Proză aleatorie: nuvela Défaite de famille de Andrei Ungureanu

Defaite de famille este un joc de cuvinte în limba franceză. Fête = petrecere, défaite = înfrângere. Etimologic, défaite vine de la de-faire, des-facere. Deci titlul poate avea mai multe sensuri: petrecere de familie (în mod ironic), înfrângere sau des-facere, des-compunere de familie. 
Vedere pe vârful unui muscel, între satul Malu și drumul județean, spre Berevoiești, Aninoasa și valea Bratiei.

Défaite de famille

– Hai, Alexandre, scoală. Scoală că avem treabă. Hai că va să mergem să luăm fânul.

– Lasă-mă, mă, să dorm, ce-ai cu mine? Sunt obosit, ia pe altcineva.

– Hai că tac-to iar s-a îmbătat, lovi-l-ar az’ de amar, și n-am cu cine, nu poci nici eu

singură. Hai, că a zis că dă ploi, și am muncit atâta să-l facem.

Alexandru, un băiețandru firav, ca de doișpe-treișpe ani, se întoarce pe celealaltă parte și încearcă să ignore chemările mamei.

– Ei, faci și tu ca tac-to, ai? Dă-te jos din pat și îmbracă-te. Ăla nimic n-ar face, nimic n-ar mișca, eu să le fac pe toate, eu în casă, eu la muncă, eu în grădină, păi nu mai pot. Și el să stea toată ziua să doarmă, să se uite la televizor și să bea. Nu mai pot nici eu singură: fă aia, fă aia, fă aia. Tu să nu fi ca el, hai scoal-te, că ne așteaptă Sminchișe să mergem. Destul mi-a amărât viața amarul de tac-to, măcar în tine să am nădejde, că ăștialanți sunt mici și n-am nădejde în ei. De acuma gata, nu mai ești mic, eu n-am bărbat în casă, trebuie tot eu să-l car în spate și pe chiambaurul ăsta.

Vorbise cu asprime, în timp ce îi dădea palme peste față. Nu tare, nu ca o pedeapsă, ci să îl trezească. Erau vorbe pe care n-ar fi trebuit să i le spună lui, ci bărbatului ei, nu era ca și cum Alexandru nu le știa și nu mai auzise aceste reproșuri de atâtea ori, dar așa le mai scotea și ea la lumină, așa izbutea să scoată la iveală ce căra în suflet, și auzindu-le parcă mai uita o clipă de ele. 

Era cătrănită tare, îmbătrânită înainte de vreme și ridată, trăia doar în certuri cu bărbatul, Gică, care nici el nu era mai voios, dar era mai nepăsător, se îmbăta, urla și pleca de acasă, se ducea să-și mai ia de băut, sau se ducea la holdă și se culca acolo, ori pleca în oraș să mănânce mici și să cumpere prostii inutile și ieftine de la Kaufland. Nu spunea nici că pleacă, nici unde se duce, nici când se întoarce. Între timp, Despina rămânea plângând în curte, blestemându-și soarta și bărbatul și certându-și cei 4 copii, care ascultau, speriați și triști, fără să poată răspunde în vreun fel. Ziceau și ei din gură: ‘’da, da, gata, mamă, liniștește-te, noi n-o să facem așa’’, însă fără vlagă, fără convingere, mai mult din rușine și milă, ca să nu pară că îi țin partea nemernicului. 

Gică se întorcea într-un final acasă pe 2 cărări, duhnind îngrozitor a băutură, sudoare și mizerie, și se punea la masă, zdrăngănind oalele, lăsând frigiderul deschis, aragazul pornit și vasele să zacă murdare. În acele momente era calm, nu din fire, ci din alcoolul cel mult care-i curgea prin vene, avea o expresie tâmpă pe chip și nu mai reușea să vorbească coerent. Îi vorbeai și nu pricepea ce-i spui sau, dacă pricepea totuși cât de cât, se chinuia să răspundă, stătea câteva clipe înainte să scoată vorbele pe gură, și și atunci vorbea împleticit, se bâlbâia, nu-și găsea cuvintele, le încurca între ele și îți dădeai seama că nu mai e conștient de cine e, unde e, cu cine vorbește. Era în zadar să îi vorbești sau să îl bagi în seamă, singura opțiune era să îl lași să doarmă și să speri că se va trezi în toane bune, ceea ce se întâmpla arareori, căci a doua zi era de obicei încă amețit, dar în plus mahmur, iar asta îl făcea nervos. Făcea iar scandal: De ce nu mi-ai făcut fă de mâncare ce ți-am cerut, sau de ce ai pus fasole din asta de cumpărat în ciorbă, că n-are niciun gust, eu vream fasole din aia de a noastră, din grădină…

– Păi ai pus, ca să avem? Ai smuls buruianul la fasole, le-ai legat de pocii să crească, de unde să scoț eu fasole acuma? 

