Proză aleatorie – Georgiana Nițu

Cine sunt eu? Sunt om, natură și dragoste. Sunt puțin din fiecare persoană pe care o întâlnesc. Am început să scriu la vârsta de 10 ani. Am mototolit caiete întregi cu basme despre o lume mai bună.

Dacă trebuia să răspund atunci la întrebarea: „Ce te inspiră?„ probabil nu știam să răspund. Acum știu că răspunsul lua formă prin inocență și copilărie.

În prezent, mă inspiră oameni, obiecte și emoții. Îmi place să mă așez pe o bancă și să privesc. Iar apoi se naște povestea.

FUNERAR

Colindam drumul cu privirea în pământ și trupul în brațe. O constituție bolnăvicioasă, nu am fost înzestrat cu trăsături dichisite. Un dandi fugitiv în brațele amorului. Am cunoscut iubirea sub prezența unei servitoare. Scârbită de societatea strălucitoare, ne-am clădit dragostea fără a avea nimic. O apă de colonie rămasă pe trupul meu inert. Trupul meu și catrafusele sale. Ce ironie să fiu cel ce își duce trupul pe ultimul drum. Prezența mea se pierde în urma codrului și simt chemarea pământului. O atingere scurtă iar acuarela țâșnește. Plouă. Povara trupului crește iar drumul pare a nu se opri. Avem popas la fiecare memorie iar chipuri îndrăgite se arată. Ce este omul dacă nu este doar un trup? Suvenir pentru pământ. 

CĂLCÂND PE URMELE UNUI SUFLET TĂCUT

– Ce mai face bunicul tău, scumpă copilă?
Zâmbetul de pe fața ei s-a ascuns tiptil în spatele gropiței pictate pe obrazul rumen. Bunicul? Amintirea unui bătrân înconjurat de lumină și bunătate s-a oglindit în ochii săi căprui. O grădină cu meri, o pălărie de paie și miros de pământ roditor. O viață trăită bucățică cu bucățică împreună cu femeia iubită. Un moment în care nu puteai să vorbești despre aceștia ca fiind două persoane diferite: erau două suflete unite în iubire și putere. Obișnuiau să piardă câteva minute în fața unei oglinzi și să se privească unul pe altul. Își urmăreau urmele adănci ale bătrâneții și își aruncau unul altuia ghidușii în urma  transformărilor aduse de timp. O lacrimă a alunecat lin pe obrazul fetei. În fuga timpului  nu a reușit să își ia adio de la aceștia. În grija pentru mărunțisurile vieții, a uitat de măreția unor suflete ce au crescut împreună cu sufletul său necopt. S-au stins în liniște, s-a topit ceara vieții în picături fierbinți și respirație tăiată. Nu au anunțat sfârșitul iar persoanele din jur nu au căutat să îl afle. Dar tot împreună, îmbrățișați în răceala morții, au plecat.

Nu este o postare despre iubire.
Nu este o postare despre iubirea bunicilor sau moarte.
Este o postare despre sufletele celor ce se înalță spre cer fără a fi cunoscute de cei care încă își duc dansul pe pământ. Sunt acei oameni care își cântă ultimul refren al răsuflării în neștiință și uitare. Singuri în cămăruța lor, pleacă spre cer cu numele fiicei pictat pe buzele uscate. Oamenii de pe stradă cutreieră pe străduțele orașului, surzi la sucombarea unui biet bătrân. Vecinii îl privesc ca pe o umbră ce locuiește la parter și își pierde seara sub un nuc. Ah! Mai ieșea și cu acel câine zgomotos! Ce nu știau vecinii era faptul că soția acestuia se stingea în întunericul cancerului și își dorise un câine. În interesul pentru lucruri mărunte, pierdem comori. Ignorăm nevoia de comunicare, aruncăm cu indiferență față de aproapele nostru iar apoi deschidem ochii și observăm că am rămas singuri. Se sting suflete lângă ușa noastră dar suntem orbiți de gânduri derizorii.

PĂRĂSIT ÎNTRE ALB

„Ne vedem săptămâna viitoare, tată!”
Și au trecut 10
săptămâni în care stau pe fotoliul roșu
Lipit parcă de salon
Spate îngreunat de problemele
Celorlalți trecători.
Cuvintele parcă aleargă
Nu am mai vorbit cu nimeni
Văd ființe
Singure dar multe.
Mi-ai mai spus că a întrebat piciul de mine
Vrea să mă vadă
Dar mă văd doar în oglindă.
Sunt bătrân
Simt cum se scurge viața
Pe un râu
O bărcuță de hârtie
I-am făcut-o într-o miercuri.
Era vară
Acum e iarnă. Totul e alb.
Salonul e alb. Azilul e alb.
Părul e alb. Toată lumea este în alb.
Am pierdut culorile.
Te-am pierdut pe tine.
Și eu pe mine.
A sunat telefonul din nou.
Numele tău apare pe ecran.
Nume frumos.
Am ales să îți pun numele acesta într-o zi de august
Eram un om fericit.
Eram îmbrăcat în cămașa albastră
În ziua aceea
Am aflat că o să te am.
Cămașa e uitată
Pe umeraș.
Dulapul din dreapta.
Zâmbesc și cade
O lacrimă
Vocea tremură
Îmi spui că pleci
Dar o să te întorci
Eu am plecat
Dar mă întorc?
Alb.

Dacă scrierile Georgianei ți-au atras atenția și vrei să îi explorezi lumea în continuare, te invită pe blogul ei personal (click)

Fotografiile regăsite în acest articol sunt realizate de către Giuglea Denisa (click pentru instagramul ei).

Add a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *