Recele se varsă în vene
Asemenea unui râu ce spală răul orașului.
Afară plouă, iar eu nu m-am curățat,
pământul e murdar și miroase a umed;
Soarele reflectă raze printr-un joc de lumini,
dar niciodată nu a putut crea un peisaj asemenea ție.
Frunzele umede și mușchii verzi de pe copaci
îmi amintesc de parfumul tău;
Nu ai avut niciodată așa parfum, dar am vrut eu să ai.
Ai mirosit a pământ de munte,
iar soarele nu a pătruns la tine.
Ai rămas umed, rece și negru ca asfaltul după ploaie.
Îmi pare rău ca ploaia am fost eu,
știu ca nu am fost ploaie caldă de vară.
Ai fost terrarosa, bun pentru un vin prosecco
dar te-am făcut în permafrost
bun pentru nimic.
–
La înălțime, voluptatea păsării
îmbracă o forma amorfă;
aripile se transformă in gânduri
și oamenii le trimit într-un îndepărtat nadir
pentru a exploda pe cer și a da naștere stelelor.
Harpele redau vibrațiile exploziei și readuc
într-o însumare ideatica, aceleași gânduri de pe aripile păsărilor
Pe care le-a sinucis bunica
când a murit.
Uneori se îneacă dorul în seceta lacrimilor
interzise de a curge.
Limitare la infinite înghițituri in sine;
Se cere permisiunea de a scăpa o lacrimă
ca după să urmeze pedeapsă și umilire.
Vreau să încep o altă poezie unde voi înflori în plâns,
aici înghit in sec, înghit in noduri, înghit in neștiință
vorbe goale umplu un spațiu plin de mare –
mare unde s-au depozitat toate plânsetele nepermise.
Doresc să vărs dezamăgiri amorfe
ca să capăt în sfârșit un sens;
acalmie anostă care sugruma mai dur decât ar face-o sarea pe rană.
Mi s-a zis că Dumnezeu există în înflorire, iar credința în ea salvează
după care se ofilește și moare –
de aceea am decis să îmi fiu propriul gnomic liberandum și să șterg lacrima înainte de a curge.
–
Mi-am putut învinge durerea mea,
dar niciodată nu o voi putea suporta pe a ta.
Mă prind de clipă pentru a trece prin tine
și sădesc eternitate
ca niciodată să nu pierzi noțiunea timpului.
Te apuci strâns de vârful gândurilor mele și nu vrei sa pleci –
mă doare și țip și plâng și nu suport,
dar nici nu mă gândesc la mama pentru că asta ar însemna sa te desprinzi de fir.
Dacă boala de “nedor” e cea mai dureroasă,
aș fi invincibilă în fața morții.
Dacă timpul vindecă,
Aș fi cel mai bolnav om, pentru că eu nu pot să-l simt.
Iar dacă se naște doar odată,
M-aș sacrifica în fața ta de mii de ori,
Ca să-ți fie demonstrată iubirea în “nemoarte”.
copyright fotografie: Tatiana Cojocaru
Pe autoare o puteți găsi aici.