– Lasă-mă fă, ce mă bați atâta la cap, numai reproșuri știi să-mi faci, o vorbă bună nu-mi zici și tu. O să mă bagi în depresie cu limba asta a ta, toată ziua stai cu gura pe mine. 

– Și ce ai vrea măi bărbate, să te laud, să-ți zic ce frumos ești, ce muncitor ești, ce vrenic ești, ce bine ne merge nouă? E grădina aia… s-a făcut șerpărie, că nu vrei să cosești, doar să stai la meciuri și să bei bere. Ne plouă în casă și să schimbăm țiglele alea nu vrei. Tu vrei să nu faci nimic, să-ți facă nevasta totul și să-ți aducă pe tavă: bărbate, ți-am făcut fasole cu cârnați, e bine, îți place? Stai și odihnește-te, că ai muncit și tu toată ziua la sforăit, eu mă duc în grădină să sap rândurile. Râde toată lumea de noi, toți vecinii, care trece pe drum zice și vede ce e la noi în curte mie-mi spune, nu ție, că știe că n-are cu cine: măi Despino, n-are și omul ăsta al tău o coasă să dea jos burienilii? Are, tanti Nuțo, dar nu vrea, tot eu fac, eu săp, eu dau coasa, că eu bărbat n-am. Of, Evo cu copiii tăi, rea e viața pe pământul ăsta. 

Copiii, doi băieți și două fete, vedeau și auzeau toate astea și deveniseră, la un moment dat, nepăsători. În casă nu se auzeau certuri, doar atunci când unul din cei doi era plecat, și rar, ca o minune, atunci când erau împreună. Cel mai rău era când îi auzeau strigând unul la celălalt de la prima oră a dimineții, zici că reluau, de cum deschideau ochii, cearta din ajun, întreruptă doar de oboseală și de nevoia fizică de a dormi. Atunci știau că urmează o zi de scandal, și încercau și ei, pe cum puteau, să-și facă de lucru și să plece de acasă: ori întârziau cât de mult la școală, ori mergeau în grădină și-și făceau de lucru pe acolo, ori căutau să se facă nevăzuți pe furiș, plecând să bată mingea pe uliță. 

Altfel, nu îndrăzneau să facă prea multe, erau prea mici, asta era casa în care crescuseră, și nici prin minte nu le-ar fi trecut că în alte familii nu e așa, că nu există certuri, că nu sunt scandaluri zilnice și că situația lor nu e normală. Credeau că peste tot e la fel, că asta e starea naturală a unei familii: bărbatul și femeia să se certe, nu doar între ei, ci și cu socrii, cu cumnații, cu verii, cu unii mai mult, cu alții mai puțin, în cicluri de scandaluri și împăcări, repetându-se din nou și din nou. Până când? Până la mutarea definitivă sub pământ. Ăștia erau părinții lor și asta era lumea lor, și răul generat de cei doi radia, ca un nucleu radioactiv ucigaș, în toată casa, îmbolnăvind, încet și sigur, copiii, care și ei, când vor pleca, vor purta răul în ei și-l vor împrăștia și altora. La drept vorbind, probabil că și părinții crescuseră la fel, luaseră boala de la părinții lor, care și ei, la rândul lor, o moșteniseră de la înaintașii lor, și tot așa. 

