– Să urcăm la mânăstirea cenușii, i-a spus Mark câteva zile după ce se întâlniseră pe plajă. Călugării care trăiesc pe stânci sunt înțelepți, iar gândurile lor răzbat departe, peste veacuri. Mânăstirile au fost construite în urmă cu sute de ani când sihaștri se ascundeau printre stânci și-l chemau la ei pe Dumnezeu. Ei știu multe despre insulă și locuitorii ei. Să vorbim cu ei… poate aflăm ceva… o poveste…
Ana a strâns din ochi preț de câteva clipe.
– Nu mai am bani. Adică mai am, dar mă gândeam să-i păstrez pentru primul vapor care va pleca vreodată de pe această insulă. Un feribot care să mă ducă în prima gară de unde aș putea să prind vreun tren spre casă…
– Lasă că ne descurcăm noi…
– Și dacă n-au să ne vorbească? Nu-i poartă în gândurile lor pe cei ca noi, străini în țara lor, din amintirea lor nu s-au șters nopțile în care au fost prigoniți și alungați de străini printre pietre.
– Să încercăm, ei au povești de spus…
A doua zi, de dimineață, când soarele își aruncase fierbințeala peste insulă, amândoi s-au îmbrăcat de drumeție, au luat merinde cu ei și au plecat să străbată colinele ca să ajungă la mânăstirile cenușii. Aceia care trăiau la poalele muntelui, printre grădini de măslini, așa le spuneau mânăstirilor clădite pe stânci semețe, înălțate nu departe de casele lor, mânăstirile cenușii, adică mânăstirile născute din cenușa unui vulcan.
Insula dormea, de un timp îndelungat, pe un vulcan și adăpostea așezate pe coline pietruite, ridicate deasupra mării, mai multe mânăstiri. În secolul XI, pustnici se adăpostiseră pe coline și locuiseră în grote săpate în stânci. Mănăstirile din nori sau mânăstirile suspendate, așa li se mai spunea așezămintelor cenușii construite mai târziu, în secolele XV și XVI, la marginea insulei pe stânci masive, piloni din piatră naturală și gresie cu înălțimi de până la șase sute de metri deasupra râului Synos, care se scurgea liniștit, de milenii, la poalele lor.
Milioane de ani în urmă, marea sălășluise în acel loc, apoi secase. Vânturile puternice, ploile și mișcările pământului născuseră piloni naturali din stâncă pe care se adăpostiseră pustnici, în încercarea lor de a se ascunde de lume și a se ruga în liniște, departe de fățărnicia nemilostivă a celor care păreau să nu-i înțeleagă pe aceia ca ei.
Stâncile pe vârful cărora se înălțau mânăstirile erau, așa cum spuneau scrierile antice, meteori, roci trimise pe pământ din cer ca să aibă călugării unde să se adăpostească și să se roage.
Printre rugăciuni murmurate în viața lor aspră, pustnicii s-au refugiat și s-au adăpostit în grote pentru a scăpa de persecuția iconoclastă. Mulți dintre ei au ajuns printre stâncile sălășluind pe pilonii înalți, ce umbreau marea, fugind de invazia cruciaților, a vikingilor și a corsarilor. Cercetătorii istoriei și ai tenebrelor ei se mai întreabă și în ziua de față cum de au răzbit călugării aceia veniți de pretutindeni să se cațăre pe stâncile abrupte, piezișe, sub care se căscau hăuri amețitoare. Întâmplări, care s-au petrecut, conform hrisoavelor, prin secolele XI – XII.
La începuturi, când fuseseră ridicate, prin secolul XVI, zidurile mânăstirilor ascundeau fresce neasemuite, manuscrise prețioase și codexuri. Biblioteca lor adăpostise peste 600 de volume vechi, tăinuite de pelerini în secolele când popoare barbare, străine de credința creștină, îi prigoniseră și-i alungaseră spre colinele sălbatice, născute din stânci.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, insula fusese ocupată și de nemți și de italieni. Călugării din zilele de mai târziu povesteau despre broderii țesute cu fir de aur și argint, documente vechi și prețioase, sculpturi în lemn, cruci, icoane, cărți vechi scrise pe pergament, potire și evanghelii, ce toate fuseseră prăduite în numai câteva nopți, când războiul se înstăpânise peste insulă și mânăstirile fuseseră cotropite de nemți.
Italienii jefuiseră mânăstirile de odoare, veșminte preoțești, icoane, manuscrise vechi, până și clopotele le luaseră de la una dintre mânăstiri, iar mânăstirile fuseseră pustiite mai apoi de bombardamentele nemților.
După prigoana naziștilor multe din mânăstiri s-au năruit, numai umbrele bogățiilor de odinioară se mai zăreau diminețile, în lumina soarelui, printre frescele minunate, de pe zidurile mânăstirilor, și icoanele neasemuite, preaslăvite în iconografia ortodoxă.
În timpul războiului civil, ce a devastat Artenia ani mai târziu, trupele comuniste au prăduit și ele mânăstirile de icoane și manuscrise. Numai că, în istoria neagră a acelei vieți monahale, o luptă aprigă și ascunsă s-a dus pentru păstrarea manuscriselor și a odoarelor prețioase, astfel că unele din ele încă mai sălășluiau în zilele de față în muzeul mânăstirii, vizitat de turiști gălăgioși, care nu înțelegeau mai nimic din istoria zbuciumată a pustnicilor ce se cățăraseră printre stânci abrupte, având sub ei hăuri prăpăstioase, ca să-și găsească tihna în rugăciuni.
În zilele noastre, doar în șase din cele douăzeci și patru de mânăstiri, călugării se mai odihneau, printre rugăciuni și chipuri din icoane care-i priveau blajin și cu smerenie. Părăsite, cu zidurile în ruină și acoperite de o vegetație sălbatică, celelalte mânăstiri nu mai erau locuite de ani mulți, doar se ridicau semețe și aminteau de lumea pustnicilor singuratici, care se exilaseră, o mie de ani în urmă, în locul care amintea de o altă Atlantidă.
Colinele erau îndepărtate, aproape o zi de drumeție, pe drumuri acoperite de vegetație sălbatică și scări de urcat, scări zidite în piatră cu trepte mici și colțuroase. Călătorii străbăteau tunele construite în stâncă, apoi trepte abrupte, nenumărate, ca să ajungă la lăcașurile sfinte.
În alte timpuri, călugării coborau frânghii, la capătul cărora prindeau coșuri în care neguțătorii care-și vindeau marfa, la poalele colinelor, le așezau merinde. Călugării coborau pe insulă, folosindu-se de scări din sfoară sau plasă, și mai rătăceau serile pe drumurile înguste și printre aleile pietruite ale insulei. Sătenii milostivi, cu frică de Dumnezeu, le întindeau bucate și băuturi alese.
– Ei, acești călugări, coboară uneori printre muritori? l-a întrebat pe Mark sprijinindu-se de el și ținându-se de ierburile sălbatice ca să străbată drumul înțesat de pietre colțuroase. Este atât de greu să ajungi la ei, parcă sunt zei…
– Rareori coboară după cumpărături. Pentru hrană își cultivă ei acolo, în grădinile lor, dar nu pot să cultive chiar totul și uneori mai coboară printre noi, muritorii.
Ardea de nerăbdare să-i întâlnească pe călugări. Aproape uitase motivul pentru care plecase spre mânăstire. Numai că trupul lui Elizabeth era la morgă și Ana visa noaptea valuri negre ce mugeau și se îndreptau amenințătoare înspre insulă.
Starețul și-a mijit ochii curios către ei, când i-a zărit mai pe seară în curtea mânăstirii.
– Au tulburat liniștea insulei aceia care au adus școala, le-a spus el a doua zi, când se așezaseră la masa de prânz, printre ceilalți călugări. Astfel de întâmplări erau de așteptat să urmeze. Universul insulei a fost cutremurat de zgomotul lor, a mai spus. Ana s-a întrebat cine erau ei, aceia, dar a înțeles când a observat că starețul o privea stăruitor. Știa că ea venea de la școală, și parcă bănuia scopul pentru care cei doi urcaseră la mânăstire, deși Mark le spusese călugărilor o altă istorie.
– Au propovăduit cu ardoare alianțe militare care nouă, locuitorilor de pe insulă, ne-au rămas străine, în cugetul și simțirea pe care au avut-o înaintașii noștri când trăiau printre stânci. De turci și albanezi ne-am ferit singuri când ne-am refugiat în grote. Iar rușii au cumpărat taverne pe insulele noastre.
… Au adus pe continent soldați mulți ca frunza și iarba, ca să ne ferească de dușmani închipuiți de alții. Iar în alianțele lor, în care noi suntem prieteni cu turcii, cei care amenință să vină peste noi într-o noapte și să ne nimicească, în aceste alianțe ei, străinii, au creat altele ca să ne ferească de turci, care pretind că insulele noastre neasemuite au fost ale lor de veacuri.
… Apele dintre insule vuiesc de la zgomotul fregatelor si al corvetelor, a mai ridicat el vocea așa cum vorbea înverșunat, iar aleile pietruite și străduțele înguste, din insulele și din orașele noastre luminoase, se zguduie când trec mașini militare și aeronave de luptă. Avuția noastră se revarsă spre negustorii de arme străini care pretind că ne feresc de amenințările turcilor, cu care de secole noi avem dispute, iar în tot acest timp, străzile sunt tot mai murdare și adăpostesc sărăcia venită în urma recesiunii. Fetele noastre o să le lase grele soldați străini care hălăduiesc printre măslini și prin tavernele din port și ne privesc zâmbitori crezând că poate noi, oamenii obișnuiți, i-am adus printre noi. Și mă întreb dacă în noaptea când așa-zișii aliați turci, parte din alianța militară vestită, zămislită de alții, o să vină peste noi, așa cum ne amenință de mai multe zile, cei care pretind că ne sunt prieteni o să ne stea aproape, după ce s-au îndestulat din banii plătiți din sărăcia noastră pentru arme, fregate, corvete și avioane de luptă.
Și-a întors privirea de la Ana spre Mark care a plecat ochii și nu i-a răspuns. Nu voia să intre într-o polemică despre neguțătorii de arme și nici nu găsea că era în măsură să-și spună părerea, el care nu înțelegea multe din istoria tulburată din regiune care se întindea pe mai multe secole și era așa de tumultuoasă că sute de hrisoave și scripte dacă citeai tot nu i-ai fi înțeles tenebrele.
Starețul nu-i așteptă răspunsul, deși Mark era cât pe-aci să-i spună că mulți din prietenii lui îi șoptiseră că ei bănuiau că nu fusese tocmai firesc ca porturile din Artenia să fie invadate de soldați americani și din feriboturile uriașe să se reverse tancuri și aeronave de luptă aduse de pe alte meleaguri și plătite cu bani grei după deșertăciunea și haosul aduse de recesiune.
Era tânăr starețul mânăstirii, părea că nu împlinise încă treizeci de ani. Barba de-abia-i mijise și uneori își trecea degetele prin ea, parcă o pieptăna. Subțire, înalt, ochii îi luceau întunecați de parcă avea povești nenumărate de spus, dar nu era sigur că ceilalți erau atât de înțelepți încât să le și înțeleagă, nu doar să le asculte. Studiase disciplinele bisericești la școli faimoase din apus, în care călugării citeau și interpretau cu chibzuială scriptele ortodoxe, și diplome de la universități faimoase, răspândite prin lume, se odihneau, înrămate frumos în chenare de lemn, pe pereții din chilia lui.
– Dar ei nu au vrut ca nimic rău să se abată peste săteni și peste insula miraculoasă, atât de liniștită. Voiau doar să dea învățătură. Ana nu părea convinsă de adevărul vorbelor ei. Le aruncase într-o doară, să spună și ea ceva.
– Învățătură…, a mai murmurat starețul. Le-au promis studenților slujbe bine plătite și i-au îndemnat să-i urmeze în fățărnicia lor… Politici militare și alianțe deșarte, într-o lume a războaielor… asta i-au învățat… deșertăciune, fățărnicie…
Cei de pe insulă știau poveștile străinilor de la școală. Erau atât de mulți aceia care voiau să alunge școala de pe insulă, că oricare din ei putea să-și arate ochii tulburi în nopțile lungi și grele în care valurile se strecurau negre spre țărm și parcă auzeai strigătele sirenelor ce înconjurau insula. Neliniștite, femeile cu corp de pește prevesteau dintr-o dată dimineți întunecate.
Miresmele leandrilor se întindeau peste nisipul cenușiu, străduțele înguste și aleile pietruite, și păreau la fel de dulci, parfumate și îmbietoare ca în vremurile trecute, doar că cei care trăiau pe insulă, și chiar călugării, se temeau că într-o dimineață oarecare, sosită pe neașteptate, fără ca s-o fi chemat cineva, în loc de turiștii veseli și nepăsători, din vasele mari, ancorate la țărm, o să se reverse aeronave de luptă cu însemnele altor țări și soldați grăbiți, purtând în spate sacii lor militari.
Poate că nu era un stareț adevărat, era doar un călugăr de carton, zămislit printre ziduri de piatră, rămase din alte timpuri. Așa a gândit Ana în ziua când a intrat într-una din cele șase mânăstiri, și mai târziu când, într-o noapte înnegurată, a auzit înfiorată pașii starețului, forfotind la ea în chilie când ea, singuratică, încerca să-i deslușească spusele auzite mai înainte despre soldați, alianțe, fregate și corvete.
Și, oricât de multe ori s-a întors ea în timp după noaptea înnorată de pomină, nu a reușit să înțeleagă întâmplarea din chilia cu pereți reci și icoane, din care chipuri de sfinți și aleși slujitori ai Domnului își mijeau ochii spre ea, nedumeriți de ardoarea cu care fata aceea sărmană încerca să afle înțelesul faptelor lumești.
Scurtă biografie
Autoarea a publicat în anul 2018, la editura EIKON, romanul Fata de sub portocalii sălbatici. A mai publicat un studiu asupra investițiilor străine directe la editura Paideia în anul 2000.
Capitole din romanul Insula prădătorilor de nave (al cărui manuscris a fost trimis spre considerare) au fost publicate în revistele de cultură Tribuna (Cluj) și Hyperion.
A mai publicat articole de specialitate în reviste din țară și străinătate.
A studiat drept și științe politice la Universitățile din București, Londra, Salonic, Amsterdam și Padova. A fost diplomat în cadrul Organizației Națiunilor Unite și în cadrul Ambasadelor Românei de la Atena, Madrid și Roma.
Fotografia aparține Andei Lupuleț