Ar fi bine să începi să înoți sau te vei scufunda ca o piatră
Nu i-a fost prea ușor niciodată în viață. Fapt pe care ține să îl spună oricui se apropie de el. Nici când i-a fost ușor nu s-a simțit însă cu adevărat bine.
Pornise în lume cu ideea fixă că este un luzăr. Că pierde mereu. Că tot ceea ce alții au fără să miște un deget, el este nevoit să obțină trudind din greu și după mult prea mult timp ca să se mai poată bucura de vreo victorie.
A făcut o școală mai mult în silă. Cât să fie în rândul lumii. Și-a ales într-un târziu o femeie pe care nu o iubea. Și asta doar pentru că era prietena celei pe care și-o dorea cu adevărat. Cea pe care și-o dorea îl iubea și ea. Milo însă habar n-avea. Nu avea un scop clar, carismă, o viață interioară bogată, un spirit înalt, putere, bani, dorințe împlinite. Avea doar frica uriașă de a se apropia de fata aia pe care o iubea de-a dreptul și siguranța că nici măcar nu îl băga în seamă și că era imposibil pentru unul ca el să aibă o asemenea iubită.
Și-ar fi dorit ca țară de adopție Italia. În schimb a ajuns în Franța. Din Milek – un băiat timid din Gdansk – a devenit Milo, încă un străin aterizat în Franța ca să încurce locul. Nu cunoștea limba. Nu înțelegea obiceiurile francezilor. Nu îi plăceau mâncărurile și felul lor de a fi. S-a însurat cu franțuzoaica Simone – prietena fetei pe care el o iubea – și a rămas la Paris.
Erau anii 60. Anii războiului rece. Anii în care s-a construit zidul Berlinului. Războiul din Algeria se încheie. Cel din Vietnam ia amploare. Beatles se aude peste tot. Are loc acel Mai 68 francez. Aprilie la Praga. August în S.U.A. Octombrie – Mexic.
Se termina o lume. O lume nouă tocmai se ridica. Și în lumea aceea, Milek, un tip oarecare din Gdansk, ajunge la Paris prin căsătorie. Ajunge la Paris dar rămâne așa cum a fost dintotdeauna: nemulțumit.
De fapt ar fi vrut să se însoare cu prietena soției sale și să plece împreună cu ea la Roma, de unde era fata. Să facă mulți copii și să își cumpere un scuter Vespa. Un Vespa neapărat vernil. Un scuter cu care să o plimbe pe fată zilnic prin toată Roma. Nu a ajuns la Roma nici măcar în vizită deși ar fi putut călători de multe ori. Era prea târziu.
Milo era sigur că se născuse prea devreme sau prea târziu. Oricum, nu la timpul potrivit.
Era acea vreme a revoluțiilor artistice, morale, sexuale. Ale revoluților în știință și tehnologie. Vremuri Pop Art. New Wave. Primul transplant de inimă. Începuturile internetului. Oameni ajunși în spațiu. Noi gusturi. Noi oameni. Noi vremuri.
,,Ar fi bine să începi să înoți sau te vei scufunda precum o piatră”, se auzeau cuvintele lui Bob Dylan peste tot în 1963. Milek nu le-a crezut. Era sigur că ar muri înecat dacă ar încerca să înoate. S-a lăsat în voia destinului. Nu a oferit nimic din interiorul său nimănui. Niciodată. Nu a iubit nimic și pe nimeni. A primit în schimb tot ce alții i-au oferit.
În acei ani, francezul de rând muncea mult și trăia destul de strâmtorat. La începutul anilor 60, un asemenea francez câștiga 580 de franci pe lună/ echivalentul a 90 de euro. Ca să ne facem o idee voi spune doar că un tranzistor ieftin costa aproximativ 250 de franci. Erai considerat bogat dacă aveai în acei ani, ca francez, televizor, mașină sau telefon. Nici vorbă de mașini de spălat în casele francezilor de rând. Toate acestea erau un lux.
Franța avea atunci aproximativ 200.000 de studenți. Dintre acei studenți doar 3 sau 4 la sută erau copii de muncitori. Cum ar veni liftul social stătea blocat pentru cei din clasele de jos.
Cei din generația Baby-boom deveniseră adolescenți și adulți. Muzica lor era acea yéyé franceză. Ascultau de asemenea și muzică anglo-saxonă: rock, pop, folk și soul.
Era o criză colosală a locuințelor, din cauza creșterii populației. Atunci au apărut cartiere de blocuri ridicate la repezeală pentru ca oamenii să aibă unde locui. Cartiere rigide. Fără suflet. Milo a lucrat pe șantiere, la ridicarea acelor blocuri. Apoi a locuit într-un asemenea apartament. Toată viața.
Franța – și nu doar ea – devenise o adevărată arenă pentru luptele între diferite mărci comerciale. În 1963 apare primul magazin Carrefour. În regiunea Parisului.
Micile prăvălii de cartier cad una după alta și fac loc marilor magazine. Dispar aproape de tot și micile croitorese, din cauza apariției producției de haine prêt-à-porter.
Parisul era extrem de colorat în acei ani. Anii tinereții lui Milo. El însă nu îi vedea culorile. Sau dacă le vedea nu dădea nici doi bani pe ele.
Luminile de neon ale nopților pariziene nu îi spuneau nimic pentru că Milo își dormea nopțile. Ba, după cum spune Simone, soția lui, și-a dormit întreaga viață.
În timp ce soția lui flana plină de energie prin tot Parisul, de la Pigalle la Place du Tertre, de la Notre-Dame la Turnul Eiffel, cu barca pe Sena sau cu trenul până la Jardin d’Acclimatation, Milo bodogănea mereu și arunca priviri încruntate în jur, tuturor.
În timp ce la Café de Flore, Les Deux Magots sau la Lipp îi puteai întâlni pe Sartre, Gréco sau Zadkine, pe Milo îl puteai vedea bolborosind mereu ceva în poloneză, mergând repede, cu capul mereu în pământ, abătut și obosit.
În timp ce în lume apărea marele avion Concorde, Milo era total indiferent și dădea ochii peste cap orice vedea sau auzea. Oamenii mergeau pe Lună, Milo mergea cu regularitate pe șantierul său, în fiecare dimineață. Vorbea puțin. Norocul celor din jurul său. Dacă ar fi știut cascadele de cuvinte pe care și le spunea Milo în sinea lui, ar fi fugit speriați. Oricum nu se simțeau atrași de omul acela străin, cu ochi mici și răi, mereu gata să batjocorească sau să spună ceva de rău despre orice și oricine.
Părea mahmur tot timpul. Avea acea blazare și eternă răutate manifestată prin generalizări idioate, batjocură, paranoie și nefericire specifică alcoolicilor deveniți abstinenți total. Doar că lui Milo nu îi plăcuse niciodată să bea. Nu îi plăcea nici gustul alcoolului, nici starea pe care consumul alcoolul în exces o producea.
S-au inventat în anii aceia o mulțime de aparate electrice noi și asta datorită electricității care și-a făcut loc în mai toate locuințele.
Femeia franceză a anilor 60 purta fustă mini, părul scurt, fuma, șofa, muncea, făcea sport, avea carnete de cecuri. O astfel de femeie a fost și Simone, femeia lui Milo. Urâtă dar plină de viață. Neiubită de nimeni, nici măcar de Milo dar gata să lupte pentru tot și să iasă în față.
Îi repeta mereu lui Milo vorbele lui Dylan : Ar fi bine să înveți să înoți sau te vei scufunda ca o piatră. Milo nu a învățat să înoate. A înotat Simone toată viața și pentru el. A înotat în locul lui. Nu l-a lăsat să se scufunde. Nu a putut însă face nimic mai mult, Milo a rămas precum o piatră toată viața lui.
Nu au avut copii. Lui Milo nu îi plăceau copiii.
În timp ce majoritatea francezilor priveau cu un naționalism extrem imaginea Mariannei cea acoperită de un văl, simbolizând Republica, Milo se uita la ei și îi considera în sinea lui ridicoli. Nu reușea să înțeleagă nimic din ce se întâmpla în jurul lui. Nu înțelegea nimic din obiceiurile țării sale adoptive.
De exemplu, de ce împachetează francezii orice fleac, atât de atent și, chipurile, atât de frumos. De ce se sărută între ei când ar putea să dea doar din cap când se întâlnesc. De ce flirtează și vorbesc despre sex și despre cum fac ei sex, fără vreo jenă.
De ce stau la mesele alea pentru pitici bând prostii colorate și pălăvrăgind între ei zilnic, urmărind trecătorii. De ce se parfumează. De ce dansează pe străzi. De ce se îmbracă extravagant.
Pentru francezi a fi un om plictisitor era – și mai este încă și în prezent – mai mult decât o insultă la adresa vieții. Toți francezii care îl cunosc pe Milo sunt de acord că a fost și este un om plictisitor.
O mai mare îngăduință o avea însă Milo față de țăranul francez. Genul acela de țăran care își îndoapă gâștele ca să poate face din ele foie gras sau care se apucă să omoare cu pușca veverițe.
Un paysan rămâne un paysan toată viața lui și foarte bine face, obișnuia Milo să spună apăsat.
Târziu, la bătrânețe, când obosită Simone s-a oprit din înotat ca să își tragă sufletul pentru o secundă, i-a spus lui Milo: ,,știi, Milo, nici eu nu te-am iubit niciodată”. Și Milo a fost fericit atunci. I s-ar fi părut nedrept să fie iubit. Nu merita. Fericirea aceea l-a luat prin surprindere și i-a produs apoi o tristețe uriașă. Milo și-a revenit în simțiri. Se speriase un moment că s-a întâmplat ceva cu el.
S-a ridicat și a bombănit ceva în poloneză. Chipurile, el a avut o viață grea, nu are timp de prostii, acum, la bătrânețe.
Dana Banu s-a născut la 16 martie 1970 în Târgu-Mureș. A debutat cu poezie în anul 1984 în revista Astra. Trăiește la Paris.
De-a lungul timpului a publicat în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate.
A semnat cu acest nume de autor volumele de poezie: Poezii din țara lui Elian, 2007; Cântecul samovarelor, 2011; și lumea cinema paradis, 2013; Luna și Îmblânzitoarea de oameni, 2015; Cartea singurătății, 2017; Insomnii orientale, 2023.
Tot cu acest nume a semnat și volumele de proză: Orașul părăsit, 2000; Ferestre, 2021; O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri, 2022; Lumea exotică a Salmei Metivet,2024.