Copiii își jură să plece cât de curând de acasă și să nu repete greșelile părinților, să aibă familii mai liniștite, să se asigure că copiii lor nu vor mai trăi tot acest rău, dar nu vor reuși. Peste ani, când se vor aduna poate din nou cu toții în casa părintească, dacă părinții vor mai fi în viață, își vor da seama că, voit sau nu, și-au luat neveste sau bărbați care seamănă cu mama sau cu tata, că sunt la fel de nervoși și răuvoitori ca ei, că seamănă nu doar la purtare, ci și la vorbă, cu modelele pe care s-au străduit să le evite. Și poate că atunci, abia atunci, vor afla că pentru părinții lor, certurile și scandalurile nu sunt, de fapt, atât de rele, așa vorbim noi, ce să facem mă, asta e viața, are el defecte și tac-tu, dar e bărbatul meu, a avut și el grijă de casă cât s-a priceput, n-a umblat pe drumuri după altele, sau: mă, asta e mă-ta, ea e și bolnavă și din cauza asta e irascibilă și certăreață, e prea hapsână de muncă, nu poate să stea locului, eu îi zic să se mai oprească, să se odihnească, că munca nu se termină niciodată, dar nu mă ascultă, vrea să facem, să avem, să fim în rând cu lumea, dar uite că nu se poate, banii sunt puțini și nevoile multe. Și se vor întreba atunci copiii, ajunși la rândul lor părinți, dacă e adevărat sau e un fel de sindrom Stockholm reciproc. Și dacă așa vor gândi și ei, după ce vor îmbătrâni și se vor mai potoli, fie măcar și obligați de corpurile care nu-i mai ascultă ca în tinerețe,or să se vadă prefăcându-se, pe nebăgare de seamă, în părinții lor, și își vor privi copiii începând apoi și ei să le semene. Apoi, în preajma morții, se vor întreba, privind în urmă, dacă a fost bine sau a fost rău, dacă a meritat viața asta grea aici pe pământ, dar întrebarea, și eventualele regrete, vor fi târzii și inutile. Poate că își vor spune că toate suferințele au meritat, pentru că au crescut copii și nepoți care sunt bine și îi vor plânge, măcar prima săptămână, căci apoi viața merge înainte, trupul e mâncat de viermi, amintirile se șterg, mor alți părinți, se nasc alți copii, iar lumea nu se oprește în loc. Și poate că, în anii ăia în care cineva-și va aminti de ei, vor pomeni mai mult lucrurile bune decât cele rele, pentru că memoria noastră așa are tendința, să își recompună amintirile nu așa cum au fost, ci așa cum vrem noi să fi fost. 

Alexandru se dădu, într-un final, jos din pat, protejându-și cu mâna ochii de violența luminii becului. Să tot fi fost trei noaptea. Lepădând tricoul transpirat în care dormise, îmbrăcă un altul, apoi trase o pereche de bulgi uzați în picioare și încălță o pereche de teneși. Despina era deja gata. Noaptea era înaltă și adâncă, fără lună, fără cântec de cocoși. Se simțea doar un fel de șuierat, ca și cum pământul însuși răsufla, trimițând miros de iarbă proaspăt cosită, de floare de fân și de bălegar peste casele adormite. Pe ulițe nici țipenie de om, în sat nicio lumină aprinsă. Afară era cald și bine, era o căldură domolită, nu dogoritoare ca în timpul zilei, ci numai bine să stai pe fân, cu o fată în brațe, și să priviți la stele. Oameni și animale dormeau osteniți, era iunie, plin sezon al fânului. Dimineața devreme, la spartul zorilor, porneau cosașii spre câmpuri, cu motocoase, să taie iarba pe rouă, când se taie mai ușor și nici soarele nu arde așa dușmănos și aprig. După ce dădeau mâncare la lighioane, plecau și femeile cu copiii, cu furci și mâncare, să siripească fânul, să-l întoarcă, să-l facă șiruri, apoi să-l adune în căpițe. După ce mâncau, bărbații se trăgeau undeva la umbră, să mai ascuță cu pila cuțitele cositoarelor și să-și mai tragă sufletul, apoi veneau și ei să ajute, mai ales dacă trebuiau cărați druganii. Încarcă apoi fânul în căruță ori remorcă, apoi du-l acasă și descarcă-l în pod. Asta era munca fânului și asta era ocupația de vară principală a oamenilor din Poiana Simii, și nu doar a lor, ci a tuturor satelor din jur, în nordul Muscelului. 

Noaptea e ființă adevărată, mai ales vara, când totul e verde și viu. Atunci auzi sunete pe care nu le auzi ziua, acoperite cum sunt de hăiturile oamenilor, de zgomotul motocoaselor și al mașinilor și de propriile-ți gânduri. Din borta nopții ies, pentru cine știe să le înțeleagă, animale noi, sunete și cântece necunoscute și mirosuri de flori care doar atunci se deschid. Pe când oamenii dorm, natura trăiește atunci o a doua viață, adevărata ei viață. Naivi și risipitori sunt cei care merg în țări exotice ca să vadă natura vie, sau iau tot felul de substanțe și de droguri pentru a evada în alte lumi. E suficient să meargă într-o noapte de vară într-o grădină cu pomi, departe de drumuri și de sat, sau, și mai bine, la marginea pădurii. Vor descoperi acolo o lume nemaivăzută, cu animale fantastice și fenomene ale naturii nemaivăzute. Lumea de dincolo e chiar aici, lângă noi. 

