9 septembrie, 12:12
Cobor din vagonul oferit „persoanelor economice”, un fel de epitet ce e destinat să mascheze nefericirea și ghinionul din viața unor oameni. Oameni așa ca mine.
Mă sprijin de un stâlp de fier al rețelei feroviare, ce devine un martor mut și impasibil la suferința mea. Îmi las corpul să alunece până simt betonul rece și uscat de sub mine. Ridic cu grijă materialul jerpelit al blugilor până la genunchi, unde văd că bandajul odată albicios e acum acoperit în întregime de o pată roșie ce încă se extinde.
Pe buze, gustul de pământ uscat persistă. Îmi amintesc cum, în graba mea, am zburat capetele unor zambile nevinovate. Dar consider că mi-am primit pedeapsa câteva clipe mai târziu, când m-am împiedicat de o ramură căzută, ajungând la fel ca ea: zdrobită, neajutorată.
Vuietele trenurilor care se pregătesc să plece din gară acoperă liniștea dimprejur. Mirosul greoi de cărbune devine un anestezic atât de îmbietor. Am impresia că-i un miros familiar. Așa se simte oare când ceea ce e în interior comunică cu elementele din exterior?
O siluetă cenușie trece grăbită dintr-o parte în alta a peronului. Brusc, o monedă argintie cade zgomotos lângă tălpile mele. O ridic de jos și o țin între palme ca pe un suvenir extrem de prețios. Gândul că unii oameni se folosesc de niște monede neînsemnate ca să valorifice viața unui om mă dezgustă de-a dreptul. Încleștez pumnii, pregătită să lovesc ceva. Deși sunt conștientă că rănile mele mă fac să semăn cu un soldat abia întors de la război.
— Ai nevoie de ajutor? Se aude o voce groasă din spatele meu.
Întorc privirea peste umăr și dau de un bărbat ce poartă un palton cenușiu, ce-i coboară până la glezne. Are chipul obosit, de parcă ar fi încercat să descifreze într-o singură noapte de ce omenirea stă sub tutela cruzimii de la ultimul secol încoace. Adevărul e că o astfel de întrebare nu poate avea un răspuns corect.
Totuși, pot să observ stropul de interes cu care mă privește. Doar că, de această dată, o să am grijă să nu mai cad în aceeași groapă pe care am reumplut-o cu pământ. Nici măcar dacă ploaia ar veni, iar pământul s-ar surpa în neștire. N-am de gând să mă las iar îngropată de falsitatea din jurul meu.
— N-am nevoie de ajutorul tău, îi răspund eu mutând moneda de pe un deget pe altul.
El rămâne nemișcat, de parcă s-ar fi așteptat la răspunsul meu rece și negativist. Nu-l condamn, de fiecare dată când încercam să ajut oameni de pe stradă, mă împroșcau cu venin, de parcă eu aș fi fost vinovată pentru tot ce li se întâmpla. Dar eu nu sunt o cerșetoare oarecare și nu am nevoie de ajutorul nimănui.
— Înțeleg că ai trecut printr-o perioadă dificilă. Dar eu chiar te pot ajuta. Uite care-i treaba: conduc o companie care…, încearcă să-mi explice el, dar doza zdrobită de suc pe care o arunc peste paltonul lui îl face să se oprească enervat.
— Pleacă, nu vreau ajutorul tău! răcnesc eu din toți rărunchii, încât ecoul vocii mele îi sperie chiar și pe călătorii de pe peronul îndepărtat.
Bărbatul încearcă să se curețe, dar substanța colorată e imprimată deja pe haina lui. Mai aruncă o ultimă privire asupra mea și se retrage subtil, fără a protesta, ceea că mă face să îi admir calmitatea.
Închid ochii, lipindu-mă și mai tare de stâlpul de fier al gării. Încă simt cum urmele degetelor sale zvâcnesc în jurul gâtului meu ca niște tăieturi adânci, ce nu se vor închide niciodată. Îi deschid la loc și mă forțez să rezist până ce pleoapele mi se închid de-a binelea. E prima dată când adorm în ultimele trei zile, și mi-aș dori ca totul să fie un coșmar pe care să-l țin minte întreaga mea viață, deși mă tem că o voi face oricum.
9 septembrie, 19:19
Șchiopătez în timp ce încerc să găsesc un adăpost pentru restul nopții. Aș putea cere ajutorul localnicilor, dar sunt mai mult ca sigură că ar chema imediat poliția când ar vedea felul în care arăt. Nu pot ajunge nicidecum într-o secție de poliție. Pentru că, dacă o fac, el mă va găsi cu siguranță. Doar că, de data asta, chiar o să fiu internată într-un spital de psihiatrie.
O apuc pe o alee îngustă, slab iluminată. Singura sursă vizibilă de lumină e un stâlp ce stă deasupra unui container de gunoi dublu. Fiecare pas pe care îl fac e menit să sfideze epuizarea totală de care mă apropii. Mirosul de mucegai și resturi e unul înțepător ce reușește să mă trezească câte puțin din starea de „sevraj” în care mă aflu.
Când ajung la jumătate aleii, mă sprijin de peretele din cărămidă al clădirii vecine. E umed și lipicios, ceea ce mă face să îmi retrag cu repeziciune mâna. Mă dezechilibrez și cad peste containerul de gunoi, răsuflând ușurată că am reușit să mă agăț de ceva și că am evitat o nouă căzătură.
Îmi fixez mai bine picioarele în pavelele de beton și îmi adun toată forța rămasă pentru a ridica trapa de deasupra. Scot un geamăt de durere. Însă, în final, trapa se ridică și cade pe spate cu o izbitură puternică. Senzația de greață mă copleșește instant, ca și cum aș fi primit o lovitură rapidă în stomac. Îmi întorc capul pentru o secundă, ezitând să mă uit, dar știu că până la urmă trebuie s-o fac. Îmi țin respirația și cotrobăi printre gunoaiele diverse ale oamenilor, până dau de un sandviș ambalat. Bingo!
Îl ridic și mă așez jos, sprijinindu-mă de peretele lipicios, fără însă să-mi mai pese. Tot ce îmi doresc în momentul acesta e să iau o înghițitură din singurul lucru comestibil găsit. Dau ambalajul jos și mă pregătesc să îmi testez noua cină. Papilele mele gustative îi simt deja gustul, când un braț masiv se repede din întuneric și mi-l smulge din ambele mâini.
Un sentiment puternic de spaimă mă cuprinde. Totuși, mă simt furioasă că cineva a îndrăznit să îmi fure propria mâncare.
— Ce naiba crezi că faci? Ăsta e locul meu, cerșetoareo! spune o voce răgușită din întuneric. Nu îi pot distinge chipul, stă prea departe de stâlp, dar știu sigur că e un bărbat. Are vocea mult prea groasă.
— Eu am ajuns prima aici. Și aia e mâncarea mea, contracarez eu, arătând cu degetul spre locul din care mi se pare că vine vocea.
Bărbatul râde și se apropie de lumina slabă a stâlpului. Are o cicatrice adâncă ce se întinde de-a lungului ochiului stâng, iar părul îi e ciufulit și neîngrijit. Probabil că ne aflăm în aceeași situație disperată când vine vorba de viață.
— Dacă vrei atât de tare să împărțim mâncarea, poate că ar trebui să ne cunoaștem puțin mai bine, zice el. Apoi face un pas spre mine aproape izbindu-mă în perete.
Simt cum mâna lui se așază pe coapsa mea și încerc să țip. Poate că cineva mă va auzi și va ieși să vadă ce se întâmplă.
Însă, presimțind ce voi face, o palmă groasă îmi înăbușă țipătul. Necunoscutul își lipește buzele dezgustătoare de umărul meu, ceea ce mă face să mă zbat și mai tare. Mă zbat așa de violent, încât reușesc să-l lovesc peste față. Icnește și pot vedea furia ce scânteiază în ochii lui.
Lacrimi încep să mi se prelingă pe obraji, coborând încet pe mâna cu care îmi oprește strigătul. Doar atunci observ că… este el. A reușit să mă găsească. De data asta nu o să mai pot scăpa. Simt moartea cum îmi dă târcoale, deși nu e prima dată când ne întâlnim.
Ridică pumnul și aproape pot să simt gustul vânătăii, un gust așa de familiar. Mă opresc din țipat și aștept sentința eternă la care am fost supusă. Aștept. Aștept. Aștept.
Un pocnet se aude, dar nu simt altă durere decât cea din interior. Ironic, pentru că știu că acolo nu se mai află nimic.
Pleoapele mi se ridică puțin câte puțin, iar primul lucru pe care îl văd e un bărbat lipit de betonul rece al străzii. Încerc să înțeleg ce tocmai s-a întâmplat în ultima secundă, când din bezna absolută apare o figură cunoscută.
