Proză aleatorie de sărbători: George Topîrceanu

Poza aparține lui Daniel Mîrlea

A venit Crăciunul!… Ştiaţi, desigur, această noutate şi poate că nu era nevoie să vă amărăsc şi eu. Dar ce să facem? A venit.
Şi a venit cu sacul plin de bucurii pentru cei mici şi… cu ziare pline de literatură festivă pentru cei mari. Nu-i chip să deschidă omul amărât o gazetă în vacanţa Crăciunului, fără să-l întristeze de la prima pagină obişnuita recuzită tipografică: o ilustraţie sacră în două culori aplicate greşit pe desen, un articol de fond cu înalte inepţii mistico-filozofice şi o puzderie de poeme şi nuvele radical tâmpite pentru circumstanţă.
Încă de pe vară, poetul ocaziilor periodice şi-a improvizat pe îndelete ― odată pentru totdeauna ― poezia cu pruncul divin şi o mică povestire, ceva cu copii săraci de văduvă, care jinduiesc în frig la splendoarea jucăriilor scumpe dintr-o vitrină, până ce le îngheaţă nasul de ger şi până ce crapă inima în cititor de milă. După ce a trecut Crăciunul şi zaharicaua duioasă a apărut în gazetă, autorul prevăzător îşi pune opera la păstrare în saltar, pentru că ― vorba lui Agamiţă Dandanache ― “mai trebuie ş-al’ dată”… Şi la Crăciunul viitor, pac! iar la gazetă cu pruncul divin.

Am urmărit de curiozitate fenomenul acesta literar şi mi s-a întâmplat să găsesc aceeaşi poezie, publicată fără schimbare, de şapte ori în şir, la şapte Crăciunuri consecutive. Dar nimene nu bagă de seamă… Şi cu vremea, s-a statornicit astfel un soi de folclor modern al sărbătorilor, de care nimene nu se mai atinge.
S-ar putea evada totuşi, util şi onorabil, din această banalitate periodică.
Tradiţiilor legate de Naşterea Mântuitorului, poporul nostru le-a dat o bogată interpretare poetică. Avem una din cele mai frumoase literaturi populare de Crăciun şi Anul nou. Poetul cult ar putea s-o cerceteze cu folos, dacă nu direct de la sursă, cel puţin din colecţii tipărite.
Încântătoare îndeosebi, prin arhaismul şi graţia lor naivă, sunt unele colinde, în care chipul Maicei Domnului este evocat întotdeauna cu o rară gingăşie de sentiment. În una dintre ele, Sf. Fecioară, rătăcind noaptea pe o câmpie de omăt, ajunge la un palat cu ferestre luminate şi cere, naiv, adăpost:

Lasă-mă-n palatul tău,
Ca să nasc un Dumnezeu…

Accentul acesta simplu ca-ntr-un verset din Biblie se potriveşte de minune cu primitivismul după care suspină unii dintre rafinaţii modernismului nostru de ieri, fără să-l poată confecţiona în atelier propriu.
Nu mai puţin impresionante sunt şi unele uraturi pe care, într-o anume regiune muntoasă a ţării, le cântă fetele singure în noaptea Anului nou. Între alte evocări îndrăzneţe şi pline de graţie, mi-a rămas în minte o viziune suavă, desprinsă parcă dintr-un tablou de Bocklin. O fată frumoasă, pe care un cerb alb o poartă prin singurătatea pădurii de brazi, într-un leagăn de mătase aninat între coarne…

*

În sfintele sărbători ale Crăciunului, tot omul vrea să petreacă după datină: să asculte, la un pahar de vin, un cântec de inimă albastră.
Ţăranii îşi fac singuri cântece care le convin. Ocupaţiile lor, exclusiv manuale şi pedestre, le lasă imaginaţia mai liberă, nu le acaparează toate rezervele mintale. Iar traiul în mijlocul naturii oferă misterioşilor poeţi rustici necontenit prilej de inspiraţie proaspătă.
Dar aţi băgat de seamă că orăşenii noştri nu mai au cântece? Grija împrospătării producţiilor literare destinate muzicii e lăsată la oraşe exclusiv pe seama ţiganilor lăutari. Şi, nu zic, s-or fi pricepând ţiganii la muzică, fiindcă au “ureche”. Dar la literatură… Când se lasă-n voia inspiraţiei lor proprii, lăutarii noştri produc nişte inepţii lirice atât de cumplite, că nici la hotentoţi nu le-ai putea găsi pereche:

Îmi plac bărbaţii
Pentru că îmi dau senzaţii,
Ah, ce mult îmi plac bărbaţii,
Că-s plini de graţii
Şi de amor…

De multe ori însă lăutarii urbani, din penurie de inspiraţie, tot spre sate sunt nevoiţi să tragă cu urechea lor cea muzicală şi lungă. Dar simt ei că, oricât de agreate ar fi la oraş, nevinovatele cântece rurale nu satisfac până la urmă gustul şi mentalitatea citadinului. Şi atunci, ca să le adapteze, îşi permit ici-colo câte o corectură, mai cu seamă mici înnobilări de vocabular, mai potrivite cu urechea delicată a mahalagiului din Delea Veche, care mai mult decât boierul din centru e mândru că el “nu-i de la ţară”… Cunoaşteţi, poate, un cântec popular nu tocmai vechi, care începe aşa:

Foaie verde şi-o lalea,
Aniţo din Prahova,
Cu cine-ai rămas tu grea?

Am auzit odată din gura unui lăutar bucureştean, fercheş şi foarte manierat, căruia începutul i s-a părut prea din topor pentru urechile consumatorilor de ciorbă de burtă, următoarea variantă înnobilată ad-hoc:

Aniţo din Prahova,
Spune-mi pe onoarea ta,
Spune-mi, dragă, nesilită:
Cu cine-ai rămas gravidă?…

Asemenea grozăvii nu fac cinste capitalei noastre ― căci nu s-a găsit nimeni să spargă capul delicatului cântăreţ pătruns, parcă, de fiorul esteticii literare a dlui Eugeniu Lovinescu.
Dar a cui e vina? Ruşii, ungurii, sârbii ― ca să ne mărginim numai la vecini ― au o comoară vie, necontenit împrospătată, de romanţe frumoase şi expresive cu textul datorit celor mai buni poeţi ai lor. La noi, în familiile burgheze se cântă canţonete franţuzeşti sau cuplete, mai pudice, de prin “revistele” teatrale. Fata de atelier şi funcţionara tânără, şcolăriţa codană şi studenta sentimentală (dacă mai există), toată tinereţea zburdalnică sau visătoare a oraşelor noastre suspină în zadar după un repertoriu mai nou şi mai bogat de cântece alese.
Şi noi facem mallarmism cuţo-vlah, pe care-l numim “modernism”, cu toate că datează de la vremea când se purta turnură la rochii…

Click pentru sursă

Add a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *