Proză aleatorie – Făuritoarea de ciudese de Lucia Eniu

Dacă ar fi să fiu copac, mesteacăn m-aș face, rosti abia șoptit Alma. Să fiu albă la trunchi și să mă înalț ca o candelă, să-mi răsune frunzele în vânt ca niște bănuți de salbe, adaugă ea la fel de moale.


Bătrâna nu-i răspunse. Stătea cu capul plecat peste o căldare cu cărbuni aprinși și murmura ceva în barbă. Din când în când, în tăcerea care se lăsase peste încăpere, un șuierat îi ajungea la urechi. De unde anume, n-ar fi știut să spună și, oricum, lui Arghir părea să nu-i pese de nimic din cele ce se întâmplau ori erau pe cale să se întâmple acolo.


Încăperea, dacă încăpere se putea numi, era un soi de salon separat de holul îngust și prăfuit prin care intraseră de niște uși masive din lemn de stejar. De cealaltă parte, acolo unde, de obicei, s-ar fi cuvenit să fie geamuri, se deschidea o boltă largă care dădea spre grădina năpădită de buruieni și de iederă pe care o priviseră cu oarecare uimire când trecuseră de porțile cele mari. Pe jos, în locul obișnuitelor covoare care împodobeau genul acela de case mari, vetuste, cu încăperi care, de afară, se ghiceau nenumărate, vântul strecurase frunze. Zăceau peste tot, foșnitoare la atingere și galbene ca gutuia pârguită ori roșiatice ori maronii ca niște vestale decrepite, adormite în desuetudine. O măsuță din lemn de cireș, rotundă, cu suprafața de marmură, învechită și ea, trona în mijlocul încăperii. De jur împrejur, scaune din lemn sculptate mâncate de vreme și de cari, o canapea mică, surghiunită lângă un perete, cu tapițeria ruptă pe alocuri, încărcată de pernițe în culori șterse. Atât. Pereții, în schimb, erau aproape în întregime îmbrăcați în pânze pictate care, neînrămate, curgeau din tavanul înalt în falduri până aproape de podelele roase.


În fața ochilor năuci ai lui Arghir se desfășurau scene de vânătoare la curți regale cu suita binecunoscută de curteni încremeniți în costume pompoase pe un fundal sepia ușor șters, imagini bucolice reprezentând fecioare în rochii ample, transparente, cu trupuri subțiri și plete șerpuinde, cascade de flori și fluturi ori păsări și un curs de apă scânteietor în lumina opalină a amiezii ori în lucoarea unei luni sângerii, scări urcânde și coborânde spre ceruri adânci ori spre crugul pământului, reprezentații de circ prin bâlciuri pitorești, cu măscărici și ființe născute strâmb, arlechini în romburi și colombine albe, toți și toate scoși parcă din cufere la lumină prin culori stridente, orbitoare, scene apocaliptice cu flăcări uriașe învârtind în ritm dantesc trupuri spasmodice cu țipete încremenite pe fețele schimonosite de durere, o arcă rătăcită prin timp, aflată la mila potopului curgător, sori plutind în întunericul fără fund al unui cosmos străbătut, ici-colo, de câte o stea cu coadă și presărat cu puncte albe ca un câmp de margarete privit din adâncul cerului, câmpuri însângerate presărate cu trupuri sfârtecate, zvârcolindu-se haotic în fumul negru, săbii mânuite de ostași îmbrăcați în zale ori în uniforme de toate soiurile, cai alergând înspăimântați printre focurile obuzelor, grămezi de arme, cizme și căști ori șepci, garduri de sârmă și tranșee, trupuri diafane înveșmântate în voaluri de lumină și purtate prin ceruri albastre de niște mâini uriașe, peisaje baroce cu schelete de copaci înnegriți, străjuind case aflate în pragul decrepitudinii, cu turnulețe și geamuri sparte, ruine învăluite în cețuri și voalate de pânze de păianjen sure, bântuite de fantome și traversate de cohorte de lilieci și câte și mai câte alte reflectări ale lumilor știute ori neștiute care aprindeau scântei în ochii uluiți ai vizitatorilor ori făceau inimile să tresalte de spaimă.


Sunete se revărsau mute de-a lungul întregului amalgam de reprezentări mai mult sau mai puțin reușite ale acelor lumi pământești și nepământești, străbătute de un fior dramatic ridicol, de un tragicomic absurd și, paradoxal, firesc parcă, familiar, pe alocuri. Arghir le sorbea din ochi, minunându-se de combinația insolită de bun gust, ce-i drept, puțin, și de kitsch, în cea mai mare parte. Niciodată, niciunde, nu-i fusese dat să vadă așa o grozăvie de imagini alambicate care puseseră stăpânire pe încăpere, o luaseră cu asalt, o devoraseră.


Grilajul porții scârțâi ușor. Arghir auzi pași. Intrară două persoane, un bărbat și o femeie, apoi, câteva secunde mai târziu, alte două femei, niște bărbați și, în scurt timp, încăperea se umplu de lume. Arghir numără douăsprezece persoane. Cu el, treisprezece. Cifra nu-i spunea nimic, nu era superstițios din fire și, de altfel, ajunse să se întrebe ce căuta acolo tocmai el care ura tot ceea ce ținea de nefiresc, de supranatural, paranormal, vrăji și magie și alte baliverne de acest fel.
Bătrâna le făcu semn să se așeze în jurul ei. De unde apăruseră scaunele? Erau albe, deosebit de frumoase, cu tapițerie argintie. Se așezară la întâmplare. Arghir nimeri lângă o femeie robustă îmbrăcată într-o rochie strâmtă și mirosind puternic a violete.


– Meda, șopti ea, zâmbindu-i.

– Arghir, reuși el să îngaime, tușind discret.

– Ați…venit pentru…

– A, nu, spuse el încurcat. Eu doar…

– Da, și eu la fel, doar așa, cu o prietenă, arătă ea spre o femeie trecută de cincizeci de ani, cu părul fumuriu și ochi negri adânciți în orbite. E…și-a pierdut soțul de curând și ar vrea…nu știu…Vom vedea, încheie ea, așezându-și cuminte mâinile în poală și afișând o mină visătoare.


Arghir se simți cercetat din cap până în picioare. Privirea cu miros violet îi surprinse corpul destul de bine făcut care i se ghicea prin cămașa albastră. Ochii, albaștri și ei, rivalizau cu părul negru și cu tenul mat. Un bărbat frumos, își spunea, probabil, în gând, doamna. Arghir zâmbi.

Bătrâna nu dădea semne că s-ar grăbi să înceapă orice ar fi avut de gând să facă, așa că Arghir avu destul timp să-și privească tovarășii așezați stingheri în cerc în jurul ei. Lângă Alma stătea un tinerel blond cu ochelari, slab ca un țâr, cu o față prelungă și cu un barbișon discret. Era îmbrăcat într-o cămașă verde în carouri. Părea că se rătăcise prin împrejurimi, căutând o anumită locație și-și învârtea capul, încercând să se dumirească unde anume intrase și ce căuta acolo, cu toți oamenii din preajma lui și cu bătrâna aceea cu ochi negri scrutători și cu fața zbârcită de vreme. Pe scaunul din dreapta lui se așezase un domn în vârstă de statură înaltă. Arghir îi remarcă noblețea chipului, ochii verzi expresivi și părul bogat. Argintiu. Un gentleman, își spuse Arghir. Oare ce-o fi căutând printre tonții ăștia?, se întrebă el. Eu măcar am o scuză. M-a târât Alma, dornică de senzații tari, oftă el fără grai, uitându-se la fata cu părul lung, lucios, de un roșu închis. Ea îi prinse privirea și-i zâmbi. Frumoasă fată, își spuse a nu știu câta oară. Și suntem doar amici. Cine ne-ar crede?, râse în sinea lui, gândindu-se că, poate, într-o bună zi, vor deveni mai mult decât atât. În fața lui stătea o tânără blondă cu păr cârlionțat. Purta o rochie de un roșu strident și un colier auriu. Oboseala i se citea pe chipul de un alb nefiresc. Pe scaunul de lângă ea luase loc o puștoaică de vreo treisprezece-paisprezece ani, poate mai mult, Arghir nu se pricepea la ghicitori și, oricum, puțin îi păsa de domnișoara cu părul împletit în codițe școlărești și cu ochi de nevăstuică.