Au mers în tăcere la lumina lanternei de la brichetă. Dintr-o grădină, au auzit șuierături de cai dormind. Rarul lătrat al vreunui câine, alertat de mirosul străin, răsuna de la vreo casă. În depărtare, se auzi un țipăt de pasăre, e fazan îl lămuri mama, au reapărut de vreo câțiva ani și pe la noi. Pacea nopții s-a spart, însă când au ajuns la casa lui Sminchișe, tractoristul, Despina începu să bată cu piciorul în poarta de tablă, zgândărind și câinele, ca să facă cât mai multă hărmălaie. Nu îndrăznea să intre în curte, dar tractoristul îi spusese că trebuie să strige tare ca să-l scoale, căci are somnul greu. I-ar fi programat la o oră mai normală, dar trebuia să fie la opt la muncă la uzină. Despina se rugase cu cerul și pământul, ca de sfintele moaște, să îi ajute, să-i rezolve și pe ei, căci aveau fânul gata, făcut căpiță, trebuia doar cărat acasă, și venea ploaia, le strica toată munca. Înduplecat, tractoristul le promisese că-i ajută, dar să strige, să insiste, că se va trezi el până la urmă. 

Gălăgia ar fi trezit oameni din comă, dar pe Sminchișe nu-l sculă decât după vreo zece minute. Ieși din casă după ce-și aruncă o jintilică pe umeri și se urcă în tractor. Pesemne obosit și el, tractorul, un u445 vechi de când lumea, scoase niște sunete ciudate când fu să pornească. Era clar că nu avea niciun chef să pornească la drum și să-și înceapă atât de devreme ziua de muncă. Când, într-un final, văzând probabil că nu are de ales, o făcu, slobozi un nor de fum urât mirositor și începu să toarcă urât, dar Sminchișe, bucuros, se dădu jos, lăsând motorul pornit, și începu să lege remorca. Au încărcat apoi parii pe care aveau să-i pună pe lateralul remorcii, ca să crească capacitatea de încărcare, după drugul cel mare, parul cel gros care se pune pe mijlocul clăii ca să stabilizeze încărcătura. Când toate au fost gata, Despina și Alexandru s-au suit și ei în spate și au pornit la drum. 

Aveau locul departe, la mama naibii, taman la Bercaru, pe muscel. Tractorul urca încet coasta pieptișă, printre livezi de pruni și pâlcuri de aluni. Sus, pe celălalt muscel, se vedea cum începe să mijească de ziuă. S-a făcut întâi un negru mai puțin negru, mai decolorat, ca atunci când, stând în soare și în ploi, culoarea vopselii începe să se veștejească. Apoi, negrul a început să se înroșească, de parcă rugina zilei mușca din cer. Pe nevăzute, roșul s-a întins și întreaga boltă cerească dinspre soare-răsare prinse a se lumina. Alexandru întoarse capul: la soare-apune cerul era încă negru smoală, în timp ce la răsărit  era colorat, ca cerul unui mare oraș noaptea, poluat de la prea multă lumină. Lumina creștea cu fiecare clipă, albă și frumoasă, ca un Dumnezeu care se trezește și-și întinde binecuvântarea în toate marginile lumii. 

Satul, rămas pe vale, părea o imensă grădină. Tot peisajul era, de fapt, o mare de verde, întreruptă doar din loc în loc de niște case mici, înăbușite parcă de copaci și de iarbă, ca niște petece pe materialul vegetal, și de gârla care curgea leneșă. Ai fi putut crede că oamenii veniseră și se stabiliseră în mijlocul pădurii, defrișând locuri de casă, curățând locuri de holde și ridicându-și grajduri și pătule, dar pădurea mare și puternică încerca să-și recucerească terenul, trimițând armate de arbori și plante peste puținul loc pe care oamenii reușiseră, cu mare trudă, să i-l smulgă. Oamenii curățau an de an satul și holdele, smulgeau buruienile, tăiau și ardeau arbuștii, arau și puneau în pământ porumb, cartofi, varză, dar abia-abia reușeau să țină-n loc mareea verde. Locurile neîngrijite și chiar casele nelocuite erau năpădite rapid de natura lacomă, și oamenii păreau neputincioși în a-i opri înaintarea. 

