Duminica Tomii
Nicio altă sărbătoare creştină nu mi-a fost mai dragă, în vremea copilăriei, decât sărbătoarea morţilor ori Duminica Tomii. Pare ciudată şi nefirească, fără-ndoială, această asociere a copilăriei cu moartea. Dar, pentru sufletul meu de copil, sărbătoarea pomenirii celor duși la ceruri era prilej de întâlniri, de bucurie, nicidecum de lacrimi şi tristeţe.
Pe retină, chiar dacă timpul s-a scurs nemilos, mi-au rămas crengile grele de flori albe şi roz ale pomilor care făceau din acel cimitir de ţară o livadă neînchipuit de frumoasă. Şi, în nări, mirosul, mirosul acela bogat de floare de parâng, de lilion si de iorgovan. În urechi îmi mai răsună, şi astăzi, zumzetul de voci cu vorbe molcome bătrâneşti, cu strigăte şi chiote copilăreşti, glasul grav al popii cădelniţând peste mormintele încărcate de flori şi de coşuri cu bucate. Mic şi neînsemnat în acel peisaj primăvăratic, îmi făceam loc, alături de fratele meu, printre cămeşoaie largi şi printre zadii măiestrit cusute. Mormintele păreau altare de proslăvire a vieţii şi a bucuriei de a mai fi, se întâlneau în faţa lor neamurile, se făceau rugi pentru iertarea păcatelor celor adormiţi şi, printre lacrimi, se evocau aduceri aminte de demult, « no, mai ţâneţâ-l, voi, minte pă Blaga Ghiurii Savetii? Când s-o-ntors cătană noaptea cătă casă şi-o crezut mamă-sa că-i strigoi? Că ea, biata, aşa aflase, că-i mort. Şi-o fost gata, gata să pestreacă, săraca.», «Doamne, iartă-i şi dă-le hodină!», «Da’Leana Florii când s-o dus cătă Citeră şi…». Se închinau pahare întru aducere aminte, «no, Doamne iartă-i, dară, şi pă noi, păcătoşii, ne-ajută s-o mai ducem o vreme».
Şi, uite-aşa, din pahar în pahar, unii, mai slabi de făptură, se legănau pe picioare, trencheşi şi înveseliţi de aburii prunelor fermentate. Albul florilor se răspândea peste capetele plecate, peste cămăşile, albe şi ele, se făcea covor pe pământul reavăn cu miros de iarbă nouă. «Na, dragu’ maichii, un pup, să fie de sufletul…», auzeam ici-colo. Primeam cu sfială fiecare pup şi-l întorceam pe toate părţile, să aflu bănuţul binecuvântat. Primeam, deopotrivă, şi cănuţe, şi pahare, şi ouă împestrite cu ceară, şi cozonac şi ajungeam acasă tot aşa cum plecaserăm, cu coşurile de răchită încărcate.
Avea loc, acolo, în locul de odihnă al celor plecaţi la ceriu, un fel de troc al celor rămaşi să-i plângă şi să le cinstească amintirea. Un troc cu bunuri lumeşti trecătoare şi un alt fel de troc, spiritual, deasupra oricărei ordini trupeşti, o împărtăşire, o dăruire de hrană sufletească, de aduceri aminte, de iertare şi iubire.
(…)
Unul dintre jocurile preferate în copilărie era scoborâtu’de-a dura de pe Muncel. Era un joc pe cât de simplu, pe atât de periculos, căci rostogolirea nu se făcea oricum. Aveam înţelegerea noastră, reguli nescrise, dar respectate cu sfinţenie. Întâi, te aşezai culcat, cu privirea spre ceriu, stăteai aşa, preţ de câteva clipe, să te faci una cu pământul şi cu înaltul, apoi, când simţeai că nimic nu te mai leagă de cele omeneşti, că o forţă cumplită năvăleşte în tine, îţi încordai muşchii, porneai rostogolirea, aşa, cu trupul drept şi te lăsai dus la vale prin iarba înaltă, pictată cu flori. Închideai ochii şi gura. Simţeai în nări, izbitor, mirosul ierbii. Fire de iarbă şi flori deopotrivă îţi brăzdau obrajii îmbujoraţi şi bătaia aceea cu flori, cum îi spuneam noi, ne umplea sufletul de o imensă bucurie. Nu respectam niciodată regulile, aşa că gurile deveneau tulnice şi muncelul se umplea de ţipete de tot felul, unele mai vesele, altele mai disperate, unele mai scurte, altele prelungi. Se ştia, atunci, în sat, că « pruncii îs la scoborâtu’de-a dura pă muncel». Rostogolirea se sfârşea, inevitabil, la poalele muncelului, unde iarba grasă ne primea ca într-un căuş moale. Ne odihneam, fericiţi de atâta călătorie între ceriu şi pământ, cu ochii larg deschişi, admirând cioburile albastre tivite cu fire prelungi de iarbă şi împestrite cu flori. Uneori, se mai auzea câte un scâncet, semn că un novice într-ale scoborâtului nu respectase întru totul regulile jocului. Dar, niciodată în toţi anii aceia, nu s-a întâmplat vreo nenorocire, scoborâtul nu ne-a schilodit pe niciunul. Doar orgoliul ne-a fost, poate, întrucâtva, rănit, căci miza era mare : cel care câştiga de trei ori la rând întrecerea şi ajungea primul jos era încoronat, pentru o săptămână, rege al ciurdei. Îi aşezam pe cap o coroană din flori de coada-şoricelului, îi meşteream un toiag cioplit mândru şi-l duceam pe braţe până sus, pe muncel, unde făcuserăm un tron dintr-un butuc gros, cu tapiţerie fină de iarbă moale şi frunze de alun. Îi aduceam în dar câte o figurină de lut ori o păpuşoaie din pănuşe de tenchi şi fructe din pomii de pe marginea uliţei. Regele conducea ciurdarii timp de o săptămână, stătea pe tron şi dădea porunci, urmărind mişcarea vacilor şi a bivolilor din ciurdă. Se întâmpla, uneori, să fie nevoit să-şi părăsească tronul din cauza vreunei bivoliţe rebele care nu ţinea cont de rang şi se năpustea la toată lumea. Fugea, atunci, şi regele, ca noi toţi, ţipând cât îl ţinea gura şi dând din toiagul regesc ca un apucat.
Mai târziu, când am prins drag de citit şi tata mi-a îngăduit să urc în podul cu cărţi, să mă desfăt pe alese, m-am închipuit ca piatra din legendele mitologice care se rostogolea fără oprire şi era purtată înapoi, pe munte, de Sisif cel nefericit. Alcătuisem, înlăuntrul meu, şi răzvrătire şi cuminţenie, şi răceală şi omenie, şi bucurii şi nefericiri, şi înţelepciune şi supunere. Jocul de-a scoborâtul mi-a fost prima învăţătură. M-a disciplinat, mi-a dezvoltat simţurile, agerimea minţii şi mi-a pictat sufletul în toate nuanţele simţirilor. Muncelul mi-a fost poarta de intrare spre lumea plină de frământări şi de întreceri a vieţii. El şi, mai apoi, cărţile.
Şi astăzi, când urc muncelul, aşa bărbat în toată firea cum mă aflu, mi se umezesc, uneori, ochii, la aducerea aminte a acelor rostogoliri frăţeşti. Am fost, de-a lungul copilăriei, şi rege şi supus, am stat pe tron şi am îngenunchiat, deopotrivă, am purtat cu mândrie şi coroana de flori, şi fârtaţii regi pe braţe, am învăţat să urc şi să cobor, să cad şi să mă înalţ. Am învăţat să trăiesc.