. Eu făceam o greșeală, credeam că gândurile sunt nasoale și că doar trebuie să simți. îmi era frică de gânduri… gândurile care sunt provocatoare de emotii. Nu găseam piesa lipsă din puzzle pentru că mă lăsam ori acaparat de sentimente, ori acaparat de gânduri.

Mi-am dat seama ulterior că dacă aș lăsa mintea să își facă treaba, dar, în același timp aș fi conștient de prezența mea și de corpul meu intern, aș putea să îmi dau seama ce anume îmi este inamic și ce anume îmi este dușman. Iacătă, așa, am ajuns să fac diferența dintre ce gând este bun de băgat în seamă și ce gând trebuie ignorat. Asta a fost așa ca un pont, pentru că am zis si mai sus, gândurile sunt provocatoare de emoții și mi-era sec să vorbesc despre simțire fără să mă leg de gândire. Cumva trebuie sa “cugetăm”.

Revenind la simțire, mă simt în stare să spun că simt iar asta mă face să simt viața din mine și să îmi aduc aminte că dincolo de orice se întâmplă în jurul meu, fac parte din ceva mai măreț. Si, bineînțeles, starea mea de sine îmi influențează viața și îmi deschide uși sau mă pune în cerc. Cu cât ai un sentiment mai pozitiv, din nimic, cu atât poți vedea cât de mici suntem când ne pierdem în obsesia de a avea lucruri.

Sept

*3

Mereu am alergat după fericire. Să am zâmbetul pe buze, să-mi uit grijile într-o valiză veche dintr-un pod. O căutam în cele mai ciudate și mai întunecate locuri, unde ea n-ar fi putut fi niciodată. O căutam printre lacrimile care îmi curg șuvoaie pe obraji, o căutam sughițând de la atâta plâns. În dezamăgiri și în vise spulberate. Mai apoi o căutam în persoane. În îmbrățișările lor, în zâmbete, în obrajii roșii de emoție. Și o găseam de cele mai multe ori. Fericirea lor devenea și fericirea mea. Suferința la fel. Abia apoi îmi dădusem seama de greșeală, încercând s-o repar.

Rămâneam singură cuc, atunci când ei plecau. Și o făceau în cel mai barbar mod posibil – plecau brusc, dispărând în ceață, fără să mai spună ceva. Fiind singură, tânjeam după cel mai mic și neînsemnat gest de afecțiune. Mă mulțumeam cu orice fel de zâmbet (aruncat în scârbă, din politețe, sincer, nesincer – orice!) De la aproape deloc spre nimic.

Vreau să-mi trăiesc fericirea prin mine. Nu să depind de alții.

Flippi

Relatarea a doua este un răspuns la relatarea despre simțit din postarea anterioară. Trimite și tu ce ai mai scris pe mezomorfro@gmail.com

Add a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *