CUVÎNT ÎNAINTE (1)
Încă din adolescenţă mi-a plăcut să scriu nuvele, povestiri şi chiar „romane” fantastice. Prima proză literară publicată se intitula Cum am descoperit Piatra Filozofală. Am evocat în altă parte această întîmplare (2). în toamna anului 1921, Ziarul Ştiinţelor Populare anunţase un concurs printre elevii de liceu : o „compoziţie literară” cu subiect ştiinţific. M-am apucat să scriu într-o duminică ; aveam toată ziua şi noaptea libere în faţa mea. îmi amintesc încă începutul şi sfîrşitul povestirii : mă aflam în laborator (în acel an eram pasionat de chimie şi îmi alcătuisem un mic laborator, în pod) şi nu ştiu datorită cărei împrejurări am adormit — dar, evident cititorul nu ştia asta ; nu i-o spusesem. Apare un personaj ciudat, care-mi vorbeşte despre Piatra Filozofală, mă asigură că nu e o legendă, că Piatra se poate dobîndi dacă cunoşti o anumită formulă. Îmi povesteşte o seamă de operaţii, cu alchimişti celebri, şi-mi propune să refacem împreună experienţa. Nu mă convinsese, dar am acceptat. Străinul amestecă diverse substanţe într-un creuzet, îl pune la foc, apoi presară un praf şi exclamă : Priveşte bine acum! Priveşte .’… într-adevăr, substanţele din creuzet se transformau sub ochii mei în aur. Emoţionat, fac un gest brusc şi răstorn creuzetul, care cade cu zgomot pe podea. în acea clipă mă trezesc. Eram singur în laborator. Dar o clipă am crezut că visul fusese aievea. Pe podea, alături de creuzet, zăcea un bulgăre de aur. De abia cînd l-am luat în mină mi-am dat seama că era o bucată de pirită, minereu care, aparent, seamănă cu aurul. Povestirea a cîştigat premiul întîi — 100 de lei — şi a fost publicată în ultimul număr, din 27 decembrie 1921, al Ziarului Ştiinţelor Populare. Nu era, de altfel, prima încercare literară. încă din primăvara acelui an începusem să scriu o seamă de povestiri fantastice. îmi aduc vag aminte de subiectele lor. Una din ele începea cam aşa : Azi m-am întîlnit cu Dumnezeu pe drum. Voia să-şi facă o nuia. A rupt o ramură şi m-a întrebat : „Nu cumva ai un briceag ?…” Dar nu mai ştiu ce s-a întîmplat după aceea. Personajul unei alte povestiri era un modest funcţionar într-un 1 mic oraş de provincie. Incult, aproape agramat, într-o zi simte nevoia de a scrie, şi scrie, una după alta, cîteva cărţi. Apoi duce manuscrisele profesorului de literatură de la liceul din localitate. Profesorul le răsfoieşte, citeşte, ici-colo, cîte un paragraf, apoi îl întreabă : Dar ce ţi-a venit să transcrii cu mina tot opere celebre : Viaţa la ţară a lui Duiliu Zamfirescu, Madame Bovary, Sonata Kreutzer ? Tînărul se jură că habar n-avea de aceste cărţi, că lui nu-i place să citească literatură, că a scris toate aceste caiete fără să înţeleagă ce se întîmplă cu el. Profesorul pare sceptic. îl sfătuieşte să mai încerce şi altceva : bunăoară o piesă de teatru. După cîteva săptămîni, omul se întoarce cu două manuscrise. Erau Bărbierul din Sevilla şi Apus de soare… Tot în acei ani, 1921—1923, am scris, în cîteva caiete, Călătoria celor cinci cărăbuşi în ţara furnicilor roşii, un fel de roman de aventuri în care amestecam entomologia (altă pasiune a adolescenţei mele), umorul şi fantasticul. Ceea ce mă pasiona mai mult scriindu-l era descrierea diverselor lucruri aşa cum le vedeau cărăbuşii, străbătîndu-le pe îndelete sau zburînd pe deasupra lor. Era, de fapt, o microgeografie imaginară pe care o organizam pe măsură ce o inventam ; descopeream o lume onirică şi paradoxală, căci era totodată mai mare şi mai mică decît lumea noastră de toate zilele. Nu mi-aduc aminte dacă am apucat să termin povestirea Călătorie în ţara furnicilor roşii. Curînd după aceea am început un roman fantastic, plănuit pe dimensiuni ciclopice : Memoriile unui soldat de plumb. Am tot scris la cartea aceasta vreo doi ani, în clasa a V-a şi a Vi-a, şi, cînd am întrerupt-o definitiv, transcrisesem în mai multe caiete acele părţi care mi se păruseră mai reuşite şi le dădusem cîtorva prieteni să le citească. Era un roman de nesăbuite proporţii, înglobînd nu numai istoria universală, ci întreaga istorie a Cosmosului, de la începuturile galaxiei noastre la alcătuirea Pămîntului, la originea vieţii şi la apariţia omului. După cîte îmi aduc aminte, începea cam aşa : Un cercetaş (adică, eu) se afla în trenul care suferise groaznica ciocnire de la Valea Largă. In clipa ciocnirii, eercetaşul îşi înfundă speriat capul în sacul lui şi, datorită acestui gest instinctiv, n-a fost decît uşor rănit. In sac avea şi un soldat de plumb, unul din numeroşii soldaţi de plumb cu care se jucase copil şi pe care-l purta acum, adolescent, ca un fel de porte-bonheur. In clipa aceea nesfîrşită a ciocnirii, cercetaşul ascultă, chiar din gura soldatului de plumb, inepuizabila lui poveste. Căci fragmente din plumbul din care fusese alcătuit fuseseră martore la cele mai importante evenimente din istoria omenirii : cucerirea Indiei de către arieni, distrugerea Ninivei, moartea Cleopatrei, răstignirea lui Isus, devastarea Romei de către Alaric, fuga lui Mahomed la Medina, primele două cruciade şi aşa mai departe, pînă în zilele noastre, cînd introduceam şi evenimente recente ; bunăoară, bătălia de la Mără-şeşti. 2 Dar înainte de istorie, plumbul se aflase — sub formă de gaz — în felurite conflagraţii cosmice care au dus la alcătuirea sistemului solar şi a Pămîntului şi îşi amintea de milioanele de ani fără viaţă, îşi amintea de apariţia primelor vieţuitoare, de luptele între monştrii epocii terţiare şi aşa, pînă la apariţia omului şi zămislirea primelor civilizaţii… Era un fel de frescă ameţitoare, lucrată ca un mozaic, în care voiam să includ tot ce mi se părea că ştiu, tot ce învăţasem, fără a le fi digerat întotdeauna, din lecturile mele dezordonate. Trebuie însă să adaug că în acelaşi timp scriam multe alte lucruri. In primul rînd, o serie de „Convorbiri entomologice” şi articole de popularizare pentru Ziarul Ştiinţelor Populare, precum şi impresiile din lungile călătorii pe care le făceam în toată ţara cu prietenii mei cercetaşi.’ Pe de altă parte, începusem să redactez un foarte amănunţit Jurnal, în care notam nu numai lecturile şi întîmplările de fiecare zi, ci şi discuţii cu colegii mei, silindu-mă să reproduc cît mai exact vocabularul fiecăruia. Aceste „documente”, cum le numeam, mi-au fost da mare folos cînd, în ultimii ani de liceu, am început Romanul adolescentului miop. Era o întreprindere ambiţioasă, căci îmi propusesem să prezint şi alte aspecte ale adolescenţei decît cele atît de duios evocate de Ionel Teodoreanu. Voiam să scriu o carte „ştiinţific exactă” asupra acestei misterioase perioade de trecere de la copilărie la tinereţe. Eram convins că adolescenţa constituie o experienţă excepţională, ale cărei posibilităţi creatoare sînt rareori înţelese şi încurajate. Şi mi se părea că singurul mijloc de a ilustra aceste posibilităţi era să descriu, cît puteam mai sincer şi mai exact, ce ni se întîmpla nouă, în primul rînd mie, dar şi prietenilor şi colegilor mei. Astfel câ, la sfîrşitui liceului, înţelesesem că sînt solicitat concomitent de două sau chiar trei „vocaţii” : pe deoparte de cercetările obiective (de la ştiinţele naturale trecusem la orientalism, la istoria religiilor şi la filozofie), iar pe de altă parte de imaginaţia literară : fie proza fantastică, fie literatura epică sau de analiză psihologică, aşa cum o practicasem în cîteva nuvele şi, mai ales, în Romanul adolescentului miop. Această, i-aş spune, „vocaţie tripartită” a incitat întreaga mea producţie, de la primele cărţi din tinereţe pînă în prezent. în cei trei ani petrecuţi în India (1928—1931) am publicat multe studii în legătură cu filozofiile şi ştiinţele indiene şi am pregătit teza de doctorat despre yoga (apărută în 1936), dar am scris şi un roman pe jumătate autobiografic (Isabel şi apele diavolului, 1930) şi altul mai mult sau mai puţin fantastic, Lumina ce se stinge (publicat în 1934). După întoarcerea mea în ţară şi pînă la plecarea la Londra, în primăvara anului 1940, au apărut, alături de lucrările ştiinţifice (Alchimia asiatică, Yoga, Cosmologie şi alchimie babiloniană, revista Zalmoxis) şi mai multe culegeri de articole (India, Oceanografie, Fragmentarium etc), cîteva romane „realiste” 3 (Maitreyi, întoarcerea din rai, Huliganii, Nuntă în cer), dar şi trei cărţi de literatură fantastică (Domnişoara Christina, Şarpele, Secretul doctorului Honigberger). Evident, cursurile pe care, începînd din 1945, le-am ţinut la Ecole des Hautes Etudes (Sorbona) şi, după 1958, la Universitatea din Chicago m-au silit să reduc simţitor activitatea mea literară ; mai ales pentru că hotSrîsem sâ scriu literatură (ca şi Jurnakil şi, mai Urziu, Autobiografia) în limba română. De data aceasta, după încheierea romanului-frescă Noaptea de Sînziene (apărut întîi în traducere franceză : Fôret interdite, Gallimard, 1B55), n-am mai scris decît mici romane şi nuvele fantastice (majoritatea reproduse în volumul de faţă). Ar fi multe de spus în legătură cu această concentrare, aproape exclusivă, asupra prozei fantastice. în Jurnal, ca şi în cîteva texte (3), am comentat ceea ce aş îndrăzni să numesc concepţia mea despre literatura fantastică. Şi care se deosebeşte, bunăoară, de cea a romancierilor germani, a lui Edgar Allan Poe sau a lui J. L. Borges. Ar fi inutil să încerc a o rezuma aici. Destul gă amintesc că e solidară de concepţia mea despre gîn-direa mistică şi universurile imaginare pe care le fundează, universuri paralele lumii de toate zilele şi care se disting în primul rînd printr-o altă experienţă a timpului şi a spaţiului. Ceea ce nu înseamnă, evident, că prozele fantastice pe care le scriu sînt inspirate de cercetările mele de istorie comparată a religiilor, nici că n-ar putea fi înţelese decît de cititorii familiari cu asemenea studii. Nu-mi aduc aminte să fi folosit vreodată documentele mitologice sau semnificaţia lor simbolică scriind literatură. De fapt, descopeream subiectul romanului sau al nuvelei pe măsură ce scriam. Universurile paralele pe care le dezvăluia povestirea erau rodul imaginaţiei creatoare, nu al erudiţiei, nici al hermeneuticii pe care o stăpînea istoricul religiilor comparate.
MIRCEA ELIADE
DOMNIŞOARA CHRISTINA
Înainte de a ajunge în sufragerie, Sanda îl opri, apucîndu-i braţul. Era cel dintîi gest familiar pe care îl făcea în aceste trei zile de cînd se aflau împreună la Z.
— Ştii că a mai venit un musafir, un profesor ?
Egor îi privi ochii prin semiîntunericul odăii. Sclipeau. „Poate mă încurajează”, îşi spuse, şi se apropie, încercînd să-i prindă mijlocul. Dar fata se smuci şi, din cîţiva paşi, deschise uşa sufrageriei. Egor îşi corectă ţinuta şi rămase în prag. Ardea aceeaşi lampă cu sita albă, orbitoare ; o lumină prea tare, artificială, stridentă. Zîmbetul d-nei Moscu părea acum mai obosit. (Zîmbetul pe care Egor se obişnuise să-l ghicească înainte chiar de ai vedea faţa…
— …Acesta este d-l Egor Paşchievici, îl prezentă solemn d-na Moscu, întinzînd moale braţul spre uşă. Are un nume ciudat, adăugă ea, dar e român pe de-a-ntregul… E pictor şi ne face cinstea de a locui cu noi…
Egor se înclină, încercînd să spună cîteva cuvinte măgulitoare. D-na Moscu îşi retrase braţul şi-1 îndreptă, cu mai multă emoţie, spre noul-venit. Avea atît de rar prilejul să facă prezentări bogate, solemne…
— Domnul profesor universitar (Nazarie o glorie a ştiinţei româneşti, continuă ea. Egor se îndreptă cu pas hotărît către profesor şi îi apucă mâna.
— Sînt numai un neînsemnat asistent, stimată doamnă, şopti d-l Nazarie, încercînd să-i mai reţină o clipă privirile. Atît de neînsemnat… Dar d-na Moscu se aşezase extenuată pe scaun. Profesorul rămase uluit lîngă ea, cu fraza 5 nesfîrşită. îi era teamă să se întoarcă spre ceilalţi ; teamă, nu cumva să pară ridicol sau ofensat. Cîteva clipe nu ştiu ce să facă. Dar se hotărî şi se aşeză pe scaunul din stînga d-nei Moscu.
— Scaunul acesta e ocupat, îi şopti Simina. Eu mănînc întotdeauna lîngă mama. D-l Nazarie se ridică brusc şi se lipi de perete., Egor şi Sanda se apropiară de el, zîmbind încurcaţi. Nu trebuie să ţină seama de glumele Siminei. E o fetiţă capricioasă. Şi, de altfel, asta e cea mai mare bucurie a ei: să stea lîngă maică-sa, chiar cînd sînt musafiri.
— Are numai nouă ani, adăugă Sanda. D-na Moscu îi privise tot timpul zîmbind, parcă s-ar fi rugat să fie iertată că nu ia parte la discuţie. Bănuieşte cît de interesantă poate fi o asemenea discuţie — interesantă, savantă, instructivă —, dar e prea obosită ca s-o urmărească.
Doamna Moscu, fireşte, nu auzise nici un cuvînt; sunetele trecuseră alături de urechile ei, fără rezistenţe, fără urme. Egor conduse pe d-l Nazarie spre capătul mesei, indicându-i un scaun alături de Sanda. „Ce stranie şi neînţeleasă oboseală”, gîndi pictorul privind încă o dată faţa doamnei Moscu.
— Nu ştiu cum să vă mulţumesc, îngînă profesorul aşezîndu-se. îmi dau seama că am jignit un copil. Şi este un copil ca un înger… Întoarse capul şi aruncă Siminei cele mai calde priviri. D-l Nazarie era un bărbat încă destul de tînăr, nu împlinise nici patruzeci de ani, şi privirile îndreptate spre Simina încercau să poarte o dragoste totodată protectoare şi linguşitoare. Obrazul lui curat şi neutru, de bărbat învăţat, se luminase din cale afară. Zîmbea Siminei cu toată gura deschisă. Simina îi susţinu privirea cu o siguranţă ironică, muşcătoare. Cîteva clipe îl privi în adîncul ochilor, apoi duse şervetul la gură, îşi şterse un foarte uşor zîmbet şi întoarse încet capul către maicăsa.
— Sînteţi desigur venit pentru săpături ? întrebă brusc Egor. Profesorul era încă intimidat şi fu cu atît mai recunoscător lui Egor că îi dădea prilejul să vorbească despre meseria şi pasiunea lui.,
— Da, domnul meu, răspunse vioi, înghiţind aer. Cum îi spuneam şi doamnei, am reluat în vara aceasta sapăturile de la Bălănoaia. E un nume care poate nu vă aminteşte prea multe lucruri, dar staţiunea protoistorică de la Bălănoaia are oarecare însemnătate pentru noi, românii. S-a găsit acolo un lébes celebru, un mare bazin ionian, în care, după cum ştiţi, se aducea carnea la ospeţe… Amintirea acestui lébes, pe care îl cercetase cu de-amănuntul, a fost o imagine stenică pentru d-l Nazarie. Cu vervă şi cu oarecare melancolie, evocă ospeţele de atunci. Nu erau ospeţe barbare, groteşti.
— …Căci, cum îi spuneam şi doamnei, toată cîmpîa aceasta a Dunării de Jos, în special aici, în nordul Giurgiului, a cunoscut odinioară, prin veacul al V-lea înainte de Christos, o înfloritoare 6 civilizaţie greco-traco-scitică… Vorba îi dăduse curaj. Privi din nou, insistent, spre doamna Moscu, dar nu întîlni decît acelaşi zîmbet stins, aceeaşi faţă neatentă.
— Bălănoaia, maman, îi atrase atenţia Sanda, aproape strigînd, pe deasupra mesei. D-l profesor face săpături arheologice la Bălănoaia… M. Nazarie se Intimida din nou auzindu-şi numele, trezindu-se brusc obiectul atenţiei generale. încercă să se apere cu mîna, să scuze mai ales tăria glasului cu care Sanda strigase pe maică-sa. D-na Moscu părea că se deşteaptă dintr-o amorţire împletită cu somn. Dar deşteptarea fusese reală ; pentru cîteva clipe, îşi recăpăta frăgezimea obrazului; mîndria frunţii ei pure şi netede.
— Bălănoaia, vorbi ea, acolo a avut moşie un străbun de-al nostru.
— Şi tanti Christina, spuse repede Simina.
— Şi ea, întări cu vioiciune d-na Moscu. Sanda privi încruntîndu-se către sora cea mică. Dar Simina plecă ochii în farfurie, smerită şi cuminte. în bătaia puternică a lămpii, buclele ei negre îşi pierdeau tăria şi luciul, asemenea argintului vechi. „Dar ce frunte calmă, ce obraji de păpuşă !” se miră Egor. Nu-ţi puteai desprinde ochii de pe chipul ei. Trăsăturile aveau o perfecţiune precoce, o frumuseţe înmărmuritoare. Egor simţi că, alături de el, d-l Nazarie o priveşte cu o egală încîntare.
— Nu sîntem prea vorbăreţi astăzi, cînd am râmas singuri, spuse Sanda adresîndu-se mai mult lui Egor. Pictorul înţelese glasul acesta care voia să-l ispitească, necăjindu-l. Se smulse din torpoarea cu care privise pe Simina şi voi să înceapă o anecdotă galantă, pe care o spunea întotdeauna cu succes în familii. „Sîntem tăcuţi, pentru că sîntem inteligenţi : ca amicul meu Jean”… ar fi povestit Egor. Dar d-l Nazarie începu înaintea lui :
— Aveţi probabil mulţi invitaţi, toată vara, aici la moşie… Vorbi cîteva minute în şir, pe nerăsuflate, parcă i-ar fi fost teamă să se oprească, să nu-l înghită cumva tăcerea. Vorbi despre săpături, despre sărăcia de la Muzeul de Antichităţi, despre frumuseţea acestor cîmpii dunărene. Eger privea cîteodată, pe furiş, spre d-na Moscu. Asculta ca vrăjită, dar pictorul îşi dădea prea bine seama că nu aude un cuvînt. Sanda prolită de o pauză a dlui Nazarie şi spuse tare :
— Maman, se răceşte friptura…
— Ce lucruri interesante ne spune domnul profesor ! şopti d-na Moscu. 7 Începu apoi să mănînce cu obişnuita ei poftă, cu fruntea puţin plecată deasupra farfuriei, fără să privească pe nimeni. De altfel, era singura care mînca. Ceilalţi abia se atinseseră de friptură. D-l Nazarie, înfometat de drum, nu izbutise să mănînce mai mult de jumătate. Friptura avea un miros greţos de vită. Sanda cheamă cu un gest scurt, de stăpînă, jupîneasa care aştepta cuminte lîngă uşă.
— Ţi-am spus să nu mai cumperi carne de berbec, vorbi ea cu o ascunsă mînie.
