Proză de Ionuț-Tiberiu Balan

Să ne spunem cuvinte și să-l cunoaștem pe Ionuț, călătorul și aproape absolventul de Jurnalism, dar și tînărul care a inițiat Cîrciuma Poeziei, locul – momentan virtual – în care se servește mai multă poezie decît vin. „Sînt Ionuț-Tiberiu Balan, parvenit din Țara Dornelor în Tîrgul Ieșilor. Pe drumuri din naștere pînă-n prezent, obosesc repede și cînt frecvent. Liber ca un cîine prins în lanțul lui imaginar ”.

Scrisoare din capătul timpului, între lumină și întuneric

Totul ar fi putut porni de la simpla idee că, după lumină, e un vid. Nu există spațiu, timp, nu există viață ori moarte, doar întuneric. Iar acel întuneric nu trece niciodată în partea noastră de univers, nu se revoltă, nu există.
Dar acum, fiind aici, la granița dintre lumină și întuneric, pot spune că timpul există și dincolo de zid. Din vîrful lui, îl văd prelungindu-se pînă în Berlinul anului 1961. „Acum” nu există, ci, mai degrabă, are forma lui „oricînd”. Sînt deasupra Calului Troian, alergăm împreună în Cîmpia Panonică, vin avarii, vin bulgarii, vin maghiarii, oricînd pot asista la nașterea primului cuvînt în limba română, oricînd pot fi eu acela ce rupe lanțurile sclavilor.
Am fost cuprins de ură, trei ani avea Hitler cînd i-am împrăștiat creierii în brațele mamei, am detonat trenul lui Lenin într-o gară de la marginea Elveției, brațul stîng mi l-am pus în roata lui Horea, brațul drept în roata lui Cloșca, l-am luat în spate pe Petofi Sandor să-l aduc în buncărul poeziei. I-am luat gîtul lui Constantin cel Mare cu aceeași seceră cu care i-am tăiat degetele lui Marx.
Am ajuns la capătul timpului, între lumină și întuneric. Dincolo de zid, timpul merge înapoi, în genunchi, vindecîndu-se singur. Aș vrea să vă spun că i-am curmat suferința vindecării, chinul retrăirii, ucigîndu-l, sfărmîndu-i capul de o bordură inexistentă, oprind astfel totul.
Dar l-am lăsat să se întoarcă la începuturi. Să se spintece singur.

***
Nu mi-am imaginat vreodată că mă voi trezi într-o casă pe care n-am mai simțit-o de ani întregi, dar pe care nu o mai credeam a mea. A fost atunci cînd șobolanii îmi alergau prin minte, rozîndu-mi degetele de la picioare pînă la sînge. Mă trezeam speriat, pereții se învîrteau în jurul meu ca într-o disperare nenumită, un vis cretin în care n-aș mai crede de n-aș fi rămas copil.

– Mami, dă-mi o țigară, te rog, nu mai am.

O rugăciune goală. Mă rog la un sfînt care nu mai e de ceva vreme. Mă trîntesc în dreapta patului, mă lovesc cu tîmpla de colț, mă arunc spre cealaltă direcție peste o podea de fluturi, mici suflețele, e drept, dar și fluturii ăștia au ceva conștiință și simt că mă zbat. Calc tremurînd spre bucătărie, caut o sticlă încă nedesfăcută, poate e apă, dacă n-o fi cumva alcoolul ăla ieftin, luat la cinci kilograme deodată, pentru economie. Ceai de trandafir. Sînt pregătit să torn în mine ceai de trandafir pînă or răsări din mine livezi întregi.

Atît de rece e podeaua asta, Doamne, mi-e rău. Amețesc repede și cum alunecam deasupra fluturilor cu tălpile goale, am simțit că sîngerez, am căzut ca o moarte înspre viață și am închis ochii. Să nu văd căderea.
Mă învîrt spre dreapta, nu mi-e rău pe dreapta și aștept să vină dimineața. Că așa se aruncă soarele ăsta peste vreun deal că nici nu-l observ prin crăpătura ce trebuie să fie geamul bucătăriei.

– Te rog, șoptesc imaginar către cel ce trebuia să mă ajute.

O umbră îmi cuprinde simțirile și o cred. După cîteva țigări fumate întins pe jos, am scrumat în ceva ce trebuie să fi fost coșul de gunoi ori vreo gaură neagră. Că au dispărut definitiv și chiștoacele și scrumul și aproape m-a înghițit.
Apuc chitara de o coardă, o arunc prin aer și cînt la ea ca și cum nu e. Cîntec vechi, marinăresc aproape, asculți valurile în timp ce bat ritmul din umeri pînă mi se ciobesc. Umerii – stînci tinere, poate au cîțiva zeci de ani, nu știu.

– Demone, un pahar cu apă, jos să fie, rece, dacă nu te deranjează, îmi spune umbra.

Pe undeva pe lîngă mine, se lipise cumva de spate, am uitat becul aprins, la naiba să mă ia. Și încă nu e dimineață, deși o aștept. Nu că m-ar deranja noaptea, ba dimpotrivă, dar nu pot să ajung la întrerupător, e departe, trebuie să ajung la gară, după bilet, să mă sui în primul tren care are vreo cîteva stații, vreo nouă-zece, apoi să cobor, să aștept legătura alte două ore, că nu există legătură directă pînă la întrerupătorul de după perete, iar asta mi-ar lua aproape o zi întreagă, dacă nu mai mult. Și nu am atîta timp. Prefer să aștept dimineața, că vor veni cei ce sting becul pe la răsărit și-l vor stinge.
Am vomitat niște petale de trandafir, s-a făcut puțină ceață în cameră de la atîta fum și încep să uit cum am ajuns pe podea. Sau de unde am pornit. Îmi mai povestește umbra cîte ceva, amintiri de-ale ei, de-ale noastre, că, din memoria ei, am fost și copil și am spart un geam cu o coadă de lopată. Nu i-am mai spus nimic, decît dacă-și amintește culoarea cozii. Că atît îmi mai puteam eu aminti, culoarea ei, nu cioburile care îmi intraseră în talpă.
Ora patru? E ora patru dimineața deja. Am obosit complet, aproape aș fi adormit la un moment, dar au trecut cîteva trenuri dintr-o tîmplă spre cealaltă, iar, de fiecare dată cînd trec prin stație, strigă din vîrful locomotivei. Deși există un program al mersurilor, au întîrziere.

Soneria mă zguduie, mă ridic speriat și alerg spre ușă, mă împiedic de un gînd și, pentru cîteva secunde, mă uit în palma stîngă unde țin, de obicei, mărunțișul pentru țigările la bucată. Vocile mi se amestecă în cap, un comentariu mai vechi de la ceva meci de fotbal pe care îl auzisem scîrțîit la radio, niște fete ce mă înnebuniseră cîteva nopți la rînd cu manele în fața ușii, de alea – de calitate, instalația veche de la cadă și sunetul caloriferului în timp ce dădeam cu capul de el.

– Idiotul dracului, deschide naibii ușa!

Caut cheile în buzunarul stîng de la piept, acolo nu am decît niște bătăi vagi de inimă, caut cheile în buzunarele de la pantaloni și m-ar fi ajutat faptul să nu fi fost doar în chiloți. Mi-e puțin greață, poate ar fi trebuit să pornesc căldura azi-noapte, încă tremur.

– Tu nu auzi soneria? Ori nu-ți mai merge?

– Ba am auzit-o, dar, nu știu, dormeam adînc și mi-a luat ceva să mă…

– Să te ia naiba! De asta miroase a vomă, de parcă ți-ai scos tot ficatul deodată. Cred și eu că ai dormit adînc după ce ai borît ca ultimul prost!

– Vine toamna…

Cumva vine toamna, mereu vine toamna, că nu o fi văzut-o el ori că discuțiile despre toamnă mă provoacă și obosesc în același timp, nu știu, dar n-am vrut să-l fac să înțeleagă de ce brațele mele cresc frunze deja uscate și-n pieptul meu e septembrie tîrziu.

– Hai să mergem, îmi spune în timp ce-mi aruncă cîteva palme bărbătești peste umăr, deja marcat de modelul din bucătărie, aproape drept, dar complet din lemn, pe care mi-l pusesem singur acum cîțiva ani, cred că vreo trei. Model puțin strîmb și cu puternice urme ale cuielor ieșite, bătute în toate direcțiile.
Țin în palmă două chiștoace, nu fumate complet, cu încă ceva tutun prin ele, niște aripi mai frînte de la atîta frămîntare, aripi de tutun, dacă le-aș putea numi astfel.

– Azi nu merg nicăieri, îi răspund sec, fără prea multă implicare.

– Bine, aici putrezești.

Vreau să-i arăt brațul putrezit, al treilea braț, al patrulea, cele pe care le țin în pod, învelite bine cu niște fîșii din ziarele citite în vremuri mai bune. Însă am preferat să împing ușa încet spre el, să leg înapoi sîrma care ține loc de zăvor și să o închid de două ori, pentru siguranță. Niciodată n-ai de unde ști cum intră vreun fluture sălbatic, altă umbră sau vreun străin care, beat fiind, își greșește garsoniera.

Bezna minții nu mă sperie niciodată. Ba mă bucură, stelele din bezna minții îmi permit să-mi conturez barba pe întuneric, să-mi pun ruleta în jurul capului cît să mă tund cît mai drept și să-mi număr firele de păr de pe vîrful degetelor. Minima lor lumină mă încălzește, ființa mea tresare, se scutură de praf, de rouă, de mizeria de sub unghii, rîde.

Îmi place să cred că fiecare ploaie vine din ceva mai mare. Poate o moarte rămasă în colțul ochiului cerului, poate o teamă ce-a înfrînt vreun vis pînă a devenit coșmar, o plecare sau, pur și simplu, o revenire într-o gară în care nu e nimeni să aștepte. Să-i dăm spirit și emoție ploii nu e un act nefiresc, ci înălțător. Readucem ploaia în ochii noștri, o cuprindem și o iubim.

E deja după-amiază, mi-a mai trecut parțial tremuratul în timp ce-mi aruncam pe gît ultimele guri de ceai de trandafir rece și resturile stelelor prinse în ochi în seara ce trecuse. Mă simt mai bine. Dar în singurătatea asta n-am întîlnit șobolani care să trăiască mai mult de cîteva săptămîni. Iar eu o fac de ani. Scriu pentru puii de broască nenăscuți și pentru vecinii care îmi bat la ușă să afle de unde le curge apa sau dacă am mai curățat puțin dormitorul de ploșnițe. Pentru ei scriu.

Îmi amintesc că pusesem mașina de scris sub scaunul ce ține loc de noptieră. Cred că acolo o pusesem. Mă prind cu brațul de chiuvetă, se clatină, curge puțină apă din furtun, nu-mi fac griji, urmează să mă mai viziteze vreun vecin, deci mă bucur. Îmi calculez pașii cu atenție, cred că mereu este același număr de pași, deși nu mi se par mereu ca fiind tot ei.

Scriu ca un descreierat cuprins complet.

Add a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *