Gânduri în cap apar fără oprire.
Asta face mintea noastră, cu toate că nu pentru asta este făcută. De multe ori mă surprind întâmplându-mi-se ceva, ca de exemplu o situație tensionată la muncă, afară, acasă sau cu iubita, iar în momentul ăla mintea mă atacă cu tot felul de gânduri, nu atât de pozitive.
Gândurile rele pot însemna: gânduri de deznădejde, gânduri de frică, gânduri răzbunătoare, etc.
Pe parcursul vieții, am observat că o mare parte dintre lucrurile pățite sau trăite au fost nutrite într-o proporție destul de considerabilă chiar de propriile gânduri. De multe ori am reușit fiind încrezător și de multe ori am eșuat lăsându-mă pradă gândurilor de neîncredere.
Până aici am făcut introducerea subiectului. E timpul să vorbesc și despre cum fac să blochez gândurile rele. În primul rând, am citit mai demult într-o carte cum că noi nu suntem totuna cu mintea noastră, cu personajul creat de mintea noastră, și că diferența dintre noi și oamenii care vorbesc singuri pe stradă ar fi doar că noi nu o facem cu voce tare.
Atât timp cât îmi observ mintea gândind, e clar că nu eu sunt mintea mea. Ci observatorul.
Ființa mea, sinele meu, este adevărata energie care îmi guvernează trupul, nu gândurile mele.
Aș putea spune că cel mai eficient mod prin care blochez gândurile rele este rugăciunea inimii, ceea ce recomand. Însă, pentru cei care au alte valori, gândiți-vă că suntem chinuiți toată ziua de o minte tirană, care vrea mereu să retrăim aceleași drame, răni din copilărie, să ne gândim la cel mai negru scenariu, sa vedem părțile rele și defectele din noi și din ceilalți.
Oare merită să risipim toată energia asta? Cum ar fi ca atunci când vine un gând rău sa îl blocăm cu zâmbetul pe buze, sătui fiind de același carusel emoțional?
Așa a început la mine treaba. Eram sătul de aceeași placă, așa că am început să nu mai bag în seamă mintea, decât atunci când este necesar (să cobor la stația la care trebuie, să fac un calcul mic, ca să știu ce rest trebuie să primesc, precum și tot felul de alte situații, unde mintea mă ajută, în loc să îmi pună bețe in roate). În rest, când mintea vrea să îmi aducă aminte de o rană din trecut, când vrea să îi judec pe cei din jur, când îmi dă păreri legate de cine sunt și ce am făcut, când imi spune “da, dar dacă…“, când nu mă lasă să mă simt bucuros, înseamnă că nu am de a face cu partea frumoasă a minții mele, așa că nu pot decât să o ignor și să caut să îmi vreau binele pe care îl merit.
Sentimentul de bine, de bucurie, lăsat ca moștenire de Iisus după ce a biruit răul. Totul a început când am început să mă satur de răul produs de propria minte.
Sper să fi fost de folos măcar pentru un om. Dacă da, sunt recunoscător. Pace!