— N-am mai găsit nici o pasere, domnişoară, se apără femeia. Care au fost le-am tăiat ieri şi alaltăieri. Care n-au murit… Mai era o gîscă, dar am găsit-o şi pe ea moartă, azi-dimineaţă.
— De ce n-ai cumpărat din sat ? întrebă Sanda mai mînioasă.
— N-a vrut nimeni să-mi vîndă, răspunse prompt jupîneasa. N-a vrut sau n-a avut, adăugă ea cu înţeles. Sanda roşi, făcu semn femeii să ridice farfuriile. D-na Moscu îşi terminase friptura.
— Ce frumoase lucruri ne-a spus domnul profesor despre Bălânoaia ! începu cu un glas puţin cîntat. Atîţia idoli în pâmînt, atîtea scule de aur… Profesorul se codi. — Cele de aur se găsesc mai rar, o întrerupse el. Nici n-au prea fost prin acele timpuri. Erau pe aici civilizaţii ţărăneşti, sate înfloritoare, dar sate. Aurul se afla mai mult în porturile greceşti…
— Se găsea şi aur, scule de aur vechi, pe vremuri, continuă d-na Moscu.
— Şi tanti Christina avea, şopti Simina.
— Tu de unde ştii ? o întrebă, certînd-o, Sanda. De ce nu te-astîmperi ? !
— Mama mi-a spus, vorbi Simina dezgheţat. Şi doica.
— Doica ar trebui să nu-ţi mai umple capul cu poveşti, adăugă Sanda aspră. Creşti mare acum, nu mai poţi crede în basme şi năzbîtii… Sanda îşi privi sora cu un foarte uşor zîmbet, dispreţuitor şi indiferent în acelaşi timp. îşi întoarse apoi ochii spre Egor şi-l cîntări cu gravitate ; parcă s-ar fi întrebat daca crede şi el acelaşi lucru, dacă poate fi şi el tot atît de naiv… Conversaţia tînjea din nou. D-l Nazarie se plecă spre Egor.
— Ce minunată idee aţi avut să vă întoarceţi la aceste cîmpii dunărene, vorbi el. Cred că nimeni na încercat încă să picteze asemenea locuri; ţi se par la început deznădăjduite, pustii, bătute prea mult de soare şi apoi îţi dai seama de fecunditatea lor înspăimîntătoare, de farmecul lor… Vorbise cu sinceritate, avîntat. Egor îl privi uluit. I se păruse, în primele minute, un biet savant 8 morocănos şi timid. Dar mîinile domnului Nazarie se mişcau cu o graţie desăvîrşită ; şi cuvintele pe care le spunea aveau o sevă proprie, o prospeţime ciudată. Pare că le pronunţa altfel, mai adînci, mai pline.
— D-l Paşchievici este un mare artist, dar este în acelaşi timp un mare leneş, interveni Sanda. Stă de trei zile cu noi şi nici nu şi-a deschis paleta…
— Aş putea înţelege în mai multe feluri amicala d-stră observaţie, spuse galant Egor. Aş putea crede, bunăoară, că sînteţi nerăbdătoare să mă vedeţi lucrînd, ca să puteţi nădăjdui într-o mai repede plecare a mea… Sanda îi întoarse zîmbetul, încurajîndu-l. Egor înţelese precis toate acele nuanţe de glumă, de graţie şi capriciu, care trădează nerăbdarea, ispita, chemările. „Sanda este în orice caz superbă”, îşi spu;e el, deşi -nu îi înţelegsa deloc purtarea în aceste trei zile. Cît de mult se deosibea de domnişoara frivolă de la Bucureşti, care îl ademenea cu atîta curaj şi îi strînsese cu atîta bucurie mîna cînd primise să vină la Z, pentru o lună întreagă. Poate se tema de ceva, se teme de invitaţi, se consolase Egor în prima seară.
