Proză aleatorie: ”Oasele” de Andrei Ungureanu

Fotografie de Denisa Giuglea

• Voi nu înțelegeți? Locul ăsta eu l-am văzut. Mă cheamă. Ne cheamă pe toți! 
• Și unde e? Cum îl vom găsi? 
• E un loc neatins de mâna omului, neprihănit. Am văzut apă, multă apă, păsări care cântă în toate felurile, pești și broaște care orăcăie, stuf, liane. E cald, miroase a flori și a iarbă pârjolită de soare. 
• Locul seamănă a junglă sau a savană. Ar însemna să mergem în Amazonia sau în Congo. 
• Nu! E la noi, aici, în România. Sunt sigur de asta. O să-l recunosc cu siguranță atunci când îl voi vedea. 

Pe guru îl chema Marcu, dar toți cei din comunitate îl numeau Osho. Era înalt, slab și creț, purta haine din cânepă, brățări și amulete la gât. Avea reputația unui om foarte inteligent și spiritual. Era, într-adevăr, un bun ascultător și un maestru în a exploata fricile urmăritorilor. Avea o soluție pentru orice problemă, pentru orice spaimă. Tot ce trebuie să faci, spunea el, e să îți înfrângi orgoliul și să încerci să renunți (pe cât posibil, asta e o luptă pe toată viața) la dorințe și la pofte. Slăbește-ți corpul, omoară partea materială din tine și lasă doar divinul să scânteie. Atunci când partea trupească din tine își îndeplinește strict scopul pentru care a fost creată, anume să te țină în viață câtă vreme cauți calea spre desăvârșire, atingi, de fapt, Nirvana. 

Trebuie spus că Marcu avea și alte calități: era un bărbat chipeș, brunet, cu o voce pătrunzătoare, de bătrân înțelept din povești. Umbla vorba că are ceva sânge oriental în vene, de țigan sau de arab, iar asta îi dădea un șarm aparte, s-ar fi potrivit în rol de Omar Khayyam sau de Khalil Gibran al Bucureștiului mileniului trei. Un bărbat atât de arătos, de distins, nu poate fi un om rău, răutatea i-ar ofili frumusețea, l-ar urâți. Ori anii treceau, Marcu începuse să capete fire albe prin păr, dar asta nu-l îmbătrânea cu nimic, dimpotrivă, accentua aura de înțelepciune pe care gesturile și vorbele lui o degajau. Toate aceste calități îl ajutaseră să își clădească o comunitate de ‘’surori’’, așa le numea el. Erau mai mult femei, unele foarte tinere, abia la pubertate, altele la a doua vârstă, actuale sau viitoare foste corporatiste, femei vulnerabile, singure, sau dezamăgite profund de lumea în care trăiau, în căutarea evadării din realitatea mult prea crudă. Marcu le dădea exact lucrul după care tânjeau: un sens, un scop care să facă viața nu doar tolerabilă, ci, în anumite cazuri, efervescentă. Le vorbea pe ton patern, ca un tată care le vrea doar binele, care le roagă să-l asculte pentru că sfaturile date de el nu vin din mintea lui, limitată cum este, din păcate, orice minte omenească, ci direct din fabuloasa moștenire a Orientului, din ashram și de la dervișii rătăcitori. Le spunea că nimic nu e obligatoriu, că nimic din ce fac ele nu îl afectează, de fapt, nici în bine, nici rău, că povețele lui sunt dezinteresate din moment ce destinul lui era deja trasat, iar ele nu puteau să-l abată de pe cărarea pe care merge. Dacă o face, dacă le spune toate aceste lucruri, e pentru că, în preaplinul inimii lui, simțea și trăia suferința lor, iar nivelul lui spiritual nu-l lasă să rămână indiferent la atâta nedreptate. În comunitate nu existau păcate, nu puteai să faci nimic greșit, doar lucruri care îți întârziau evoluția, îți creșteau datoria karmică și te îndepărtau de destinație, de eliberarea finală de trup și de poftele pe care acesta le ațâța. Motivul, explica Marcu, era că toate aceste fapte se întorceau cu dobândă asupra făptașilor și le întunecau și mai tare cărarea. Răul, deci, nu se putea transmite altora, chiar dacă era făcut asupra altor persoane, ci aparținea și se răsfrângea în totalitatea asupra făptașului. Marcu ‘’Osho’’ și comunitatea trăiau împreună într-o casă mare, boierească, din centrul Bucureștiului, un fost conac naționalizat de comuniști și reparat, de bine de rău, într-atât cât să poată fi locuit. Împărțeau totul, asta era regula, de la bani, la haine și la iatac. Gelozia nu era permisă. Frumusețea nu trebuie ascunsă, le spunea el, nu trebuie ținută doar pentru o singură persoană, ci trebuie împărtășită tuturor, pentru că astfel ea sporește și se întinde asupra lumii întregi. 

