O după amiază călduroasă de vară într-un orășel în care asfaltul i se topește de obicei, pe o vreme ca asta. Mă aflu într-un apartament situat prin centru, undeva, pe la etajul zece. E ca într-o saună aici, așa că pornesc micul ventilator de pe masă și trag jaluzelele la geam. M-am pus în fotoliu și m-am făcut stană de piatră.
Când îi simt cum se învârt, dinții ventilatorului parcă îmi sfarmă creierul în mici bucăți. Tâmplele mi-s ude, curge apa de pe mine. Încerc să-mi șterg sudoarea cu mâna dreaptă dar îmi e amorțită complet. Au! Simt numai ace în mâna cu pricina, așa că îmi șterg sudoarea cu mâna stângă, chiar dacă asta înseamnă o încălcare a principiilor mele – eu întotdeauna ștergându-mă cu cea dreaptă. Mă înțeapă dar încep să simt și o durere ușoară în vârful degetelui mic de la mâna cu pricina.
Cât este ora? 18:00. La ora asta, de obicei vecinii de sus deschid ușile și se întreabă unul pe celălalt, așa, ca o rutină: „Ce faci, nene Costică?” – ăsta fiind nea’ Popa, și nea’ Costică, ca om civilizat, răspunde: „Bine, nene Popa, cu serviciul, cu casa” „Merge?” „E bine la muncă, doar că… familie mare…”, iar apoi discuția continuă despre nevestele fiecăruia, apoi despre copiii ficăruia, apoi toată întrevederea lor se termină cu un minut de ”Ha-ha”, după care, ușile se închid.
Vecini. Oameni. Atât de superficiali. M-am săturat. Aceleași discuții, aceleași întrebări, aceleași răspunsuri. De fiecare dată sunt aceleași, dar ei parcă le aud în fiecare zi pentru prima dată. Eu cred că este vorba despre o nouă față a nepăsării.
Sunt sătul de cartierul ăsta. În blocul vecin, o văd pe tanti Mălai, o bătrână zgârcită de vreo 70 de ani, cum strigă de la balcon, către cei de sub ea, și se ceartă cu ei, ca să nu se mai certe cei de jos între ei. E un lanț vicios. Vecinul de jos, domnul Pastor, se ceartă aproape în fiecare zi cu nevasta sa. Apoi se ceartă cu doamna Mălai, că se bagă în cearta lor. Apoi feciorii doamnei Mălai o ceartă pe dânsa, că se bagă în cearta altor oameni, și că nu-și vede de ograda ei. Iar eu, zilnic, când ajung acasă, stau și privesc acest infern etajat.
Transpir. De data aceasta, am făcut un efort să mă șterg la frunte cu mâna dreaptă, așa că am depistat cauza durerii. O mică tăietură, pare să fie adâncă, la degetul mic. N-am băgat de seamă rana și pe jos, lângă piciorul scaunului, s-a făcut un punct roșu, ca o baltă de sânge cu forma rotundă perfectă. S-a scurs un pic de sânge. Vreau să mă ridic să-mi pun un pansament, dar nu mă pot mișca deloc. Nici cu mâna stângă nu-mi mai pot șterge sudoarea. De ce naiba nu mă pot ridica!? Văd foarte bine că nu sunt, dar mă simt de parcă aș fi legat de scaun. Încerc să mă ridic și nu pot! Ah! Întreaga mână a început să mă usture! O picătură de sânge stă să cadă. E doar o mică picătură de sânge, dar simt în ea tone de greutate.
Of! Ventilatorul naibii, nu-mi pot mișca mâinile ca să-l pot închide! Vântul rece îmi trece prin părul ud, și mă ia cu durere de cap. În casă parcă se face și mai cald. Încerc să respir, picătura de sânge tot stă să cadă și nu cade, oricât mi-aș suci mâna, sau strânge pumnul. O simt ca un ochi, ce încontinuu mă analizează, mă privește.
Aoleu! Un vânt mai puternic mi-a deschis geamul și o rază de soare trece printre jaluzele și îmi intră fix în ochi. Și nu mă pot ridica pentru a mă muta pe celălalt fotoliu. Mă ustură și mâna și ochiul la fel de tare! Ajutor…
Vai! Am auzit o bubuitură, ce-o mai fi și asta? Cât e ceasul, 18:30 – atât de repede trece timpul… Acum îmi dau seama. La ora asta tanti Mălai bate în fereastra celor de jos. Începe spectacolul. Dacă, cum îți așterni așa dormi, aici toată lumea are insomnii. Aici oamenii nu dorm. Oamenii de aici își fac așternutul și îl lasă așa, să prindă praf.