— Poți să-mi mulțumești mai târziu, stai liniștită, spune și se apropie de partea luminoasă în care mă aflu. Pe paltonul său se văd câteva pete portocalii de suc. Atunci îmi dau seama că e bărbatul pe care îl alungasem cu câteva ore în urmă. Se pare că, totuși, aveam nevoie de ajutorul său.
— Sper că nu te-a rănit prea tare gunoiul ăsta, și arată cu dezgust spre trupul inert de lângă.
— Mu.. Mulțumesc, răspund eu aproape fără glas.
El schițează un zâmbet minuscul. Și, pentru o clipă, ochii-i înecați în cenușiu preiau o nuanță mai blândă. Face un pas spre mine și îmi întinde mâna.
— Nu cunosc întreaga ta poveste, dar știu destul de bine că nimeni nu merită să sufere în această lume, oricât de mult rău ar fi făcut. Vino cu mine și te pot ajuta, cel puțin pentru o perioadă. Până te pui pe picioare.
Clatin ușor din cap, dar ceva din sinceritatea lui mă face să îmi regândesc decizia. Toți oamenii poartă măști, știu bine asta. Chiar și eu port una, deși a mea e ruptă pe jumătate în acest moment. Nu știu dacă acest bărbat a renunțat la masca lui sau poartă o mască ce s-a contopit cu chipul său adevărat. Indiferent de răspuns, ruinele nu mai pot fi distruse încă o dată, nu-i așa?
Îi întind mâna și îmi las palma să se odihnească în palma lui, iar apoi lăsăm stâlpul de iluminat în spate, afundându-ne în întunericul unui oraș unde străzile îl cunosc doar pe bărbatul de lângă mine. Și mă întreb acum, dacă viața mea ar fi o întrebare, oare care ar fi răspunsul: A trăi sau a supraviețui?
30 noiembrie 00:00
Merg liniștită pe trotuar, gândindu-mă la cina pe care urmează să o am cu Jayden. Mi se pare ironic cum ne-am întâlnit pentru prima oară într-o gară banală. Nu m-aș fi gândit niciodată ca el ar fi putut să-mi salveze viața în acea seară. Chiar dacă a fost împotriva unui cerșetor violent.
În acel moment nici eu nu mă consideram mai presus. Eram un ambalaj deschis al unei vieți care l-a zdrobit cu nepăsare, doar că a ratat gaura coșului de gunoi.
Dau peste o cutie de carton aruncată și mă împiedic, aproape pierzându-mi unul dintre noii pantofi de piele pe care mi i-am cumpărat. Aș fi îngrozită dacă aș reuși să le fac măcar o zgârietură.
Observ cum autobuzul pe care trebuia să-l prind trece cu viteză pe lângă mine. „La naiba!”. Ar fi trebuit să mă grăbesc mai tare. Iar acum s-ar putea să pierd cina cu viitorul meu iubit.
În timp ce mă gândesc dacă aș putea să ajung la stația următoare înaintea autobuzului, observ o alee ce dă chiar în cealaltă parte a străzii. Mă opresc în loc, știind că trebuie sa fac o decizie rapidă. Așa că strâng mai tare curelele ghiozdanului pe care îl port și mă îndrept către aleea slab iluminată.
Străbat pavelele de beton cu pași repezi, alungiți. Nu vreau să zăbovesc prea mult aici. Poate că totuși am o șansă să prind autobuzul ăla nenorocit.
Trec de jumătatea aleii fără să-mi pese prea tare. Dar, dintr-odată, o zguduitură puternică îmi cutremură tot corpul. Scot un țipăt ascuțit, pe care îl opresc repede cu podul palmei. Rămân înmărmurită pentru o secundă. Apoi îmi îndrept precaută atenția spre partea dreaptă, de unde sunt sigură că a izbucnit zgomotul.
Acolo văd doar un stâlp de piatră care își îndreaptă toată lumina deasupra unui container de gunoi dublu. Încerc să mă conving că poate un animal sălbatic a fost blocat înăuntru.
O a doua bubuitură se ridică în aer, iar trapa containerului se ridică zgomotos. Un raton maroniu se strecoară tiptil afară. Mă privește curios pentru o secundă și se grăbește în direcția din care tocmai veneam. Răsuflu ușurată, de parcă o piatră gigantică tocmai s-a dezlipit de pe inima mea după o eternitate.
Îmi reiau drumul, fără o secundă de pierdut. Însă, când îmi dezlipesc pantofii de pavajul umed, o mână mă trage înapoi. Simt cum unghii ascuțite îmi sfâșie brațul. Aproape urlu de durere, dar de data asta nu mă mai opresc singură pentru că o altă palmă îmi strivește buzele, forțându-mă să scot doar un geamăt stins.