Planul a fost adoptat repede, prin hotărâre de lider spiritual. Aveau să caute locul visat, să-l găsească, să-l cerceteze pentru ca, pe viitor, să întemeieze acolo un ashram, așa cum sunt în India și în țările Orientului. S-au hotărât să plece spre Dunăre. Aveau să pornească dinspre Clisură și să cerceteze metodic toată întinderea de apă, până la Sulina. În acest fel nu puteau da greș. Surorile, pline de exaltarea începuturilor, au muncit luni de zile ca să strângă banii necesari expediției. Din mărțișoarele, bijuteriile, mâncarea vegetariană, lumânările parfumate și tricourile picate făcute de mâinile lor dibace s-au cumpărat un ATV, corturi și o rulotă. Marcu pleca peste weekend, însoțit de câteva surori, să cerceteze câte o bucată de Dunăre. Luau cu ei de-ale gurii, o bombiță de gaz pentru gătit, legume și apă de băut și plecau să găsească locul visat. Surorile rămase în București îi așteptau, nerăbdătoare și geloase, să se întoarcă și să le povestească aventurile prin care trecuseră. Marcu învățase să pescuiască destul de bine, era un bun înotător, stătea zile întregi la bustul gol, se întorcea ars de soare și mirosind a pământ și alge, ceea ce îl făcea irezistibil pentru surorile rămase singure și neconsolate. După o vreme, începuse să arate a pescar lipovean, își lăsase barba și mai lungă decât de obicei, renunțase să se mai spele cu șampon sau săpun și nici deodorant nu mai folosea. Mirosea a pământ și a plante de baltă. Era de-acum o lostriță, un fiu al apelor, cu barba și părul plin de nisip și alge. De când cu expedițiile, dăduse voie comunității să mănânce pește, lucru până atunci interzis cu desăvârșire în cercul lor vegetarian, ba chiar aducea de multe ori pești mari și grași pe care îi frigeau la foc, în grădinița casei, și îi mâncau împreună, fără să folosească tacâmuri, așa cum e obiceiul la baltă. 

Mai venea el Marcu și cu tot felul de povești, despre răsuflarea caldă a pământului, care trimite glas de vânt subțire printre dunele de nisip ale Olteniei, despre orașele bulgărești care se văd din Vlașca pe celălalt mal, despre căprioare și mistreți care înoată noaptea în bătrânul Istru și trec brațele de apă înot ca să pască iarbă fragedă pe insulițele ce se ivesc atunci când apa scade. Ba le-a mai vorbit și despre focuri care joacă pe câmpie, în Bărăganul cel sălbatic ca o utopie, despre fete care culeg flori de leac și de descântec de Drăgaică și despre viața cea grea a țăranilor care ies să sape grădini lungi cât o zi de post în văpaia cea nemiloasă a Soarelui. Oamenii de la câmpie, le-a spus el, au ceva din dârzenia mută a pământului. Sunt vechi de când lumea și nimic nu-i poate clinti din rânduielile lor. Nimeni nu se îndoia de reușita căutării și cu toate astea lunile treceau, erau deja în buza iernii și nici pomeneală de locul mult visat. Încântate cu atâtea povești, surorile deveniseră nerăbdătoare, se săturaseră de București, voiau să se mute cât mai repede în ashram, în mijlocul naturii, departe de lumea dezlănțuită. Marcu a trebuit să ducă muncă de lămurire ca să le convingă că era normal să fie așa, ce-ar fi făcut dacă l-ar fi găsit atunci, cum ar fi putut să se mute acolo în toiul iernii, când nu aveau de niciunele? Ceea ce căutăm ne caută deja, de la începutul lumii, le spuse el, drumurile noastre se vor întâlni la momentul hărăzit nouă, atunci când suntem pregătiți pentru a evolua spre un alt nivel de conștiință.

În sinea lui, însă, nu mai era atât de încrezător ca la început. Pornise proiectul cu o doză de exaltare și una de cinism, simțea că se sufocă în București și auzise zvonuri cum că cineva cumpărase casa în care stăteau ei și că avea de gând să o dărâme, ca să construiască o clădire de birouri pe terenul rămas liber. Asta nu s-ar fi întâmplat peste noapte, chiar dacă se dovedea adevărat, trebuie tot felul de acte, de avize, de aprobări, totuși nu poți să stai cu mâinile-n sân și să aștepți să fii aruncat în stradă. Plus că o parte din surori începuseră să cârtească, li se părea că progresul lor spiritual era prea lent, voiau să se simtă înălțate, să se ridice de la pământ la cer. Meditația și împerecherile cu liderul spiritual nu mai aduceau euforia aceea intensă de la început. Era nevoie de ceva nou, de un scop mai mare, care să le scoată din rutină și să le dea din nou imboldul de a munci fără a se plânge pentru lider.  

De la o vreme, Marcu a început să plece singur, n-a mai luat-o cu el nici pe Ioana, sora cea mai apropiată și cu cea mai mare influență în comunitate. Nu anunța nici unde pleacă, nici când se va întoarce, își închidea telefonul și revenea obosit și tulburat. 

• Mă apropii de destinație, le spunea el. Simt că locul e aproape, dar e păzit de forțele răului. Mă lupt cu ispitele ca să văd calea dreaptă. Rugați-vă neîncetat pentru mine. 

A ținut-o așa toată vara. În toamnă, prin septembrie, s-a întors ostenit, dar cu bucurie mare. 

• Am găsit locul, le-a zis. Știu de ce nu l-am găsit din prima încercare. A fost apa mare și a înecat gârlicele și ostrovele. Am trecut pe lângă loc și nu l-am înnemerit, era sub apă. Acum, peste vară, a fost secetă și Dunărea s-a tras. Așa l-am nimerit. 

S-au hotărât să plece în număr restrâns, de cum aveau să fie toate pregătite pentru expediție. Grupul format din Marcu, Ioana și alte câteva surori din cele mai importante, s-a pornit la drum într-o dimineață de octombrie ca să noteze exact locul și să pregătească cele necesare pentru mutarea, din primăvară, în ashramul ce va să fie. Au mers multe ore pe drumuri desfundate, printre ciulinii Bărăganului, până au nimerit într-un sat aproape pustiu, Bădin, aproape de lunca Dunării. Printre casele părăsite pășteau oi și cai sălbatici. Șacalii pândeau din depărtare. S-au oprit să scoată apă de la fântână, nu-și luaseră prea multă cu ei, Marcu le spusese că se pot aproviziona din sat. Apa însă era caldă și sălcie, bună doar să te speli pe picioare și să te răcorești pe frunte. Au cules zarzăne și prune căzute din copaci. 

• Ne va fi bine aici, zâmbi Marcu. E destul să ridicăm mâna ca să ne umplem poala cu fructe proaspete și gustoase, fără chimicale. 

Puținii oameni rămași în sat, bătrâni și uitați de lume, toți bucuroși de oaspeți, s-au grăbit, care mai de care, să îi întâmpine și să le dea daruri. Ouă, țuică (‘’noi nu bem alcool’’, le-a zis Marcu), mere. ‘’Mergeți în grădină și luați ce vreți, nu le mai culege nimeni, noi nu mai avem putere’’. Prima noapte au rămas în sat. Mai aveau mult de mers și până acolo nu mai era drum, nici măcar de căruțe. Vor trebui să lase mașinile în sat și să pornească pe jos, încărcați cu toate cele trebuincioase. Au dormit sub cerul liber. Pământul cald și bun i-a strâns la piept ca o mamă care-și leagănă copiii. Pe cerul nopții sclipeau milioane de stele. De departe și de aproape se auzeau cântece și răsuflări de animale, păsări și ciute, vulpi și șacali. Totul părea să adeverească profeția lui Osho. S-au odihnit puțin și prost, femeile mai ales, obișnuite cum erau cu paturile lor confortabile de acasă. Multe erau orășence get beget, cum să rabzi țânțarii și greierii câmpului? Nu și-au pierdut însă entuziasmul. Dacă n-au dormit la fel de mult ca altă dată, a fost pentru că așteptau cu nerăbdare zorile ca să ajungă în țara promisă. 

Trupa s-a pornit pe jos, după ce au mulțumit gazdelor, condusă de gurul mai sigur de el ca niciodată. Satul fusese o oază de răcoare și de rod, câmpia însă era stearpă și plină de ciulini. Pământul se crăpase de uscăciune, săreau șanturi atât de adânci că ai fi putut să-ți vâri piciorul și să-ți pierzi încălțările. În depărtare se zăreau turme de capre, singurele care mai puteau să pască iarba pârjolită. Câmpul era, în schimb, plin de ciulini. Scaieții se agățau de haine, pluteau prin aer, se făceau rotocoale. Au mers așa, prin căldura amiezii, câteva ore bune. Dunărea se ghicea în zare, o dâră verde de copaci. Când au sosit sus pe mal, Marcu a scos un chiot de bucurie. 

• Aici este locul, le spuse el. E exact cum l-am văzut în vis. 

Jos, lângă luciul apei, se zărea o mică plajă îmbietoare. În stânga ei, un ochi măricel de apă, despărțit de brațul principal printr-un banc de nisip. Ochiul de apă era plin de stuf și de plante de baltă. Păsări de toate neamurile își făcuseră cuiburi în apropiere, zburau înspre și dinspre apă, făcând o hărmălaie asurzitoare. 

• Se pregătesc să plece în țările calde, le tălmăci Marcu. Puii trebuie să mănânce și să se pregătească de călătorie, ca să reziste zborului. 

Dunărea săpase malul până când dăduse de pământ mai tare. Era un fel de nisip întărit, amestecat cu pietriș, suficient de solid cât să nu se prăbușească prea ușor, dar moale cât să-l poți sparge cu dalta și ciocanul. Faleza era înaltă și prăpăstioasă. Doar în dreptul lor, acolo unde se opriseră, malul se deschidea, închipuind o coborâre lină spre Dunăre, spre balta ferită de revărsări și spre palma de pământ de lângă ochiul de apă. Sălbăticia locului, departe de orice așezare omenească, și faptul că, probabil, nimeni nu găsise cu cale să profite de acea spărtură în mal, îl păstraseră curat și nepătat. 

• Vom dormi aici în noaptea asta, le spuse Marcu. Puteți să mergeți să vă spălați. Dacă găsiți lemn adus de ape urcați-l sus, pe mal, o să facem un foc ca să gătim. 

Când s-au întors pe faleză, Marcu discuta cu un bătrân, pesemne cioban. 

• Așa, deci carevasăzică nu sunteți din părțile locului. 
• Nu, suntem de la București, confirmă liderul spiritual. 
• Și aicea ce cătați? 
• Căutăm un loc potrivit să ne stabilim, răspunse Marcu, iar acesta este cel mai bun. E foarte frumos aici, are un vibe așa tropical, exotic. 

Ciobanul îl asculta în tăcere. 

• Este, asta e știută, confirmă el. Dar locul acesta nu e al vostru. E al moșilor, al morților cei din veac. Cei care sunt îngropați aici. Să nu stați peste noapte, spuse ciobanul. Aicea este un loc blestemat. Sfânt și blestemat. 
• De ce să nu stăm? Ce e aicea? Eu nu văd nimic, răspunse Marcu. 
• Aicea a fost, pe vremuri, un sat, Dobridor îi zicea. Era loc bun, aicea, după cum vedeți și dumneavoastră, poți să cobori la apă, ești ferit de revărsare. E pește mult, ai stuf, ai din ce să trăiești. Veneau ciobanii cu oile, tot ca mine, coborau de la munte și se trăgeau iarna aici, că e mai cald și zăpada se duce repede, ceva-ceva tot mai găsește ea, oița, să rumege. 
• Și ce s-a făcut cu satul? întrebă Marcu. Nu se mai vede nicio urmă. 
• Asta nu pot să vă spun precis, răspunse ciobanul. Eu sunt de aici, din partea locului. Vă spun și eu ce am auzit de la bătrâni. Bătrânii care mi-a povestit au auzit și ei de la bătrânii lor. Aicea s-a făcut sat că era loc ferit, vedeți și dumneavoastră cât de greu ajungi aici, nu e nici țipenie de om. Cine știe cum or fi nimerit locul? Deci o vreme a trăit în pace și se avea toți ca frații, fără șerbie, fără boierime. După care, cine știe cum, i-a găsit turcii. Deci au venit păgânii și i-au omorât. Au jefuit satul, apoi i-au dat foc. Turci, tătari, ce-or fi fost. Bărbații, care cât i-a prins, le-a tăiat beregățile. Zicea bătrânii că fetele din sat, care a apucat să fugă a fugit, care n-a mai apucat s-a aruncat de pe mal în apă, să nu le necinstească turcii. Restul le-a luat roabe, și le-a împărțit sineși. După ce au plecat păgânii, cei care fugiseră s-au întors de au îngropat morții. Dacă s-a întors oamenii, care mai scăpase, puțini, nu ca înainte, n-a mai rămas aicea, nu mai era chip de stat. Locul unde a fost satul eu nu vi-l știu spune precis. A fost pe aicea, pe malul Dunării. Că o fi fost mai sus, că o fi fost mai jos, asta Dumnezeu știe. S-a prăpădit tot, n-a mai rămas nici urma. 
• Venim noi și facem la loc, zâmbi Marcu. Iată, locul acesta ne-a chemat ca să se audă din nou grai omenesc aici. 
• Eu vă sfătuiesc și vă rog să nu stați, continuă bătrânul. Plecați acuma, cât e încă lumină. Mergeți mai departe de apă, mergeți spre dâmbul acela, este și un izvor unde adăp oile. Eu de ani de zile umblu cu turma aicea, că e iarbă bună, e mai multă apă, dar niciodată n-am adăstat peste noapte. Am auzit de la bătrâni că e loc rău, loc unde a murit oameni și nu este bine să calci peste oasele morților. Morții se supără. Am văzut tot felul de lumini, am auzit tot felul de strigăte. M-am speriat. Eu vă zic ca să știți. Faceți cum doriți, dar dacă rămâneți aicea pericolul nu-l veți putea ocoli cu niciun chip. 

Marcu a hotărât să rămână. Nu bătuse atâta drum, nu înfruntase atâtea îndoieli ca să renunțe la tot, acum când descoperise locul visat. 

• O fi ceva, le spuse el femeilor, nu zic nu. Oamenii pe la țară trăiesc în mijlocul naturii, mai știu să asculte semnele, să citească în nori și în stele, dar eu știu că trebuie să stăm aici. Am descoperit ceea ce căutam, vedeți cât este de frumos totul. Bătrânul era probabil supărat că o să îi ocupăm pășunea. Avea o vibrație foarte joasă, ați simțit? Se vede stăpân peste părțile astea, dar nu e bine, pământul e al tuturor și fiecare are dreptul să vină și să ia cât are nevoie din ce ne oferă Mama Natură. E suficient pentru toți, numai că unii vor mai mult decât li se cuvine. 

După ce s-au primenit și și-au clătit ochii cu frumusețea locului, s-au așezat cu toții în jurul focului. Se lăsa întunericul. Broaștele își începuseră concertul nocturn. Împrejur, cât vezi cu ochii, pustietate neagră. Nici măcar pe malul bulgăresc nu se zărea vreun sat. Nu aveau semnal pentru telefon, de electricitate nici nu putea fi vorba. 

• Aici sus, pe mal, o să ne așezăm noi. Va fi un proiect pentru toată viață. O să punem în pământ, vom sădi pomi. Pământul e bun, ați văzut ce rodnicie era în sat. Apă avem, nu e problemă, și o să udăm la nevoie. Pentru electricitate punem panouri solare. Iernile sunt blânde aici, în lunca Dunării, iar apa ne va aduce lemne de foc. De vorbit la telefon, de internet, când vom avea nevoie, ne vom folosi când mergem în oraș pentru cumpărături. 

Surorile îl ascultau cu fascinație și spaimă. Vorbea cu atâta pasiune, cu atâta încredere, încât aproape că vedeau clădirile răsărind din pământ, copacii crescând și umplându-se de poame. În același timp, lumea asta nouă le era străină și sălbatică. Nu mai văzuseră atâtea stele din copilărie, dacă și atunci. Niciodată nu-și putuseră închipui că pot exista atât de multe animale, se auzeau sute, mii de glasuri, toate necunoscute, de parcă ajunseseră, cu adevărat, în junglă. În întunericul nopții fără lună și-au consumat rapid bateria telefoanelor. S-au întins pe jos, pe pământul cald și bun. 

N-a fost chip să adoarmă. Pământul răsuna din străfunduri, ca înainte viitură. Să fi fost cutremur pe undeva? Nu simțiseră nimic. Să se fi așezat peste bârlogul unui animal? Ce animal ar fi putut să fie acolo, atât de mare încât să îi zgâlțâie și pe ei? Pământul răsuna violent a bătăi de tobă sau a tropot de mii de cai.  

Marcu se învârtea de acum în jurul focului, aruncând lemne ca să îl țină aprins. Într-un fel, focul era singura barieră între micul grup și pericolele care puteau izbucni oricând din noapte. Gurul a rămas de veghe ore întregi, era singurul bărbat de acolo, era datoria lui să le apere pe femei, mai ales că ele veniseră acolo ca să-l urmeze pe el. După calculele lui (și cât de greu e să măsori timpul fără telefon sau ceas!), ar fi trebuit să înceapă să răsară zorile. Noaptea era însă la fel de neagră ca până atunci. Într-un târziu a ațipit, sau i s-a părut că ațipește. S-a trezit zguduit de o lumină mare. Câmpia se luminase brusc cu străluciri de lună plină peste zăpada proaspăt așternută. De unde zăpadă? Era cald, toți erau îmbrăcați subțire. I se părea lui. Avea vedenii? 

 Se apropie de Ioana. Femeia tresări speriată. Nu dormea. 

• Ce faci? Vezi și tu ce văd eu? 
• Da, îi confirmă ea, înspăimântată. 
• Ce-o fi oare? 

În depărtări răsăriseră lumini. Focurile jucau drăcește, se apropiau și se depărtau, când mai sus și când mai jos, de parcă străluceau printre ramuri bătute de vânt. Nu mai dormea nimeni, nici măcar nu se mai prefăceau. Priveau cu toții, speriați, înspre acea parte. Din spate, dinspre Dunăre, sufla un vânt rece. Se auzeau zgomote de pași, de cai care se zbat prin apă, printre bălți și gropi, să iasă la mal. Marcu, cel mai curajos din grup, privi fluviul. În malul apei crescuseră (cum oare!?) bordeie de pescari și schele. Dinspre cătun se auzea behăit de oi și glas de vite. Animalele pășteau printre oase, oase vechi și albite de vreme. Deodată, cu un freamăt de sfârșit de lume, oasele au început să se miște, să umble, și s-au adunat pe căprării, cât să închipuie un om. Peste oase s-a revărsat, fără veste, apa Dunării, mâloasă și plină de alge putrede. Când apa s-a tras, Marcu a văzut cum peste oase se așezase carne, piele, păr. Oamenii s-au ridicat tăcuți și s-au pornit la treburile lor, de parcă nimic nu se întâmplase. 

Marcu se frecă la ochi. Le întrebă, din priviri, pe surori, dacă și ele văd același lucru. N-a fost nevoie de răspuns. O spaimă cumplită li se citea în ochi. Se luaseră în brațe, instinctiv, ca niște copii refugiați din calea focului în ultimul colț de cameră. Ar fi țipat, dar se temeau să nu fie auzite. Marcu stinse rapid rămășița de foc, ca nu cumva să se dea de gol. Vedeniile nu păreau însă să-i bage în seamă, își vedeau de treabă ca și cum nimic nu se întâmplase. Erau în satul lor, la casele lor, își îngrijeau animalele și își săpau grădinițele. 

• Hai să plecăm de aici, propuse Marcu, în șoaptă. Avea dreptate bătrânul, e loc rău. Trebuia să-l ascultăm. Luați doar obiectele de primă necesitate, portofelul, telefoanele. Nu vă încărcați cu ce nu puteți căra. Le recuperăm mâine, dacă ne mai întoarcem. Dacă nu ne mai întoarcem, oricum nu mai avem nevoie de ele. 

S-au încălțat repede, pe muțește, și au pornit fără să știe încotro merg. S-au îndreptat spre marginea de întuneric, acolo unde nu erau nici arătări, nici lumini care să joace în noapte. Mergeau tăcuți și înspăimântați, cu inimile cât o unghie. N-au ajuns prea departe. Cu picioarele zgâriate de ciulini, se împiedicau în șanțurile săpate de secetă. Oricum era în zadar. Luminile și tropăitul se apropiau din ce în ce mai mult, cu cât încercau să se îndepărteze mai mult. Apoi i-au văzut: călăreți bărboși și îmbrăcați în zale, plini de sânge și de praf. Goneau nebunește de-a lungul câmpiei, în direcția lor, cu arcuri și săbii în mâini, chiuind și răcnind îngrozitor. Marcu și surorile au luat-o la goană, instinctiv, care încotro, pradă unei spaime cumplite, țipând, urlând, blestemând ceasul rău care îi adusese spre moarte. Călăreții aveau trăsături orientale, erau mici de statură și încălecaseră pe niște cai flămânzi și iuți, plini de spumă și cu cozile încărcate de scaieți. Când s-au apropiat cu săbiile scoase, Marcu s-a aruncat pe burtă și și-a acoperit ochii cu palmele. Aștepta lovitura, durerea șocului, a tăieturii. Nu s-a întâmplat, însă, nimic. Călăreții au sărit peste el fără să îl vadă, de parcă nici nu era acolo. În urma lor au lăsat miros de baligă proaspătă de cal. 

După ce călăreții s-au îndepărtat, strigăte au prins a răsuna în noapte:  

• Maestre Osho, maestre Osho! 
• Ioana, unde ești, Ioana? 
• Uhaai, e cineva pe aici? Unde sunteți? 

S-au regăsit, până la urmă, pe pipăite. Călăreții dispăruseră pentru moment, dar îi simțeau încă aproape. Se auzea glas de fier lovind fier, de răsuflări care pocnesc cu zgomot. Mai presus de toate, însă, se auzeau urlete, urlete animalice, de dihănii înjunghiate și vaiete de oameni răniți de moarte. Întinși pe burtă, temându-se și să respire, Marcu și surorile se rugau să se termine coșmarul. Era un coșmar sau era aievea? Cum să nu fie aievea, nu simțeau cum îi înțeapă tulpinile de plante și scaieții, cum mișună furnici peste ei, nu aveau în nări mirosul de sudoare și de frică în care se îmbăiau? Delir colectiv, halucinație contagioasă? Da, asta trebuia să fie explicația. Și atunci cum de nu se trezeau din acest coșmar? Erau tot acolo, încremeniți de spaimă, tremurând ca niște animale hăituite de vânători, rugându-se să se facă una cu pământul, să se caște o groapă care să îi înghită și să îi ascundă de urgie. Auzeau fiecare zgomot, fiecare urlet, toate mărite monstruos, atât de violente încât nu mai era loc de niciun gând, de nicio altă senzație în cuget și în suflet. Tropotele cailor le umpleau piepturile, inimile băteau în ritmul loviturilor de spadă. Marcu începuse să își facă cruce cu limba, ca în copilărie, când era încă creștin și bunica îl ducea la biserică, pe Calea Moșilor.

Au stat așa mult timp. Începuseră să înghețe. Picioarele și mâinile le amorțiseră din cauza șocului. Apoi, deodată, au început să se apropie alți călăreți. Erau, pesemne, cei cu care călăreții dintâi se luptaseră până acum, învinșii. Alergau, înnebuniți de frică, spre Dunăre, spre Dobridor. Turcii sau tătarii, ce vor fi fost, îi urmăreau ca niște lupi flămânzi. Erau mult mai numeroși. Zalele străluceau demonic. De data asta au trecut pe lângă Marcu și surori și i-au ocolit fără să o facă ispre, nu știau că sunt acolo, nu-i vedeau. Înfrânții, niște țărani obosiți și trași la față, călari pe bidivii slabi și murdari, purtau un fel de haine din pâslă deasă și căciuli groase din piele tăbăcită. Unii își aruncaseră armele în fugă, să fie mai ușori, alții țineau încă strâns, în pumni, măciuci și topoare. N-au reușit să nimerească toți drumul spre sat. Caii, înnebuniți, nu-i mai ascultau, povârnișul era îngust. Unii au căzut, de la înălțimea falezei, direct în apă sau pe prundișul de lângă. Caii nechezau înfiorător, urlau ca niște copii, durerea lor umplea aerul. Au izbucnit apoi țipete de femei, o jelanie disperată, înăbușită de sunetul incendiului care mistuia colibele din lemn și stuf ale satului. Vântul aducea zgomote de oameni care se aruncă în apă, se îneacă și se zbat cu ultimele puteri, înainte de a se duce la fund. Un foc mare, înalt până la cer, lumina noaptea și arunca în văzduh rămășite de paie aprinse. Bucățelele incandescente de materie vegetală, licurici aducători de moarte, acopereau pământul și se stingeau rapid, cenușă neagră și rea. 

Lumina focului era atât de puternică, încât puteai să mergi ca ziua. 

• Hai să fugim de-aici, ordonă Marcu. Țineți-vă de mână ca să nu ne mai pierdem. 

Au luat-o la fugă fără să privească înapoi. În urechi le răsunau țipetele și urletele bătăliei și ale distrugerii satului. Erau uzi și calzi, plini de sânge pe care nu-l vărsaseră ei. Noaptea durase zile întregi. Nicăieri nu se întrezărea limba de lumină care vestește răsăritul. Într-un târziu, au căzut cu toții, epuizați, într-o groapă, probabil o vâlcea săpată de ploi. N-au mai fost în stare să se ardice. Au rămas acolo, ca morți. 

Marcu s-a trezit primul, din cauza frigului. Era transpirat tot și sudoarea înghețase pe trup. Avea hainele ferferiță și corpul plin de răni. Surorile zăceau și ele, într-un fel de comă, respirând greu, în jurul focului. Erau tot acolo, tot pe mal, lângă rămășițele focului de cu seară, de parcă nu plecaseră niciodată. Să se fi învârtit în cerc toată noaptea? În depărtare se zărea o turmă de oi. Ciobanul de deunăzi se odihnea pe o rână. Părea ostenit tare. 

• Vezi dacă nu mă ascultași? îi spuse bătrânul. Eu îți spusăi că aicea este un loc rău, un loc blestemat. Om fi noi bătrâni, dar câte ceva mai știm și noi. Plecați acuma, cât mai puteți, și nu spuneți nimănui ce ați pățit. Locul ăsta nu e al vostru, e al strămoșilor, al oamenilor care au trăit și au murit aici. 

Bătrânul nu mai spuse nimic. Se întinse pe spate să se odihnească. Mirosea a fum, avea hainele arse și părul vâlvoi, plin de cenușă.