O secțiune conexă scopului relatărilor gândite originar, ne dorim să facem o aliniere în ceea ce înțelegem prin stările de anxietate, depresie, atacuri de panică, cu povestiri din ceea ce simțim și trăim, lucru ce nu se dezvăluie cu o frecvență suficientă. Pentru a ajunge la extragerea câtor mai multe dogme, trebuie să știm ce gândim și încotro ne îndreptăm, să învățăm unii de la alții, să ne analizăm gândurile în anonimitate și cu obiectivitate.
Trimite și tu o relatare pe mezomorfro@gmail.com
*1
Anxietatea, o stare greu de explicat, ca facerea lumii și experiențele aproape de moarte, dar aici e vorba doar de o anxietate generală, din perspectiva privitorului mereu exagerată. Imensă cât lumea, sau cel puțîn cât propriul tău univers interior, te înghite încet, te mestecă, te spulberă, te sfâșie pe dinăuntru.
Dar ți-aduci aminte uneori, te scoți din această gândire posedată de frică și devii creator al propriei lumi, rupi barierele și vezi că de fapt le puteai doar ocoli. Atunci ce rost are să îți colorezi în jur propria nebunie? Eu vreau să mă bucur de fiecare minut și încercare, de evouție constantă și de farmecele lumii când știu să o privesc în acel fel conștient.
Dar uneori mă uit la aceleași lucruri și par atât de obișnuite, mă plictisesc, mă enervează, mă amețesc cu neimportanța și falsitatea lor. De ce nu văd mereu cum ar trebui, în esență și nu în aparență, căci acolo se află joaca și exaltarea sufletească și ce mai căutăm noi, că toți fugim după aceleași tipuri de experiențe și sentimente adiacente.
Autosabotarea parcă face parte dintr-un plan înființat în întunericul subconștientului care nu știe cum să iasă la suprafață și care vrea să concureze cu puterea Ființei. Cred totuși că ceva se ascunde acolo și odată văzut încearcă să își modifice forma, să îmi inducă o frică paralizantă în față căreia să mă las înfrântă, să vreau să mă ascund împreună cu ea în acele cotloane golite de sperență. E adevărat, e ușor să uiți cine ești cu adevărat când te păzesc demoni interiori la fiecare pas, care încearcă să te împiedice să înaintezi, care îți indică direcția căderii și care îți spun că urcarea este imposibilă, sau într-un caz mai favorabil, absolut inutilă, căci se află o altă groapă și mai adâncă nu la foarte mare depărtare. Totuși refuz, categoric de această dată, nu o să fiu vreodată sclavul propriei mele minți, căci sunt cu atât mai puternică cu cât îmi croiesc singură experiențele și le folosesc în scopul propriei evoluții. Revolutionez propria sursă de îndoieli prin acceptare și schimbare, nu pic în plasa minții și mă dezmorțesc încă o dată.
*2
Se întâmplă din nou, sunt în încăperea pe care obișnuiam să o vad paradis, cu ea, cea pe care obișnuiam să o vad îngerul meu. Dar acum nu mai e la fel, eu nu mai știu cine sunt, sunt gol pe dinăuntru și ea nu îmi mai zâmbește cum îmi zâmbea odată. Ne certăm, răsunete din gurile noastre nasc cuvinte tăioase ce străpung aerul camerei ca sagețile. Doare, ea plânge, se întâmplă din nou, nu mai vreau să o văd că suferă, vreau să plec, nu vreau să îi mai fac rău. În mine se instalează un fior rece de tristețe și panică nebunească, răspândindu-se ca un simbiot, încep să plâng incontrolabil, mi se încordează toți mușchii și simt cum creierul clachează în a procesa. Continui să plâng, mai isteric. “Nu pot controla ce mi se intamplă! Vreau doar să dispar! ” Îmi răsună un țipăt prin cotloanele scurtcircuitate ale minții, din nou și din nou. Ea se oprește din plâns, se uită la mine, încep să tremur și să mă înec de plâns. Se îndreaptă rapid spre mine, alunecând pe genunchi pe parchet, cu o mișcare zveltă și fâșneață ca a unei vulpi, mă îmbrățisează puternic, în așa fel încât îi pot simți căldura. Simt cum încep să pot respira din nou, dar la un moment dat, mă străfulgeră din nou un alt val de plâns și o îmbratișez cum nu cred că am mai făcut-o vreodată. De data asta plâng datorită bunătății sufletului ei. Căldura aceea a alungat demonul instalat în sufletul meu, nu am cuvinte să descriu bunătatea pe care am simțit-o… Care este cheia alungării negativului, dacă nu prin pozitiv?
*3
Îmi aduc aminte că obișnuiam să ies la o bere, două, cinci, cu un bun prieten B., care acum este în București, a terminat ceva facultate de S.R.I., nu cred că există domeniu sau subiect pe care să nu îl fi despicat în mii de bucăți și căruia să nu îi fi analizat “anatomia”, mai ales din perspective filosofice, morale și sociale… În orice caz, îmi aduc aminte că avea o plăcere atipică de a râde cu poftă de nebunia oamenilor, și într-o zi, așa parcă din senin, îmi zise ceva în genul, “bă, mai trăiești în trecut așa cu melancolie, te mai stresezi cu viitorul, mai trăiești acum, dar anxioșii… Anxioșii săracii nu trăiesc în nici un timp”, de parcă ar fi rupți de toate fenomenele. Mi-a rămas întipărită expresia asta a lui, oricum nu e ca și cum ar fi știut asta doar din observație sau eu aș fi înțeles exact ce a spus doar din… empatie… Știam amândoi pentru că și noi treceam mai des sau mai rar prin episoade de anxietate… De cele mai multe ori, dacă nu de fiecare dată, în cadre sociale. Cred că am trecut prin nenumărate astfel de episoade de atunci, îmi aduc aminte că unul din acestea se întâmpla într-o vară, tot prin București, fusesem la un festival de câteva zile cu Moby, Santana, Orbital, The Killers, Manowar. Eram acolo nu doar că spectator, ci ca angajat să zic, stateam în fața scenei și vindeam tricouri, cd-uri… Seara târziu ne strângeam cei de acolo, câțiva brașoveni (inclusiv eu) și câțiva bucureșteni la o fată acasă în centru, o casă frumoasă tipic bucureșteană, cu camere mari, pereți exteriori căptușiți total cu plante agățătoare, bibliotecă uriașă și pereți din sticlă, terasă exterioară, urcușuri prin scări spiralate înguste.
Ei bine, acolo pe terasă beam, mai fumam, râdeam… Și într-una din seri mă pălise ca o pernă în față, dar pernă din aceea de la sate, de câteva kile. Un episod de anxietate de anvergură, toată lumea spunea tot felul de glume, eu râdeam, dar în același timp simțeam că nu am de a face cu nimic din acel cadru. Ca și cum eram mai mult o stafie, a cărei existențe în plan fizic era din când în când confirmată de priviri ale celor de față ațintite direct. Încercam să mă reintroduc în grup, pe moment înțelegeam perfect ce se vorbea, îmi veneau în minte tot felul de glume, care se opreau pe vârful limbii și câteva secunde mai târziu aceleași cuvinte /glume erau verbalizate de alții, nu o dată ci de multe ori consecutiv, iar tot grupul izbucnea în râs, că și cum erau niște glume geniale, și chiar erau, dar eu nu eram acolo, și gândul că nu îmi foloseam potențialul mă adâncea și mai mult în rahat. Mă simțeam foarte singur în mijlocul unui grup omogen aproape de prieteni.
Singurul lucru care mă distanța de fapt de o apartenență autentică era o neîncredere nejustificată în sine și o rezistență irațională la a fi parte dintr-un întreg fără un control total.
Târziu, după mulți ani de atunci și alte multe episoade de genul pot defini anxietatea asta ca fiind de fapt rezistența de a fi vulnerabil întregului, de a asuma posibilitatea injosirii unor dimensiuni/ granițe personale de dragul comunității, care nu prea mai există. Vulnerabilitatea esențială, indispensabilă, a ajuns un lux pe care nu ni-l mai permitem, iar aceasta se reconstruiește, paradoxal, prin reacordarea încrederii în noi, în cei din jur, în natura noastră, în destinul nostru, în ceea ce construim impreună.