În piațeta pavată cu piatră cubică, soarele împrăștia o lumină blândă, aproape ireală, așternând peste clădiri și trecători o aură aparte – ca într-un film de Zeffirelli.
De multe ori, în astfel de momente, închid ochii. Chipul mi se destinde, ca la o pisică ce se lasă mângâiată. O stare de recunoștință mă cuprinde și am senzația că urmează să pășesc în ceva miraculos.
Așa am întâlnit-o pe Zaza.
Eram pe una dintre terasele din piațetă, cu ochii închiși. Nu știu cât am stat așa. Când i-am deschis, am văzut-o la o masă vecină, pătrunzându-mi în universul interior cu o naturalețe de parcă fusese dintotdeauna acolo.
O domnișoară înaltă și suplă, cu picioare subțiri, fragile ca tulpinile unor flori. Purta o rochie scurtă din dantelă neagră, mulată pe corp, care îi sublinia senzualitatea tăinuită și o făcea să pară și mai înaltă. Totuși, chipul avea trăsăturile unei copile visătoare. Am zâmbit involuntar: o copilă cu nasul în vânt.
Am rămas așa, privindu-o. Ea nu știa. Era adâncită într-o carte groasă, al cărei miros de cerneală parcă răzbătea până la mine. Cuvintele treceau prin ochii ei și se desenau pe chip, fiecare expresie fiind o traducere vie a lecturii. După un timp, nu mai aveam doar impresia, ci certitudinea că o cunoșteam dintotdeauna. Ca și cum, înainte de a exista lumea, fuseserăm doi atomi dansând împreună prin infinit.
Și acolo, în grădina cu trandafiri care e inima mea, am început să-i vorbesc în gând. Să o alint. Să-i imaginez o viață întreagă alături de mine. Să citesc pe chipul ei tot ce mi-ar fi spus vreodată – iar eu să fiu Omul Ei.
Tunetele m-au smuls din visare. Ploaia de vară se apropia, cu ecouri prelungi ce răsunau în geamurile pieței. Deasupra, un balon în formă de unicorn zbura purtat de vânt.
Zaza (pentru că așa am decis că o cheamă) s-a ridicat atunci. Și-a deschis o umbrelă neagră, asemenea rochiei de dantelă, gentuței și pantofilor cu toc ce-i evidențiau pulpele. Am fost uimit: în negrul ei compact părea o pată de culoare în mulțimea grăbită să se adăpostească. În gură simțeam deja gustul ploii.
Un gând m-a paralizat: poate n-o voi mai vedea niciodată, decât în forul meu interior, unde deja trăiam cu ea o iubire de mai multe veri. Și atunci furtuna s-a pornit și în grădina inimii mele, ridicând petale roșii în aer.
Ca într-un film mut, derulat cu încetinitorul, umbrela i s-a ridicat ușor. Privirile noastre s-au întâlnit. O clipă magică, fatală. Ochii ei au râs și chipul i s-a luminat de un zâmbet familiar, de recunoaștere. Ca atunci când îți reîntâlnești Unicul.
Apoi umbrela i-a ascuns fața și a dispărut în mulțime.
Pe masa unde își băuse cafeaua rămăsese doar o carte. Am ridicat-o. Primul cuvânt tipărit care mi-a sărit în ochi a fost „Zaza”. Volumul mirosea a ambră, iar copertele erau calde încă – de la mâinile ei.