O briză ușoară a deschis geamul, iar jaluzelele s-au rupt. S-a făcut lumină în toată camera. Acum chiar simt că ard. Mă uit la mâna dreaptă. Picătura de sânge tot nu s-a scurs, s-a făcut cât o lacrimă… una roșie. Mă simt atât de sleit, parcă în acea picătură mi se scurge tot trecutul. Am făcut un efort imens, și m-am târât cu tot cu fotoliu la geam. Picătura de sânge tot nu s-a scurs din deget, iar sufletul meu parcă vrea să o ia la fugă. Mă doare tot corpul acum.
- Hei! Vecini! Ajutor!!! Ajutor!!!
- La naiba! Nimeni nu aude! Bine-nțeles, nimeni din acest cartier afurisit n-a vrut să mă audă vreodată! Mai ales că aceste persoane din jurul meu mă cunosc… M-au văzut la TV. Nu eram într-o stare prea bună… Am intrat în acest apartament după trei ani. M-au eliberat pentru bună purtare. Când am pus mâna pe clanța de la ușă, am simțit un fior rece în degetul rănit. Nu am băgat de seamă atunci…
- Hei! Doamna Mălai! Ajutor, sunt prins în fotoliu!
Nimic. Nici un răspuns. E prea ocupată cu spectacolul ei grotesc. Se simte miros de sânge proaspăt. Îl știu pentru că eu în viața asta a mea de tâlhar l-am făcut să rasără, de mai multe ori. Așa este, sunt un hoț, bandit, tâlhar, spuneți-mi cum vreți, dar să fie legat de hoție, nu de fotoliu… Am rămas fără slujbă, așa că am început să lucrez cu niște băieți care se ocupau de furt. Asta până când ne-au prins…
Of! Încep să am amețeli! Urletele de durere ale degetului îmi sfarmă timpanele, iar ventilatorul îmi îngheață fața. Podeaua începe să mă înghită, nu mai pot mișca decât capul! Picătura de sânge s-a făcut mare cât un balon în care văd totul ca un tablou. Femeia care m-a părăsit, copilul pe care nu l-am recunoscut ca fiind al meu, și apoi omul care m-a prins furând de la el din casă. M-am predat cu bună știință…
Ciudat, în trecut am tot furat de prin apartamente, iar acum acest apartament mă va lua pe mine, fără voia mea. Soarele mă topește, ca podeaua să mă absoarbă. Simt că adorm. Arunc o ultimă privire spre picătura de sânge. Mă înțelege.
Incredibil! Picătura de sânge a zburat pe tavan. Toată casa e cu susul în jos acum. Clipesc o dată. Deschid ochii. Sunt ud sub dușul care pornește. Apa este la o temperatură bună. Nici fierbinte, nici înghețată. Dușul îmi spală toate rănile, de la mână și din suflet.
Vreau să mă culc, aici sub duș. Apa mă calmează. Știu că mâine voi avea parte de socoteala finală. De asta las apa să curgă, chiar dacă acum am toate puterile să închid robinetul.
Vreau să văd cea mai adâncă apă, aici în cada de duș, ca mâine să mă ridic pe cel mai înalt nor și să-i spun tăticului de sus că eu nu am să mai fur, că am să fiu băiat cuminte, care-i va iubi până și pe acești vecini ai mei, ca pe aproapele lor. Așa să m-ajute Dumnezeu!
12 august 2020
Numele meu este Tudor Andrei Ostafie, sunt actor păpușar din Iași, am 28 de ani. Am
absolvit Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași, specializarea Păpuși /
Marionete în 2017, apoi în 2019, Master în Artele Spectacolului.
Am avut de a lungul timpului colaborări cu trupe independente precum compania „Andirino”
(cu seria de spectacole pentru copii, Păcală și Tândală – regia Andrei Ciobanu), dar și
colaborări cu Clubul C. F. R. Iași, cenaclul „G. Topirceanu” unde am participat ca actor
dramatic la diverse evenimente.
Am absolvit și un Master, la Universitatea Hyperion București, unde am jucat în două
spectacole ca actor și păpușar (Woyzeck și Sinucigașul, ambele regii fiind semnate Mike
Săvuică).
Tot la București mi am început și activitatea ca regizor, cu spectacolul Domnișoarele de pe
Mătăsari, după Domnișoarele din Avignon de J. S. Vidal plus alte mici proiecte independente.
Ca activitate literară, am debutat cu volumul Poezii – (ed. Artes, Iași, 2015). În rest, scriu
dramaturgie pentru animație, mai scriu un pic de proză scurtă și fac reinterpretări ale picturilor
rupestre.