Simt cum cel care face asta se izbește de perete. Pare că vrea să mă țină cât mai strâns. Încerc să îi văd chipul, dar lacrimile blurează totul. Lacrimi stupide, singurul lucru pe care ți-l dăruiesc e să te facă mai slab.
Încerc să mă smucesc din strânsoare, însă tot ce obțin e o lovitură menită să mă calmeze. Înlemnesc din cauza durerii din piciorul stâng și simt cum, pentru un moment, lucrurile din jurul meu se îndepărtează treptat.
Totuși, conștiința îmi revine imediat. În față, singurul obiect pe care pot să-l văd e stâlpul de iluminat. Impasibil, indiferent. De fapt, îmi pare chiar cunoscut. Rămân zguduită la descoperirea pe care o fac. Nu pot să cred… E chiar aleea unde am fost salvată de Jayden. Nici n-am realizat că mă aflam în zonă.
Sunetul pașilor ce se lovesc de beton mă fac să ies din celula gândurilor mele. O figură ciudată pare să înaintează din negura deasă chiar spre mijlocul aleii. Vreau să întorc capul, dar simt că nu mai pot face nicio mișcare. Trupul îmi arde de durere, chiar dacă lacrimile aproape că mi s-au uscat pe obraji.
Inima îmi tresaltă de bucurie și durerea aproape că risipește. Pentru că, din întunericul aleii, se arată chiar Jayden. Vreau să strig la el să mă salveze cât mai repede, doar că mi-aș consuma energia în van. În schimb, încerc să-i fixez ochii cenușii cu privirea.
El se uită în gol, de parcă ar fi o stafie în propriul trup, și se oprește chiar în fața mea. Pentru el, parcă sunt invizibilă, chiar dacă continui să mă zbat din secundă în secundă. Din ce în ce mai tare.
Își ridică privirea și ochii săi îmi par schimbați; de parcă ar fi căpătat o nuanța diferită de cenușiu, doar că una mai întunecată. Privește către mine, iar glasul lui răsună cu ecou până în capătul aleii:
— Tina, a venit timpul să te întorci.
Dintr-odată, atacatorul își îndepărtează palma de pe jumătatea mea de față, lăsându-mă să îmi vărs furia față de nepăsarea tipului pe care îl plăceam. Pentru că, după toată chestia asta, o să îmi regândesc cu siguranță decizia de a mai avea încredere în el.
— Jayden, nu înțeleg la ce te referi! Tipul ăsta tocmai m-a atacat acum câteva minute, îi reproșez eu, fără nici cea mai mică idee la ce se referă.
Jayden nu face nicio mișcare, de parcă rolul lui aici ar fi să îmi transmită un mesaj fără să se abată de la plan.
Din partea opusă a aleii, se aud din nou pași. Nu pot să vad chipul persoanei care se îndreaptă către noi, dar nici nu e nevoie. Pentru că vocea sa îmi taie într-o milisecundă respirația.
— Draga mea, nu crezi că a venit timpul să te întorci acasă? Spune vocea din întuneric și aproape că pot să văd zâmbetul de pe buzele lui.
Mirosul de cărbune din acea zi mi se revarsă prin întregul corp. Gustul de pământ mi se prelinge iarăși pe buze. Toate amintirile revin ca o cascadă de durere în care apa se scurge fără oprire.
Cicatricile de pe gât se redeschid. Simt cum picăturile de sânge cad pe pământul aspru din pădure. Acolo unde m-a abandonat el în acea noapte. Printre urletele sălbatice ale lupilor ce sperau să mă sfâșie. Noaptea în care am crezut că voi reuși să scap. Zgomotul trenului, mirosul dezgustător din vagon. Vocea lui… pe care am crezut ca am uitat-o din clipa în care mi-a spus că-și dorea ca eu să fi murit pentru asigurarea de viață.
Capul îmi vâjâie îmbătat de amintiri. Organele parcă cedează unul după unul, iar lumina stâlpului de piatră devine tot mai slabă. Plămânii se închid înfrânți. Din ce în ce mai slabă. Apoi Rinichii. În ultima clipă, bărbatul ridică cu două degete un cerc auriu, sofisticat. Sistemul nervos. Se apropie de urechea mea, Creierul, și îmi șoptește:
— Vei fi a mea pentru totdeauna, Tina. Inima.