Citim Ana Blandiana de Ziua Națională a Lecturii!
A FI SAU A PRIVI
Nu ţin minte când şi cum s-a născut pentru prima oară în mine ideea că orice mi se întâmplă se întâmplă spre binele meu, că, indiferent cât de dramatică, orice întâmplare e o experienţă şi orice experienţă un câştig, dar eram încă destul de mică, din moment ce nu-mi doream decât să ajung mare, când – îmi amintesc – mă consolam de orice necaz cu gândul că am mai învăţat ceva şi astfel o să cresc fără îndoială mai repede.
În orice caz nimic nu m-a clintit din ciudata mea credinţă şi dacă timpul, trecând, a reuşit totuşi să schimbe ceva, nu esenţa ideii mele a reuşit s-o schimbe, ci finalitatea ei: când mi se întâmplă un necaz mă consolez cu gândul că am mai învăţat ceva şi astfel o să îmbătrânesc fără îndoială mai încet.
Am observat că despre lucrurile prea serioase nu îndrăznesc să vorbesc decât puţin în glumă. Asemenea unei măşti, tonul jucăuş reuşeşte nu să ascundă, ci să stilizeze gravitatea celor spuse. Absoluta mea încredere în puterea benefică a experienţei şi-n forţa curativă a suferinţei s-a transformat cu timpul dintr-o concepţie de viaţă, într-un destin, şi chiar într-un destin literar – din moment ce orice mi se întâmplă reprezintă un spor de cunoaştere şi, la rândul lor, toate jertfele de pe altarul cunoaşterii au, cu puţin noroc, şansa de a fi aprinse de ochiul zeului şi transformate în pagini, eu însămi nu sunt decât un prilej dat vieţii să se întâmple, un martor benevol şi plin de atenţie al propriilor mele tragedii. Veşnic plecat de acasă, mereu în documentare în propria sa viaţă, spiritul meu este prea ocupat cu privitul pentru a putea fi cu adevărat înfrânt sau învingător şi chiar pentru a putea fi. A fi şi a privi devin două verbe opuse şi violent exclusive în lumina unui întreg destin. A fi sau a privi, asta e întrebarea.
În această perspectivă, a aştepta nu înseamnă a pierde timpul, ci a te împărtăşi dintr-o psihologie colectivă infinit sugestivă; a fi înşelat nu e numai o umilinţă, ci şi o revelaţie; a fi lovit nu e numai o durere, ci şi o descoperire. A merge cu autobuzul, a vizita un bolnav, a fi bolnav chiar, a vorbi cu un copil, a face piaţa, a întâlni un prieten, a fi nedreptăţit, a fi lăudat, a fi iubit, a nu fi iubit devin, din simple întâmplări, situaţii magice de dezvăluire a lumii, prilejuri de uluitoare surprize în univers. A fi pentru a privi iată o fascinantă terapeutică, iată o soluţie.
SCUTUL FRAGIL
La o primă vedere, relaţia dintre lume şi scris este o simplă prismă cu trei feţe: există scriitori care au contemplat lumea aşa cum era ea, alţii care s-au iluzionat că o văd aşa cum ar fi dorit-o şi alţii care au încercat să o schimbe. Dar totul se complică dacă ne amintim că mai există poeţii, cei care, după ce au văzut-o, au vrut să pună o alta în loc: substituire nu întotdeauna lipsită de riscuri, pentru că nu întotdeauna lumea propusă de poeţi era mai uşor de suportat decât cea adevărată, reală. Prin poeţi înţeleg, desigur, nu pe autorii de versuri, ci pe autorii de viziuni, pe cei în care razele realităţii pătrund refractate straniu de substanţa sufletească străbătută, substanţă ce nu se lasă pătrunsă decât pentru a putea răsturna şi adânci înţelesurile.
Dar, oricărei categorii i-ar aparţine, între scriitor şi lumea căreia el îi este ecou se aşază – ca un scut capabil nu numai să-l apere, ci şi să-l ajute să învingă – opera sa. Secole de-a rândul, poetul a fost asemenea lui Perseu, fiul lui Zeus, cel care, pentru a înfrânge Meduza, şi-a şlefuit scutul şi l-a făcut oglindă în care, văzându-şi chipul, Gorgona să fie ucisă de revelaţia propriei ei urâţenii. Secole întregi, ambiţia realistă a scriitorului a fost aceea de a reflecta atât de perfect lumea, încât aceasta să poată fi învinsă ori măcar îmblânzită de spectrul propriei ei imagini. Victoria artei se datora astfel nu numai efortului estetic de “a oglindi”, ci şi filosoficei ambiţii de a schimba raportul de forţe între ceea ce este şi ceea ce se înţelege.