Bătrâna tuși zgomotos, duse la gură o batistă albă brodată și suspină adânc. Începu, apoi, să murmure ceva care aducea cu o cântare ori o jelanie ori, își spuse Arghir, cu un descântec din acelea vechi pe care probabil nu le mai știa nimeni și care se pierduseră odată cu vocile care le ținuseră în viață. Auzise și el câteva în lumea satului de sub munte unde-și petrecuse primii ani ai copilăriei. Cuvintele îi erau cu totul străine, i se păruseră ciudate și înfricoșătoare, deși cele care le interpretaseră fuseseră niște bunici blajine cu ochii blânzi care-și ținuseră nepoții în brațe și se închinaseră la biserică pentru iertarea a cine știe ce păcate.

– Oare ce spune?, îl întrebă șoptit vecina rotunjoară, mirosind puternic a violete. Meda, parcă. Da, Meda.

– N-aș ști să vă spun, îi șopti el, poate vreun descântec. Ori o rugăciune din cele vechi…

– Da, se prea poate. Vrea să ne introducă în atmosferă…

– În ce?, întrebă cu voce tare blonda cu cârlionți și ochi de nevăstuică.


Arghir se uită speriat de jur împrejur. Fuseseră, oare, auziți?, se întrebă el, stânjenit. Nu-i plăcea să iasă cu nimic în evidență, în nicio împrejurare, mai cu seamă acolo, între atâția necunoscuți care, cine știe de ce, asemeni lui, se adunaseră acolo în seara aceea de septembrie târziu. Dar toți ceilalți stăteau cu ochii închiși, netulburați, chiar și Alma cea curioasă din fire, ascultând tânguirea bătrânei și legănându-se ușor. Închise și el ochii și încercă să uite de toate îndoielile și să se lase pătruns de descântecul care se preschimbase pe nesimțite într-o cântare nefiresc de armonioasă. Își simți brațele tot mai lungi și mai grele, umerii i se lăsară, picioarele, grele și ele, i se pierdură sub scaun. Un vâjâit ușor, apoi tot mai puternic îi cuprinse urechile, ceva îl ridică în aer, ținându-l și învârtindu-l din ce în ce mai tare. Simți că alunecă…ușor…că plutește…că…plutește…


***


Își duse mâna la obraz, se scărpină, încercând să scape de senzația aceea de furnicătură atât de vie și neplăcută și prinse între degete ceva lipicios. Își scutură mâna, scârbit. Prin pânza ochilor pe care încercă să-i deschidă cât putu de mari întrezări fire de iarbă și lujeri înalți pe care se creionau corole mari alb-albastre. Tresări și încercă să se ridice. O durere vie îi străbătu corpul. Căzuse, probabil. Își pipăi mâinile, picioarele, toate erau la locul lor, nu părea rănit. Se ridică în coate și își roti privirile în jur. Nu văzu decât verdele ierbii nefiresc de înalte și al frunzelor și corolele uriașe, dincolo de care fire de cer se ghiceau, șterse. Se ridică în picioare. Valea, căci o vale părea să fie, era inundată de iarbă și flori mari. Înotă la propriu printre ele și, după un timp care i se păru o veșnicie, ajunse în fața unui pâlc de copaci. Remarcă plopii, o duzină de stejari și câțiva mesteceni tineri, cu trunchiuri subțiri alb-argintii. Frunzele foșneau în aerul călduț. Un mesteacăn anume îi atrase atenția. Avea frunzele de un roșu închis, lucioase. Se apropie de trunchiul alb și, fără să știe de ce, începu să-l mângâie. Auzi un oftat prelung și se uită speriat în jur. Dar valea și împrejurimile erau pustii. Lăsă copacii în urmă și ajunse din câțiva pași pe malul unei ape. Un râu? Un fluviu ori o mare? Nu vedea malurile de dincolo, doar cerul în depărtare și câțiva nori străvezii. Pe mal, printre pietre albe sculptate de apă, nisipul se ghicea arzător. O mare, așadar? Se făcuse prea cald, părea că luna august era în toi și abia atunci văzu soarele. Apăruse dintre nori uriaș, roșu, înspăimântător de aproape de pământ și părea gata să-l sufoce, să-l nimicească în dogoarea pe care o aruncase peste el. Dintre ape se ivi o ambarcațiune cu pânze, pluti un timp la suprafață, pustie și tristă. Mâini albe uriașe o prinseră în căușele lor, o învârtiră de câteva ori și o scufundară. Se auzi un fir de cântec tânguitor, o voce delicată care se ridică din ape, îl învălui, îl trase spre valurile mari care spărgeau țărmul. Arghir se împotrivi, încercând să scape din strânsoarea aceea fără trup. Strigă fără glas, cu gura plină de apa care-i cuprinse corpul și-l purtă în adâncuri…


Cerul rotund se umplu de ninsoare. Totul în jur se cutremură. Arghir încercă să se țină pe picioare, căzu și rămase așa, privind la ninsoarea care nu mai sfârșea să se lase peste el. Dincolo de ea, prin cerul de sticlă, zări o figură zâmbitoare. Închise ochii, împăcat cu tot și cu toate și se lăsă în voia ninsorii…


Sunete îl treziră. Adormise? Unde se afla? Deschise ochii. O mână uriașă, albă cu degete prelungi îi mângâie obrazul minuscul. Urmări cu privirea brațul acoperit cu o pânză străvezie violet deschis, prin care ghici un chip încadrat de bucle mari, rebele, brun-roșcate. Mâna îi prinse brațul, îl ajută să se ridice. Și, ridicându-se, Arghir simți cum crește, se înalță spre cer. Reuși să vadă câteva cioburi de sticlă răspândite ici-colo. Închise iar ochii, se clătină, amețit. O altă mână îl prinse de celălalt braț. Se lăsă purtat așa preț de câteva clipe. Când deschise iar ochii, se regăsi într-o poiană înflorită, în mijlocul unui grup de fete îmbrăcate în rochii lungi, vaporoase. Unele cântau la niște instrumente ciudate ori poate necunoscute pentru el, altele dansau, altele își odihneau trupurile în iarba mătăsoasă, servind fructe din vase de lut. Unde mai văzuse priveliștea din jur? Una dintre fete, o blondă cu ochi negri adânci îi întinse mâna. Se ridică și intră în dans. Își simți corpul tot mai ușor, se învârti râzând și chiuind, apoi se lăsă în iarba moale. Ochi de toate nuanțele și formele îl învăluiră în priviri calde, brațe moi și diafane îl mângâiară. Arghir se pierdu în privirile lor, rămase prins între brațe ca o marionetă din cârpe.


***

Bătrâna nu le răspunse la salut. Stătea cu capul plecat peste o căldare cu cărbuni aprinși și murmura ceva în barbă. Din când în când, în tăcerea care domnea peste încăpere, un șuierat le ajungea la urechi. De unde anume, n-ar fi știut să spună niciunul dintre cei prezenți. Intraseră pe rând, cu oarecare sfială și așteptau ca niște școlari temători să vadă ce urma să se întâmple.

– Ați…venit de mult?, întrebă un domn cu păr creț de un blond spălăcit și cu față de cal.

– Adineauri, răspunse un tânăr cu alură de sportiv. Mi-a recomandat-o o cunoștință. Am…avut niște probleme emoționale. Cică s-ar pricepe. La restabilirea echilibrului interior. N-aș ști să vă spun cum anume, zâmbi el.

– Vom vedea, șopti domnul cu fața de cal. Deocamdată, adăugă el și mai încet, se pare că vom mai aștepta o vreme. Să se mai adune persoane.


Tânărul oftă și-și îndreptă privirile spre pereții încăperii îmbrăcați în pânze pictate care, neînrămate, curgeau din tavanul înalt în falduri până aproape de podelele roase. În fața ochilor năuci i se desfășurau ca într-un film mut scene de vânătoare la curți regale cu suita binecunoscută de curteni încremeniți în costume pompoase pe un fundal sepia ușor șters, imagini bucolice reprezentând fecioare în rochii ample, transparente, ținând în brațele lor diafane trupul unui bărbat îmbrăcat într-o cămașă albastră, cu ochii la fel de albaștri, cu părul negru și cu tenul mat. Urmau, apoi, alte și alte imagini, unele mai spectaculoase decât altele, scări urcânde și coborânde spre ceruri adânci ori spre crugul pământului, reprezentații…


– Începe, îi șopti domnul cu față de cal.


Tânărul își întoarse privirile spre ceilalți. De unde apăruseră scaunele? Erau albe, deosebit de frumoase, cu tapițerie argintie. Se așezară la întâmplare. Bătrâna tuși zgomotos, duse la gură o batistă albă brodată și suspină adânc. Începu, apoi, să murmure ceva care aducea cu o cântare ori o jelanie ori…

Fotografia aparține Andei Lupuleț

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *