MAREA PREJUDECATĂ

Anticul îndemn “Cunoaşte-te pe tine însuţi” rămâne tot ceea ce vreodată omul şi-a cerut sie însuşi mai greu. Nu suntem în stare să privim decât în jur, numai statuilor li-s daţi ochi albi, cu pupilele întoarse, probabil, înăuntru. Nici măcar fizic nu putem să ne cunoaştem. Oglinzile nu ne arată, pentru că în clipa în care ne privim în ele nu mai suntem decât spectatorii noştri, şi cel mult imaginea acestor spectatori urâţiţi de mândrie şi curiozitate o putem vedea. Când îmi ascult glasul înregistrat pe bandă mă cuprinde o teamă superstiţioasă, pentru că toţi spun că acesta este glasul meu, dar mie vocea îmi e străină, o cu totul alta aud eu când vorbesc. Cei filmaţi fără să ştie se privesc pe ecrane uimiţi de necunoscuta umbră în care cei din jur îi recunosc. Purtăm în noi, fiecare, o falsă imagine proprie.

Pentru artist, arta este, desigur, un act de autocunoaştere, dar orice operă finită îi este străină autorului, şi sentimentul de nemulţumire, generator de alte opere, provine tocmai din această repetată nerecunoaştere în oglinda creată. Van Gogh nu se recunoştea întreg în autoportretele sale, dar, mai ales, Van Gogh din autoportrete nu seamănă cu cel din tablourile lui Gauguin sau Lautrec.

Noi ne putem cerceta, numai alţii ne văd. Ochii noştri pot privi la dreapta, la stânga, în sus, în jos. Primesc lentile de telescop şi pot vedea în depărtare; primesc lentile de microscop şi pot privi în adânc; numai pe ei înşişi ochii noştri nu se pot privi. Vedem paiul din ochiul aproapelui şi nu vedem bârna din ochiul nostru, dar e firesc să fie aşa. Nu-i ipocrizie, ci malformaţie. Am văzut oameni uimiţi şi revoltaţi aflând ceea ce se spunea despre ei, deşi faptele relatate erau perfect reale. Pur şi simplu nu luaseră act de ele pentru că nu erau în concordanţă cu imaginea pe care şi-o făcuseră despre ei înşişi. Unul se consideră nonconformist, altul generos, altul martir – frumoase haine ale atâtor împăraţi goi pe o plajă de nudişti unde fiecare e mândru de croiala imaginarelor sale veşminte, revoltându-se, pudic, de goliciunea celorlalţi. Nu există prejudecată mai mare decât părerea pe care o avem despre noi.

Cunoaşte-te pe tine însuţi? Ţine de natura spiritului ca el să-şi cunoască propriul concept, dar e vorba de o cunoaştere în sine, nu de sine, nu particulară, nu accidentală, spune Hegel. Şi tot el consideră că acest sens general trebuie atribuit anticului îndemn al lui Apollo Delficul. Şi totuşi, vâslind prin circumstanţă şi neesenţă, mă cutremur gândindu-mă că m-aş putea întâlni cu mine pe stradă şi nu m-aş recunoaşte.

ADOLESCENȚĂ

Ce e mai simplu decât să te conformezi regulilor? Natura însăşi nu ne cere altceva. Pământul ne învaţă că trebuie să fim cu picioarele pe pământ, apele ne arată că nu se poate curge în sus, vântul ne sileşte să ne supunem. De mici suntem învăţaţi să fim cuminţi, profesorii strigă băncilor “linişte”, mai târziu ni se explică în ce fel şi când se traversează o stradă, când şi cum poate fi contrazis un superior. Totul este ştiut dinainte, totul e simplu, orânduit solid, şi ideea unei tulburări a mişcării pare lipsită de sens şi revoltătoare. De fapt conformismul este un zelos paznic al bunurilor câştigate, un depozitar conştiincios al învăţămintelor dobândite, iar înverşunarea cu care se manifestă nu este decât o formă de avariţie a neamului omenesc. Orice gest inedit e riscant şi omenirea nu este dispusă să aibă emoţii. Ce s-ar întâmpla dacă fiecare ar călca regulile? – se spune. Dar ce s-ar întâmpla dacă nimeni nu le-ar călca? Ce s-ar fi întâmplat dacă nimeni nu ar fi inventat genialul nu?

Dincolo de culme există însă întotdeauna cealaltă pantă a muntelui. De o parte şi de alta a abscisei curbele sunt de sens contrar, dar identice. Da, fiecare cucerire umană a fost iniţial un act de nesupunere, dar în asemenea măsură s-a impus acest adevăr, încât în cele din urmă orice act de nesupunere a fost socotit o cucerire umană. S-a descoperit că mai simplu decât a te conforma regulilor este numai a nu te conforma regulilor. Din schimbarea de semn nu se pierdea nimic şi se câştiga o aureolă. Când se va descoperi o metodă de verificare a autenticităţii aureolelor? De ce nu pot fi încercate în dinţi, precum galbenii, pentru a se vedea dacă nu sunt false? Adevărata revoltă este nu împotriva a ceva, ci pentru altceva. O regulă nu poate fi desfiinţată decât de o altă regulă. Nu a epata pe burghez, ci a nu fi burghez are importanţă. Nu a fi răzvrătit, ci a fi liber e greu.

Dar libertatea înseamnă maturitate de sine stătătoare, nelegată de nimeni, nici prin supunere, nici prin răzvrătire, iar noi suntem atât de adolescenţi!… De teama de a nu fi conformişti ne conformăm nonconformismului.

MAREA PREJUDECATĂ

Nu plângi în public, nu râzi singur. Iată o lege rareori infirmată. Să plângi în public este indecent, să râzi fără martori, e nebunie, înseamnă că durerea ni-e dată fiecăruia în parte, bucuria tuturor la un loc. Primul gest al unei bucurii este explozia, al doilea dorinţa de a fi împărtăşită de cineva. O bucurie singură apune, se melancolizează, o bucurie are nevoie de mişcare şi zgomot, cum focul are nevoie de spaţiu şi vânt. Numai tristeţea este discretă, numai durerea are oroare de public. Este un instinct primar în nevoia animalului rănit de a se ascunde, de a se retrage. Fericiţii sunt comunicativi şi naivi, taciturni sunt cei fără noroc.

Şi totuşi, şi totuşi ce complicaţi şi ce paradoxali suntem. Mulţumirea nu este în stare să recepţioneze nimic, ea poate doar emite propria-i plenitudine. Dorinţa de comunicare nu se alătură capacităţii de înţelegere. Fericiţii sunt egoişti, incapabili de atenţie, blindaţi pentru tot ce vine dinafară.

“Sătulul nu crede celui flămând” se spune, exprimându-se rudimentar, simplificator, acest adevăr de esenţă şi obiectiv, pentru că opacitatea fericitului este o condiţie a fericirii sale. Dimpotrivă, solitarul nedornic să-şi emită durerea poate oricând să recepţioneze apelurile altora. Solidaritatea umană se întemeiază paradoxal pe durere, nu pe bucurie. Populaţia unei ţări este un număr mai mare sau mai mic de oameni, trăind fiecare în familia sa, fiecare cu iubirile şi indiferenţele sale. Aceşti oameni sunt un popor doar prin luptele duse împotriva duşmanilor, prin efortul comun împotriva sărăciei, prin victoriile şi înfrângerile comune, prin clipele de solidaritate pe care le-au trăit ei sau străbunii lor. Istoria este suma acestor momente de solidaritate, în care oamenii s-au simţit egali şi uniţi prin suferinţă, obligaţi prin durere să se ridice deasupra obişnuitei lor condiţii umane. Anii bătăliilor, anii răscoalelor, ani sfinţi. Înălţătoare sunt popoarele cu trecut zbuciumat, dar fericite neamurile fără istorie! O mulţime de oameni plângând, iată metafora dureroasă a solidarităţii şi a sublimului.

MALFORMAȚIE

Doamne, dacă ne-am putea bucura! Dacă o bucurie ar putea fi primită ca un fruct răcoritor din care muşcând să nu ne gândim ce greu a crescut copacul şi nici că undeva, în miez, se mişcă poate viermele! O, dacă am şti să ne bucurăm cum ştim să suferim!

Imaginaţi-vă că un locuitor al altei planete, venit printre noi şi dornic să ne cunoască, ne-ar întreba ce înseamnă o mare durere. Nimic mai simplu, am spune noi, şi am explica, ilustrând cu sugestive exemple totul. I-am povesti întâmplări şi i-am rula filme, i-am citi pagini din cărţile de istorie. Şi mirat, înţelegând, şi obosit, şi înspăimântat el ar evada spre antonim şi ne-ar cere precipitat să-i vorbim despre bucurie. Ce i-am spune? Ce ştim despre ea? Cărţile de şcoală nu ne învaţă aproape nimic, istoria nici nu-i pomeneşte numele, părinţii noştri nu şi-o amintesc…

Bucuria de a avea un copil, bucuria de a umbla prin ninsoare, bucuria de a spune adevărul… Dar eu nu numai prilejurile de bucurie le discut, ci însăşi capacitatea sufletului nostru de a le trăi.

Chiar şi atunci, rar, când ni se dă o bucurie, nu ştim ce să facem cu ea, cum actorii lipsiţi de talent nu ştiu ce să facă, pe scenă, cu propriile lor mâini.

Există bucurie pură? Râsul lui Charlot este trist, zâmbetul lui Moli è re amar; bucuria de a avea un copil se diluează în neliniştea de a-l fi adus pe lume, bucuria de a spune adevărul este mai sfâşietoare decât tortura, în bucurie, amintirea durerii din care am ieşit nu ne părăseşte, în suferinţă, bucuriile se încarcă de ridicol şi dispar. Suntem greşit creaţi, ne lipseşte o dimensiune pe care încercăm de mii de ani să ne-o adăugăm. Ar trebui o lungă experienţă de fericire, un lung exerciţiu al zâmbetului interior pentru a echivala tradiţia îndurerării. Ar începe atunci o artă nouă pe care nu sunt în stare să mi-o imaginez, dar în care scânteia nu ar fi produsă prin ciocnire. Scopul tuturor revoluţiilor a fost de a atinge în bine intensitatea chinului îndurat. Dar ce libertate ar putea şterge urmele absenţei ei, ce bucurie din istoria omenirii se poate măsura în intensitate cu faptul că Inchiziţia a existat?