Mircea, băiatul care nu vorbea
I
A fost odată, mai mult ca niciodată, un copil necăjit, pe nume Mircea. El nu putea vorbi, și toți râdeau de el. Toți, toți, toți care aveau guriță și puteau rosti cuvinte. Într-o zi, s-a hotărât să plece. Dar de unde să plece, că nu avea nici casă! Tot ce îl ținea în viață, adică îi dădea de mâncare, era o gură mare, care mânca mult, și care când era aproape de a exploda, de frică să nu explodeze, îi dădea copilului ce rămânea. Totuși, copilul numea gura cea mare “acasă”. Când să plece, nu a luat nimic cu el, tocmai ca nu cumva să ia o parte din “acasă” cu el. Avea numai hainele de pe el. Cum-necum, după ce-a alergat de a-nvățat să zboare, a simțit că ceva îl trăgea în jos. Și-a zis:
- Dar nu are ce să mă oprească acum!
Și-a băgat mâinile în buzunare, așa, în semn de “Habar n-am!”, iar atunci pac!, a găsit un dinte din gura cea mare!
L-a aruncat imediat pe pământ, și… când dintele a atins asfaltul, TOATĂ lumea de pe Terra l-a văzut și… a început să râdă de el.
Totuși, o albinuță a zumzăit. Copilul a înțeles ce i-a zis albinuța. Cum și eu știu zumzăiasca, am să traduc:
- Psst! Da, exact. Poți înțelege zumzăiasca. Și eu pot înțelege limbile oamenilor, chiar și pe cele ale celor care nu vorbesc.
- De ce râd de mine?
- Tu cunoști toate limbile. Dar gura care te-a hrănit… nu are, de fapt, limbă. Nici limbă-n gură, nici limbă-n… gol (că minte n-are). Ea a vrăjit dintele, ca ceilalți să râdă de tine.
- Cum n-are limbă?! Cu mine vorbea!
- Ți-am spus, tu cunoști toate limbile. Acum fugi de-aici și caută… Cuvântul-cel-Bun.
Apoi albinuța a dispărut, de parcă nu fusese vreodată acolo.
Mircea s-a trezit cu tot globul pământesc în spate.
- Trebuie să-l car?
Atunci a văzut o zână ca nicio zână.
- Fii mai atent!
- Aaa! Sunt doar întins pe iarbă! Dar tu… tu vorbești limba mea?
- Fii mai atent!
Atunci și-a dat seama că el vorbea limba ei.
II
Undeva, într-o secundă pe care un bătrân o ținea într-un glob de sticlă atârnat în pomul de Crăciun tatuat pe mâna lui de pe vremea când era tânăr, a apărut Mircea, care în cealaltă lume era necăjit. Aici zâmbea.
- Copile, de ce zâmbești? Ce-i de zâmbit?
- Îți cunosc limba, de-aia zâmbesc.
- Ce limbă? Sunt tot numai dureri de spate și lipsă de dinți cu care să rod acadele colorate și caramele.
- Da, dar uite!
- Unde, că nu văd!
- Uite, uite!
- Măi, nu văd nimic, dar pari atât de bucuros de ce vezi, că mă faci și pe mine să zâmbesc!
- Și mai uite!
Atunci, în ochelarii bătrânului apărută numai imagini cu el tânăr, fiecare dans cu soția acum moartă, fiecare… dans cu stiloul pe care nu l-a mai ridicat de un car plin cu (b)ani, și atunci și-a amintit… era odată un dans, un dans, nu și-l putea aduce aminte, oricât încerca. Dar totuși, simțea ritmul.
- Ce dans era ăsta?
- Dansează, îi ziseră picioarele.
- Dar eu sunt în scaun cu rotile.
- Dansează!
Și a creat un dans nou, mai dans decât cel pe care și-l aducea aminte.
Apoi, picioarele lui fugiră să ducă dansul în altă parte, că doar nu voiau să danseze doar între ele.
Și ajunseră până la copacii care creșteau în creștetul unei tinere care dormea și care erau chitiți să nu se miște de acolo, și au început copacii să danseze, până au ieșit cu tot cu rădăcină la dans. Pe ringul de dans. Deasupra, globul disco, adică Terra, și era dans.
Lipsea un cântec. Dar cine poate să creeze cântecul potrivit? Cu siguranță, mulți. Dar microfonul a ajuns, cumva, în mâinile lui Mircea. Apoi, din ceruri, în loc de ploaie au curs microfoane, și toți cântau împreună, și toți dansau. Nu mai voia nimeni să fie pe marginea spectacolului. Atât de bine era.
III
Și a veni un val și i-a zis mării:
- Mircea a găsit Cuvântul-cel-Bun.
- Serios? Dar parcă nu vorbea. Și care era Cuvântul-cel-Bun?
- Toate erau.
- Și a cântat?
- Nu. Dar a scris. Și toți au citit.
- Și au dansat?
- Nu, au citit.
- Dar era un ring acolo, nu?
- Mamă mare, uneori pui prea multe întrebări. Ascultă!
Atunci, marea a încercat să asculte. Dar tot ce a putut să audă a fost doar valul.
IV
Într-o zi, băiatul va ajunge la mare. Dar nu în timpul nostru. Băiatul va ajunge la mare când marea îl va înțelege. Cel puțin, așa spune el.
Ceea ce nu știe băiatul e că marea este, de fapt, mama lui. Marea ține acest secret chiar și față de valuri.
Până ajunge la mama mare, Mircea va vorbi toate limbile, dar nu le va spune. Dar ce contează dacă spui ceva sau nu, cât timp înțelegi tot?
- Pot vorbi! Ei nu mă înțeleg pentru că nu vorbesc! Gura cea mare nu e mama! Gura cea mare nu e acasă! Ce mare e lumea! Și eu îi pot spune pe nume: “mama”!
- Copil, copil, “ce lume e marea” e o formulare mai exactă, și tot imprecisă!
- Tu ești mama!!!
- Ce e? Pari dezamăgit.
- Credeam că tu ești dezamăgită de mine. De ce nu m-ai strigat?
- Ba te-am strigat, dar am păstrat și acest mic secret.
- Mic?!
- Nu-i atât de… mare. Iartă-mă!
- Vreau să înot, dar nu știu.
- E pentru că încă nu vorbești. Iar doar scrii.
Atunci, din băiat au început să curgă valuri. Valuri care mai de care mai pline de mare.
- Eu nu sunt la mare! Doar îmi imaginez că sunt acolo!
Rănile i s-au deschis și din ele curgea sare iodată.
- Dar sunt tot numai sare! Oare am pe frunte scris “Sare iodată”? Dacă aș putea întreba pe cineva, mi-ar putea răspunde: “Nu, scrie: “Piper măcinat”. Mai bine mă uit în oglinda de sub pernă!
- Scrie: “Scrie bine!”! Pe fruntea mea scrie “Scrie bine!”. Oare e un îndemn sau o exclamație? Ce iepure drăguț! Plimbă pui de gazelă în căruț. Mereu am știut că animalele erbivore sunt, de fapt, mamele noastre! Dacă și mama mea e iepuroaică? Asta m-ar face iepurel? Sau gazeluță?
- Dacă mai aud ceasul de pe perete ticăind, îi scot limbile!
- Tu ești sora aia mare și tăcută!
- Da. Și nu-mi place ceasul.
- Vrei să fii sora mea? Sau… și sora mea?
- … Sigur. Cât timp nu porți ceas, sau porți unul oprit, ne putem înțelege bine.
- Ce ai cu ceasul?
- Mă supără.
- Dar tu pe el?
- Fără ceas!
- Spune-mi doar ce e cu el, te rooog!
- … Cred că e unul și în mine.
- … Eu nu am ceas.
- Cum faci să nu ai?
- Mai e ceva… Uite, nu am ceas.
- Unde unde?
- Uite, uite!
- Undeee?
- Acolo!
- Sunt flori! Flori cu fața mea de acum 10 ani în mijlocul petalelor!
Și a început noua soră să verse lacrimi valuri peste flori, ca să nu crească. Dar au rămas mai frumoase.
- Știam eu că putem fi frați!
V
O bătrână dormea pe o scândură a unui leagăn fixat în stele.
- E singură! Are nevoie să fie legănată!
- Nu o să o trezești? Întrebă o stea mai mare.
- Nu, va dormi mai bine!
Și așa făcu Mircea, și începu bătrâna să nu mai sforăie, să se ia în brațe în somn, iar din inimă îi curse un:
- Ce aș îmbrățișa un ursuleț de pluș!
Și atunci un urs din pădure o auzi și îi aduse un ursuleț de pluș.
Bătrâna iar zâmbi și din inimă îi curseră multe, multe inimioare desenate, până îi ieși una de om, care, înainte să atingă pământul, se transformă într-o fetiță, care, cum deschise ochii, alese să îi închidă la ochi și să se culce.
Alte fetițe venită în jurul ei și îi dăruiră multe păpuși. Tot nu se trezea din somn.
Atunci veni Mircea și îi vorbi limba somnului.
Traducere:
- Haide să ne jucăm, sunt multe jocuri și cu ochii deschiși!
- Nu cred.
- Dar nu te-ai jucat niciunul.
- Nu, dar mă joc aici și îmi e bine.
- Doar așa poți vorbi cu mama ta, nu?
- Ăhă.
Atunci, Mircea aduse un zmeu pe care fata îl putea înălța către mama ei. Și încă unul, care putea fi înălțat către pământ de mamă.
- Îți mulțumesc că m-ai ajutat să mă trezesc. Te pot ajuta și eu pe tine. Scrie-i mamei tale! Oriunde ar fi, sigur te va auzi!
- Chiar crezi?
- Sunt sigură. Dacă e mama ta, trebuie să aibă și altfel de urechi.
“Mamă,
Mă simt singur, dar când mă gândesc la tine, mă simt de două ori mai singur, dar atât de singur, că până la urmă singurătatea se evaporă. Mamă, mă auzi? Mă auzi când te strig? Îți spun un secret: cred că pot vorbi, dar mi-e teamă că scot perle pe gură!”
Atunci, marea a simțit un avion de hârtie venind spre ea.
Și l-a desfăcut. Și a citit. Și s-a gândit. Și s-a gândit. Și, în sfârșit, a tăcut.
De atunci, Mircea vorbește. Preferă, totuși, să vorbească în scris.