I. O zi în care nu mai puteam de lumină
Uneori, parcă nimic nu mai are sens. Cerul se strânge ca o catacombă dezgropată. Aerul îmi acoperă plămânii cu un strat protector. Dar nu are sens. Nu are sens. De ce nimic ce se întâmplă în jurul meu nu are sens?
Jaluzelele mele sunt stricate. Îmi picură lumina pe față în fiecare dimineață. Se deversează în mine. Mă pângărește. Când eram mică, tindeam să cred că soarele poate mâzgăli copiii, dar o face frumos, ca un bebeluș care desenează răsăritul cu creioane de ceară. De fiecare dată când mă trezesc și am soarele pe mine, mi se face atât de scârbă, că mai bine eram copil din nou.
M-am născut într-o zonă de pădure. Nu e pădure, de fapt. Doar o vraiște industrială. Trebuia să îmi țin capul sub unghiul potrivit. Ochii nu puteau să îmi alerge decât atunci când era nevoie să par timidă. Cerul mi se oprea în gât de fiecare dată când trebuia să mă uit în pământ. Nu avea sens, dar nu mă sufoca lipsa de sens și mai mult.
Când am făcut 10 ani, toți din jurul meu au început să crească. Am început să cresc și eu. Felul în care se scurgea lumina pe mine s-a schimbat. Felul în care s-a uitat cerul spre mine s-a schimbat. Felul în care totul a început să piardă sens s-a schimbat.
Să crești nu înseamnă să fii, dar dacă ești, sigur o să fii supus să crești la un moment dat. Lumina crește. Soarele crește. Sensul, nu. Doar oamenii și jaluzelele mele care se strică în fiecare dimineață.
II. Gabriela mănâncă lumină pe pâine azi
Nesimt. Am încercat mereu să îmi influențez sensul într-o oarecare direcție. Nu sunt un sens unic. Nu sunt sechestrată de sens. Și nu aș vrea nici să mi-l emancipez atât, ca să îmi dau seama, la sfârșit, că nu îl mai pot controla. Dar sensul meu are dorințe expansioniste.
Nu am crezut niciodată că lumina e doar o etapă din viața mea. A fost. Acum, mi-e scârbă de metafore cu lumină. De oamenii care se joacă prin licurici. De prisme și curcubeie. Mi-e greață de cât de complicat este să te uiți în oglindă, să îți dai seama că ai fi mult mai frumoasă pe întuneric și să decizi să muți oglinda într-un loc unde nu te vede. Lasă ușile din oglindă să rămână închise.
Am încercat să respir. Am încercat să re-spir. Am încercat să încerc.
Am reușit?
Îmi curge lumina pe frigider. Sigur am vreun fitil aprins pe undeva. Inima mea face boom. Focuri de artificii îmi acoperă nările. Duhnește a lumină. Nu mai pot. E întuneric. Îmi închid ușa de la intrare. Un prosop de oglindă. Aveam jaluzelele rupte de dimineață. Acum le-am rupt de tot.
Am încercat să respir. Am încercat să resper. Inutil.
Nu știu cât plătesc ai mei pe lumină. Sigur este prea mult.
III. Nu mai vreau să vorbesc despre neon
O să o sun pe Maria mâine. Știu prea multe Marii, dar nu prea multe care mi-ar răspunde în Iulie. Urăsc luna iulie. Se coc piersicile. Miroase a vară. Verde. Albastru. Oribil.
Lungimile vizibile de lumină încep să se bifurce în jurul axei lor. Lumina, undă sau corpuscul, este la fel de inutilă în orice formă. Sunt studentă. Îmi studiez existența. Sunt lumină. Nu știu cum s-o sting.
Am încercat să vorbesc cu mama despre chemiluminiscență. M-a întrebat ce-i aia. I-am zis că-i o lumină forțată. M-a întrebat de ce. I-am zis de nevoie. M-a întrebat de a cui. I-am zis de a mea. M-a întrebat de ce. M-am oprit aici.
SOS, mâine învăț codul Morse.
IV. Cataractă. Stinge lumina, scumpo
O să merg mâine să îmi schimb adaptorul. Nu mai pot să mă adaptez, de altfel. Mi se supraîncarcă bateria de 11 ori pe zi. O las în priză. Mă las în priză. Nu avem energie. Prețul la lumină tot crește. Prețul meu scade. Vreau să îmi transfer gândul cuiva. Nu am cablu. Vreau să îmi păstrez sensul. Nu am USB. Vreau să îmi stochez lumina. E prea scumpă.
Închide ochii. Mâine, sigur, o să fii la locul tău. O să lucrezi. O să mergi. O să îngheți de cald. O să îți faci o prezentare la licență. O să uiți că ai plâns azi.
O să fii lumină din nou.
Nu vreau.
V. Când este vorba de tine, mereu te mânjești cu sclipici
Port roz. Vreau să mă fac roz în cap. Să mă văd de departe. Vedem oamenii pentru că e lumină afară. Vedem obiecte pentru că emit lumină. Vedem cerul pentru că se despică lumina albastră. Vedem norii pentru că vrem să vedem ceva. Vedem lumea, pentru că ar fi plictisitor să fim singuri. Vedem cerul, pentru că avem nevoie de margini. Vedem cerul, pentru că nu avem de ce să nu o facem.
Am obosit să scriu despre lumină. Nu mai pot.
Dar o să mă fac roz în cap, să mă văd de departe.
Concluzii: Nu te juca cu lumina. Inger-o.