Scepticismul modernilor a pierdut, însă, această iluzie, ca şi speranţa că realitatea mai păstrează ingenuitatea necesară pentru ca – văzându-se aşa cum e – să fie cuprinsă de oroare. Acum, când singurătatea, neîncrederea şi războaiele au dovedit că ştiu să sluţească şi să ucidă mai bine decât bietul cap al Gorgonei, poetul s-a văzut şi el nevoit să-şi schimbe armele. Sfidării şi nepăsării, el le-a răspuns prin coşmare de fabricaţie proprie, artizanală. Renunţând să mai reproducă neapărat lumea, el a ales calea de a-i arăta nu propria ei faţă, ci cutremurătoarele viziuni pe care aceasta le poate produce în sufletul lui. Nu imaginea vie a Meduzei reflectată în scut, deci, ci însuşi capul Gorgonei, tăiat şi transformat într-o forţă capabilă să apere şi să învingă. Poezia devine astfel scutul fragil al pleoapelor, în umbra lăsată a cărora universului real i se dă şansa naivă, şi mereu încrezătoare, de a renaşte.
DE GENUL FEMININ
Dacă – aşa cum indivizii se împart în bărbaţi şi femei (ceea ce nu împiedică desigur apariţia unor bărbaţi efeminizaţi şi a unor femei bărbate) – popoarele s-ar împărţi şi ele pe genuri, m-am gândit întotdeauna cu mândrie că poporul român ar fi considerat un popor feminin. Prin feminitate înţeleg capacitatea de a alege ceea ce e esenţial, de ceea ce nu e – a naşte şi a creşte copii, a te îngriji de mâncare, a vindeca rănile, într-un cuvânt a te zbate pentru a supravieţui; a ierta, în loc de a lovi, a te supune un timp pentru a învinge în timp, a înflori altiţe, blide, cântece. Am străbătut istoria cu aceste esenţiale caracteristici ale feminităţii, fiindu-ne străin spiritul masculin al altor popoare: dorinţa de a cuceri, setea de putere, lupta, războiul, jaful, distrugerea, riscul, supremaţia, în numele cavalerismului, al credinţei, al curajului, al progresului, al acţiunii. Dar ce este curajul de a muri, faţă de curajul de a naşte? Ce este curajul de a ucide, faţă de curajul de a răbda pentru a nu fi ucis? Ce este progresul neîncetat faţă de neclintita permanenţă şi cucerirea altor pământuri, faţă de păstrarea eroică, prin milenii, a propriului pământ?
Mioriţa – cu soluţia ei (indiferent cum interpretabilă) a acceptării destinului şi a transfigurării dispariţiei în început de ciclu nou, capabil să răscumpere prin frumuseţe -, şi Meşterul Manole – cu jertfa lui nu pe câmpul de bătaie, ci la temelia unei zidiri, cu zborul său terminat în moarte şi în izvor – sunt numai două – dar cât de strălucitoare! – din argumentele artistice care demonstrează, prin secole capacitatea noastră de a despărţi istoria de veşnicie şi esenţa de circumstanţă. De altfel, chiar luptătorii basmelor noastre, feţii noştri frumoşi – ajutaţi de albine şi de furnici pe care le cuceresc nu prin puterea săbiei, ci prin bunătatea inimii, după cum zmeii şi vrăjitoarele, balaurii şi împăraţii sunt învinşi de cele mai multe ori prin puterea inteligenţei şi prin solidarizarea cu cei năpăstuiţi de aceştia – nu pornesc la luptă, asemenea cavalerilor medievali, din dorinţa de a se remarca şi de a-şi demonstra bărbăţia, ci împinşi de umilinţe şi nedreptăţi, obligaţi întotdeauna de suferinţa altora. Şi la urma urmei, chiar faptul că totul se termină întotdeauna cu bine printr-o nuntă, nu este, oare, o dovadă nu numai a optimismului caracteristic acelei jumătăţi a neamului omenesc care ştie că orice moarte poate fi înlocuită printr-o naştere, ci şi a visului atât de naiv şi de altruist în feminitatea sa, că nu există pe pământ victorie mai completă decât o nuntă?
O ARTĂ CONSPIRATIVĂ
Nici o artă nu e mai conspirativă decât arta producerii râsului, nici unui artist nu i se cere mai mult mister decât artistului comic. După ce, milenii întregi, admiratorii poeziei au preferat să vadă în poet un leneş iluminat căruia i se suflă de sus cuvintele pe care abia dacă se îndură să le transcrie; după ce muzicianul divin a fost imaginat, sute de ani, ca un senin auzitor al corurilor cetelor de îngeri, publicul ultimului secol s-a obişnuit să admită, nu fără o sadică plăcere, imaginea artistului chinuit de propria sa artă, epuizat de munca sa istovitoare. Numai artistului comic i se refuză în continuare dreptul la mărturisirea efortului. Un Chaplin transpirând pentru a obţine o grimasă amuzantă este de neimaginat. Travaliul, dacă există – şi bineînţeles că există, dar noi vrem şi reuşim să facem abstracţie de el – se produce în zone secrete, ascunse cu grijă, negate cu dezinvoltură. Iluzia că umorul se produce fără voia autorului lui, şi chiar împotriva voinţei sale, trebuie să rămână neatinsă. Misterele artei comice sunt apărate nu numai de străşnicia păzitorilor lor, ci şi de conspiraţia celor care refuză cu încăpăţânare să le descopere.