— …Adevărul este că nu mă simt bun de nimic deocamdată, continuă el întorcînd capul către d-l Nazarie. în nici un caz de pictură. Poate începutul acesta de toamnă, care seamănă mai mult cu un miez de vâră, mă oboseşte…
— Eu l-aş scuza mai bine dacă m-ar ruga, spuse Sanda, începînd să rîdă. Am avut trei zile prea zgomotoase, cu prea mulţi prietini, asta a fost. De mîine va putea lucra ; am rămas singuri… Egor începu să se joace cu cuţitul. Trebuia să strîngă ceva rece şi tare în mînă, să-şi strivească nerăbdarea.
— …Şi eu voi trăi nesimţit, adăugă d-l Nazarie. Mă veţi vedea numai aici, între d-stră… Cu mîna făcu un ocol pripit al mesei. D-na Moscu îi mulţumi, absentă.
— E o mare cinste să vă avem printre noi, începu ea, recăpătîndu-şi subit un glas mult mai sigur şi mai puternic. Sînteţi o mîndrie a ştiinţei româneşti… Se vedea că îi plac mult cuvintele acestea, pentru că le repetă cu fervoare. Egor privea în jos, strîngînd, mai moale, cuţitul. Pe sub gene, Sanda îi urmărea gesturile. „Cine ştie ce crede despre mama”, îşi spuse, înfuriindu-se deodată.
— Doamnă, întrerupse uluit d-l Nazarie, laudele domniei voastre se adresează fără îndoială învăţătorului meu, marele Vasile Pârvan. El a fost într-adevăr o culme, a mîndrie a noastră, un geniu românesc… Aştepta de mult un asemenea prilej : să vorbească, să spună lucruri depărtate de această masă 9 ciudată, de aceste gazde neînţelese. Vorbi cu însufleţire şi evlavie despre Pârvan. De la el a învăţat meşteşugul săpăturilor. El, premergătorul, a dovedit că cea mai mare mîndrie a pămîn-tului românesc e preistoria şi protoistoria. Şi farmecul săpăturilor, viaţa de cort, tresărirea în faţa fiecărui obiect găsit.
— …Un pieptene de fier, un cui, un fragment de oală, continua d-l Nazarie, toate lucrurile acestea sărăcăcioase şi neutre, pe cară un drumeţ nici nu le-ar ridica din ţărînă, au pentru noi mai mult farmec decît cea ttiai frumoasă carte şi, poate, chiar cea mai frumoasă femeie… Sanda căută ochii lui Egor zîmbind, aşteptînd un zîmbet ironic. Dar pictorul asculta cu respect, cu simpatie.
— Un pieptene de fier îţi descopere cîteodată o civilizaţie, adăugă d-l Nazarie, adresîndu-se din nou către d-na Moscu. Se opri însă brusc în mijlocul frazei, parcă şi-ar fi pierdut răsuflarea. Privea ţeapăn către d-na Moscu. îi era teamă să-şi închidă ochii. Ar fi întîlnit, poate, o nălucire mai înspăimîntătoare înapoia pleoapelor.
— Cine bea cafea ?! întrebă în acea clipă Sanda, ridicîndu-se de la masă cu zgomot. D-l Nazarie începu să-şi simtă năduşeala rece pe umeri, pe piept, de-a lungul braţelor. Ca şi cum ar fi pătruns lent într-o zonă umedă şi îngheţată. „Sînt foarte obosit”, îşi spuse el, apucîndu-şi strîns mâinile una de alta. Se întoarse spre Egor. I se păru destul de neînţeles gestul lui : zîmbea, cu două degete ridicate în sus, parcă ar fi fost într-o clasă…
— Beţi şi d-stră, domnule profesor ? îl întrebă Sanda.
— Bucuros, bucuros… răspunse d-l Nazarie. De-abia cînd văzu ceştile cu cafea pe masă, înţelese ce l-a întrebat Sanda şi se linişti pe deplin. Tot atunci mai privi o dată, fără teamă, spre d-na Moscu. Gazda plecase fruntea şi şi-o rezema în palma dreaptă. Nu mai vorbea nimeni la masă. întîlni însă faţa Siminei, întoarcă spre el. îl privea cu multă mirare, cu neîncredere chiar. Parcă se trudea să descifreze o taină. Era o preocupare adîncă, nemulţumită, dincolo de copilărie.
Sfârșitul primului capitol (pentru documentul complet, vă trimitem la solicitarea în mesaj privat pe FB)