Discul soarelui a apărut târziu, mult după ce semnele prevestitoare se arătaseră, când ei deja erau ajunși. S-au dat jos, au așezat parii în remorcă, și au început treaba. 

Știi, măi băiete, să încarci? întrebă al lui Sminchișe, neîncrezător. Știe, bre, a mai fost? E cam mic.

-Cum, păi de mic vine cu noi la fân. Cine să facă, dacă tac-so nu face… El și cu frati-su, i-am luat ca doi boi la jug. Asta e, să mă ierte și ei, n-am avut încontro. N-a mai încărcat să așeze fânul, dar se învăță el, că de acum gata, nu mai e copil, e flăcău, e bărbat, trebuie să știe. 

Vezi că fânul nu se așază claie peste grămadă, îl dăscăli tractoristul. Are și el o rânduială, e pus pele – pele. Așa vreau să mi-l dai și tu, tot pală, trebuie să dai pala peste cap ca să vină așezat și să-l iau ușor. Vezi cum înfigi țăpoiul, să nu desfaci pelele, mi le dai întregi ca să le așez bine, să încapă, să nu mai facem alt drum, că vezi și tu ce distanță este. Dacă nu se ia bine, miști, înțepi în altă parte. Și nu stai să dormi pe tine că n-avem timp, trebuie să și descărcăm și eu trebuie să prind rata uzinii, dacă nu suntem gata eu plec cu cât am apucat să încărcăm. 

Alexandru s-a suit sus pe căpiță, tractoristul în remorcă și mama pe jos, greblând fânul căzut și dându-l înapoi la mână. Încărcatul nu e treabă ușoară, mai ales dacă nu știi tehnica și ești suit pe claie, căci trebuie să-ți iei de sub picioare și să fii atent să nu cazi. Dacă ai și un om care să te bată la cap să dai mai repede, e și mai rău. De pe Alexandru curgeau acum toate apele. Când au fost gata, Sminchișe s-a dat jos din remorcă, a aruncat parul cel gros pe care băiatul, suit în locul lui, l-a tras ca să fie pe mijlocul clăii. Tractoristul l-a legat cu un lanț de cele două capete, trăgând cu țocul ca să fie cât mai bine strâns. S-au suit apoi fiecare la locurile lor, șoferul la volan, iar Alexandru și Despina pe fân, și au plecat pe casă. 

Deși drumul de întoarcere era acum mai animat, se auzeau deja cosașii la lucru, și treceau pe lângă căruțe trase de măgari cu oameni ce mergeau și ei la câmp, magia dimineții se risipise întrucâtva. Se vedea un fel de abur plutind deasupra satului, și roua sclipea în primele raze ale dimineții. Când au ajuns acasă, toți dormeau încă. Băiatul, de acum flăcău, s-a urcat în pod, să așeze fânul în toate cotloanele, ca să încapă cât mai mult, și să-l calce. Sminchișe dădea palele de fân către femeie, care îl așeza de jur împrejur, atentă să nu rămână vreun loc gol și să nu-l înțepe pe băiat cu furca. Alexandru se strecura, îndemânatic, sub acoperișul de țiglă, ținându-se de căpriori, ca să îndese cu toată puterea pe care o avea în picioare, floarea de fân. Nici asta nu-i muncă ușoară, căci aerul se umple de floare de fân care-ți intră în plămâni și în haine, iar spațiul e mic și locul se încinge rapid. 

Au coborât, s-au spălat cu apă și săpun până la brâu, apoi Sminchișe a plecat și băiatul a mers din nou la culcare. Ceilalți copii s-au trezit primii și l-au lăsat să doarmă. Abia când s-a trezit și Gică a dat să-l scoale ca să-l cheme la masă. 

Lasă-l, lasă-l să doarmă, că a fost vrenic, cu el am fost să aducem fânul, că tu n-ai fost în stare, tu te-ai făcut palangă. Mai bine du-te și ia-i o bere lui și niște banane ceva la toți, să mănânce, că de acum am un bărbat în casă pe care să mă bazez. Hai că până vii îți fac o mămăligă, m-am văzut cu fânul în pod, asta era grija mea mare. De-acum o să stau și eu mai liniștită, că am cu cine să m-ajut.  

Pe Andrei îl puteți urmări aici: @ungureanuandrei75

Add a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *