Vineri seară, lansare Faust la Grădina Monteoru în București. Terminăm munca, plecăm din Brașov la un 18 fără, cu stresul drumului și probabilitatea pierderii concertului. Anunță Faust că începe la 21, atunci scrie pe Waze că și ajungem. Cam fix pe fix, nu-mi convine.
Am tot ascultat noul album al lui David Skunk, cu care și-a anunțat practic și alipirea de SP și mă gândesc cât de important era să poți străpunge scutul anonimatului mai ușor în underground în trecut, dar ăsta-i și farmecul, precum și blestemul conceptului. Nu-mi convine că nu l-am descoperit pe David Skunk mai din timp, căci observ ulterior, debutul a fost acum 2-3 ani.
Albumul e plăcut, îl tot ascultasem, mă încântă faptul că de prea mult timp nu am mai găsit material de rap pe care să-l ascult într-una. David bifează tot ce reprezintă hip-hopul în prezent, dar și tot ce a reprezentat de-a lungul timpului. Din considerentul ăsta, e imaculat. Mai știți când v-ați apucat de ascultat rap și ce v-a atras atunci? Simt că ascultând David Skunk am parte de îmbărbătarea aia care se îmbină așa de bine cu melancolia şi aş lua-o la pas pe străzi cu chef de introspecţie, întrucât invită la asta. Cum spune şi o piesă de pe album, rapul m-a salvat de zile dure.
Ajungem în București, 21 fără, caută parcare, dă-i spre grădină. Când mi se punea brățara la mână, se anunțau pe scenă David Skunk și NU. Satisfacția timpului util, vorba aia. Înaintăm spre scenă și încep să bubuie bașii. Zic bă, Raw Crackle trebuie să-și aibă și el toate meritele aferente, alter ego-ul lui David, că tot el produce. Ce muncă multă și bună! Împart big up cu privirile. Am mai fost la NU, am mare respect, dar când îi aud prima dată vocea lui David mă opresc, mă emoționez, mi se ciulește sufletul, nu urechile. Mă bucur la gândul că el, în primul rând, se simte așa de bine. Ascult și nu mai mișc, nu mai dă nimeni din cap sau mâini, suntem doar foarte atenţi, se vede și pe filmări. Filmez puțin, zic trebuie să scriu pe Mezomorf și poate pun şi-un vid în articol.
M-am oprit cam ca atunci când l-am auzit prima oară pe Motanu live. În rap se întâmplă atât de rar ca un debutant să rupă capul ascultătorilor, încât momentele astea două au avut un misticism anume. Înțeleg iar ce înseamnă să îți fie descoperirea muzicii noi cel mai drag și memorabil eveniment. A cântat cu sete, cu o voce gravă, puternică, decisă, cu flow distinct şi mă bucură că sunt şi învăţături presărate printre versuri sau descrise realităţi care sunt menite să te facă să te simţi înţeles.
Un concert splendid, şi repet, mult respect pentru Faust că adună mereu brigăzile şi face din ele să fie una.